VI

Spre dimineață în somn îi înflori un vis... Era acasă, acolo, în budoarul Madeleinei. Ea ședea pe aceeași sofa, cu mâinile în poală, cu privirea pierdută, ca totdeauna, parc-ar fi căutat ceva în trecut. El, foarte vesel, îi povestea nimicuri, despre balul de la Curte, despre... Și, vorbind, sorbea frumusețea ei tăcută. Niciodată n-a fost însă mai frumoasă ca astă-seară. Trupul zvelt, sănătos și fraged, ca de fecioară, brațele goale, decoltajul tulburător, toate îl ațâțau. Așteptau sosirea tantei Tilda ca împreună să plece la Palat. Deodată se întrerupse și șopti rugător: „Madelon, nu vrei mai bine să rămânem acasă?“ Ea nu răspunse. Surâse. Avea surâsul melancolic ca și ochii.

„Madelon, te doresc...“ Se apropie de la spate, o cuprinse peste brațe și o sărută lung între sâni. Parfumul ei îl amețea. Nu mai vedea. Îi murmura cuvinte moi ca niște gâdilări și ea râdea molcom, fără a întoarce ochii spre el...

Sosi ca un vârtej tante Matilda gâfâind și suspinând: „Voyons, mes enfants, sunteți gata?... Il me semble que nous sommes deja en retard, oh, mon Dieu!... Dar până ce m-am gătit, cu jupâneasa mea neroadă! Apoi și șoferul vostru e așa de mogăit... Enfin!... Veniți însă acuma degrabă că Poly ne așteaptă în hall și e nerăbdător...“ Se urniră. În mașină se așeză lângă șofer, ca să se răcorească, dar gândurile lui toate mângâiau mereu pe Madeleine... Balul e foarte reușit... Lume... Regele însuși se oprește să vorbească cu Madeleine, și-i zâmbește cu niște ochi în care lucește o poftă abia reținută. Puiu vede lucirea ochilor regali și gelozia comprimată îi roade inima ca un cariu flămând. Muzica îl enervează și mai cu seamă bărbații care toți parcă râvnesc pe Madeleine și o pângăresc cu priviri lacome. Nu mai poate sta. Minte că-l doare cumplit capul, că nu se simte deloc bine, și pleacă împreună cu Madeleine, lăsând acolo pe tatăl său cu tante Matilda. În automobil apoi o ia în brațe nebunește și o sărută pe buze atât de pătimaș ca și când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată sufletul întreg. Murea să ajungă mai curând acasă și mașina mergea atât de încet, ba încă șoferul parcă a greșit și drumul.

„Ce faci, Alexandre, dormi?... Unde mergi?...“ strigă dânsul furios.

În clipa aceea însă trăsura oprește în fața unei case străine, într-o stradă întunecoasă. Frânele scrâșniră prelung ca un țipăt disperat. Vru să sară jos enervat, dar o mână îl atinse pe umăr, împiedecându-i mișcarea. Coborâră ceilalți, iar el trebui să aștepte... Apoi veni tatăl său și-i zise: „Aide, Puiule...“ Lăsă portiera deschisă. Depărtându-se, murmură: „Dar Madeleine...“ Îi era frig. Zbârnâia o sonerie, strident.

„Aici, aici!“ răsună iar glasul bătrânului. „Intră, Puiule!“ Nu vedea pe unde merge și-i era frică să nu se lovească de ceva în întuneric. Se frecă la ochi, să vadă mai bine. Și, din întuneric, se desprinde deodată o fereastră lată și înaltă, cu gratii, în care bate o lumină sură. Frigul îi stăruie în oase și în gând repetă întrebarea de adineaori: „Dar Madeleine?“ Atunci, dezmeticindu-se, răspunde singur: „Madeleine n-a putut fi în mașină...“ Observă că becul din tavan e stins.

„Trebuie să fie ziuă, are să vie doctorul și mă găsește în pat... Sus, sus!...“ Pe noptieră își văzu mărunțișurile ce le avusese în buzunar: un carnețel cu creion de aur, niște chei, bani, o batistă, un portofel subțire, ceasul de platină cu capacul deschis...

Se uită la ceas: șapte... Începu să se îmbrace. Se culcase în cămașa de frac care acuma era mototolită ca o zdreanță.

„Ce are a face!“ se consolă dânsul.“Mai important decât cămașa este să nu-mi pierd capul!...“