VIII

— Dumneata?

— Mă numesc Puiu Faranga și am fost însoțit aseară aici pentru că...

Ezită o secundă. În ochii medicului întâlnise o indiferență deconcertantă. Apoi totuși continuă cu aceeași voce albă:

— ... pentru că am sugrumat pe nevastă-mea...

Doctorul, parcă nici nu l-ar fi auzit, nu clipi măcar. Cu toate acestea îl ascultase și, ascultând, îl privise întâi drept în ochi, apoi îi amănunțise pe rând coafura neîngrijită, costumul neobișnuit aici — frac, cămașă cu pieptul tare, boțit ca și gulerul, cravata albă pusă strâmb, fără oglindă, escarpinii de lac... După două secunde văzu patul neașternut, cu urmele unui somn agitat, și încruntă ușor din sprâncene.

Internul, care observase încruntarea, interveni repede:

— Am avut indicații categorice să așteptăm hotărârile dvoastră și de-aceea vedeți așa...

Puiu Faranga adăugă și el, cu o schiță de surâs nepotrivit:

— A trebuit să vin cum m-am nemerit. Fusese vorba să-mi aducă schimburi pe urmă și chiar mă mir că n-au sosit.

Probabil însă că mi le aduce tata pe care desigur îl cunoașteți...

— Bine! murmură doctorul, scurt, măsurându-l iarăși de sus până jos, ca și când nu ar fi auzit sau nu l-ar interesa deloc ce spune.

O clipă păru totuși că vrea să întrebe ceva, dar apoi se întoarse brusc și ieși urmat de doctorandul blond și respectuos.

În deschizătura ușii se ivi silueta greoaie a gardianului, cu capul negru-creț, cu mustăți mari și niște ochi sclipitori ca două mărgele. Pe urmă ușa de sticlă groasă, verzuie și zgrunțuroasă se închise cu un lunecat ușor, sfârșit în plescăitul broaștei exterioare. Un vazistas rotund de alamă lucea în ușă ca un ochi galben de veghe.

Puiu rămase pe loc, uitându-se nedumerit la ușă. Tocmai băgase de seamă că e de sticlă, că se deschide lateral pe șină, fără clanță pe dinăuntru și că are un vazistas ca la închisoare...

Auzi afară un amestec de glasuri scăzute, în anticamera gardianului. Făcu doi pași în vârful picioarelor și-și lipi urechea de ușă, reținându-și respirația. Nu putu percepe decât un mormăit confuz. De altfel zgomotul se stinse de tot în curând. Pașii doctorilor se depărtară, iar alături gardianul ori stătea îngândurat, ori plecase după ei.

, , Despre mine au vorbit“, își zise Puiu, revenind în mijlocul camerei ca și când ar mai fi așteptat ceva. Tăcerea însă îl sili să se dezmeticească și atunci fu cuprins de disperare. Toate planurile și închipuirile cu care-și împodobise anticipat întâlnirea aceasta se spulberaseră. O îndoială arzătoare îi săgetă inima: „Dar dacă tata s-a înșelat când s-a grăbit să mă aducă aici?... Dacă doctorul va fi absolut dârz și de neînduplecat?“ Își reluă plimbarea dinainte de venirea doctorului mai furios și mai nenorocit. Avea impresia că se clatină tot în jurul său. Gândurile ce-l frământaseră înainte de întâlnirea aceasta îl năpădiră din nou. Pe când însă atunci toate i se înfățișau trandafirii, acuma îi aduceau numai perspective negre și primejdii.

„Și ce frumos pregătisem tot!“ își zise oprindu-se în locul unde-l așteptase.

Închise ochii și îndată îi reapăru doctorul, rece, indiferent, ursuz.

—Are o mutră de țăran încăpățânat — murmură printre dinți și porni iar de ici-colo. Nu știu cum a putut bătrânul să mă vâre aici, în vizuina asta. Sau poate că nici n-o fi ăsta profesorul?... Se poate. Ar fi și prea tânăr, și prea bădăran pentru un adevărat profesor.

Își aminti că de fapt a fost primit prost aici chiar de la intrare. Internul a fost atât de indolent, că a trebuit să-l admonesteze prefectul. Parcă nu-i convenea sosirea unui pacient mai distins. La despărțire toți au fost mișcați, până și procurorul străin, numai doctorandul a stat ca o momâie, somnoros și imbecil. Firește, el, Puiu Faranga, n-are să-și facă sânge rău pentru nedelicatețea unui viitor doctoraș, care ar trebui să se simtă măgulit dacă un Faranga s-a coborât să-i întindă mâna. Aseară nici n-a observat amănuntul acesta.

Era atât de sfărâmat sufletește! El, care, în treizeci de ani, n-a avut să-și impute nici o brutalitate, mâinile lui, îngrijite, manicurate, fine ca niște mâini de femeie, mâinile lui au fost în stare să...

Zbuciumându-se, își simți mâinile încleștate la spate, le desfăcu, vru să și le privească, dar se răzgândi brusc și le ascunse în buzunarele pantalonilor.

Era zdruncinat ca o mașină care și-a pierdut cârma. Îi mai răsăreau planuri noi în minte. Le izgonea. Ce planuri, când nimic nu mai depinde de dânsul, când el a ajuns o jucărie stricată aruncată între patru ziduri. Mânia i se îndrepta din ce în ce împotriva bătrânului, cel ce l-a îndemnat, ba chiar i-a poruncit să vie aici...

Un glas nou răsună:

— Poftiți la domnul doctor!

Nu auzise când s-a deschis ușa. Era gardianul, în halat ce-i venea rău, cu o figură bănuitoare de agent secret. Puiu îl privi o clipă, apoi răsuflă ușurat și se repezi afară atât de furtunos, parc-ar fi plecat pentru totdeauna. În coridor îl aștepta internul, să-l însoțească.

Share on Twitter Share on Facebook