XXV

Pe urmă Puiu se liniști din nou, parcă plânsul i-ar fi spălat sufletul. Perspectiva mutării îl umplea de încredere. Aștepta ziua ca o mântuire. Bătrânul spusese: câteva zile; să fie și o săptămână, numai să scape de urmărirea doctorului. În aceeași seară zise cu bucurie gardianului:

— Ei, Leahule, în curând scăpăm de-aici, amândoi!

— Să v-ajute Dumnezeu, boierule, că se-mplinește luna de când vă chinuiți aci — răspunse potolit gardianul. Eu ca eu, că mie mi-a fost mai bine ca acasă, c-am avut de toate din belșug și muncă mai nimic. Dar pentru d-voastră...

— Ne ducem, Andrei, oriunde, numai aici nu mai stăm! adăugă Puiu cu atâta mulțumire, că i se îmbujorară obrajii, uitându-se cu o bunătate care pe gardian îl umilea.

Andrei Leahu îl îndrăgise tocmai din pricină că-l vedea mai mult supărat. Înțelegea el că nu putea să aibă inimă ușoară omul care a luat viața altuia și încă a nevestei cu care trăise numai bine, dar i se părea că totuși prea se zbuciuma acuma când orice zbuciumare era de prisos. Pentru el singura atitudine potrivită ar fi fost tăcerea, care însemna împăcarea cu lovitura soartei.

Puiu, ca totdeauna când se simțea înviorat, avea chef de vorbă. Spre deosebire de altădată însă, acuma îi venea să tăifăsuiască tot despre lucruri din sanatoriu și mai cu seamă despre doctorul Ursu.

— E tare ursuz — îndrăzni să observe și gardianul mai târziu, când se încredință că boierul ocărăște cu tot dinadinsul pe domnul doctor.

— Îmi închipuiesc că e rău și cu personalul — îl îndemnă Puiu. Omul rău se cunoaște de la prima vedere. Uite, parcă și acuma îl văd colea, în dimineața ceea, cum a intrat, posac, cum m-a fulgerat din ochi cu ură și cum n-a zis nimica...

Andrei Leahu nu suferea, în sinea lui, deloc pe doctorul Ursu, pentru că nu i-a vorbit niciodată frumos, ci numai cu huiduială și ocară. În fiecare dimineață a găsit să-i facă vreo observație, de față cu toată lumea. Se simțea jignit în demnitatea lui, căci el nu era nici servitor, nici de pe drumuri, ci în serviciu, cu ordin de la domnul prefect. Nu arătase însă nimănui simțămintele lui, nici lui Puiu, deși îl pipăise de la început că nici dânsul nu se are de bine cu doctorul. Își zicea că-i mai bine să-și ție gura; boierii se ceartă, tot ei se împacă; cel puțin să nu se împace pe spinarea lui. Apoi, oricâte jigniri și chiar bătăi să fi îndurat, lui îi plăcea serviciul aici. Îi rămânea neatinsă întreaga leafă, în afară de bacșișurile grase ce i le arunca boierul bătrân, care, adunate, mai făceau o leafă, dacă nu și mai mult, căci bătrânul, de câte ori venea, și nu s-a întâmplat să lipsească nici trei zile, niciodată nu uita să-l cinstească, șoptind mereu și numai atâta: „Să-l servești, băiete, cum știi mai bine!“ De aceea și acuma, îi păru rău că a scăpat vorba către Puiu și căută să scape cu răspunsuri mai în doi peri.

— Tocmai și oamenii se miră cum de-i așa de aspru domnul doctor, că doar și dumnealui a ieșit tot din opincă — observă dânsul, zicându-și că, repetând ce-a auzit de la alții, el s-a pus la adăpost.

— Sigur! aprobă Puiu. Am aflat și eu că-i fecior de țăran.

— Așa, boierule — adăugă Leahu. Îmi spuse și mie bucătarul de-aici, de la spital, că-l cunoaște pe domnul doctor de când era la școală. Îl știe bine de tot, că au fost împreună la spitalul cel mare Brâncovenesc, că bucătarul acolo a slujit înainte de a se băga aici. Și zice că domnul doctor să fie chiar din oameni săraci, și încă de prin județul nostru, din Argeș.

— Din Argeș? Cum din Argeș? întrebă Puiu deodată cu voiciune.

— Da, conașule, — apăsă gardianul. Chiar din Argeșul nostru, dintr-o comună prin care am umblat și eu, îi zice Vărzari.

— Care Vărzari? reveni Puiu uimit.

— Apoi eu numai un sat Vărzari cunosc în Argeș — zise Andrei puțin încurcat de insistența boierului — pe șoseaua cea mare de la Pitești la Râmnic!

— Așaa? Din Vărzari? repetă Puiu gânditor. Curios.

Andrei se uită la boier și, văzându-l îngândurat, i se păru că o fi spus ceva ce nu se cuvine. Ar fi vrut s-o dreagă și nu știa cum. Vinovat însă nu se simțea, căci nu spusese nici minciună și nici nimic rău. De altfel, domnul doctor însuși se lăuda, chiar către servitori, că e băiat de țăran.

Puiu vru să mai vorbească cu gardianul, să-i treacă vremea, dar trebui să renunțe, căci gândurile lui toate se învârteau numai în jurul știrii pe care o aflase. Vasăzică, doctorul Ursu e din satul Mădălinei! De aceea s-a interesat atâta, mereu și numai de ea! Și totuși când i-a povestit, deunăzi, a ascultat parc-ar fi fost străin și parcă nici n-ar ști că există Vărzari pe lume. Doar la Ciuleandra a intervenit și el, ca și gardianul, pronunțând „Șuleandra“, ca localnicii, cu o îndulcire moldovenească.

— Ciudat! murmură iar Puiu, retrăgându-se. Acuma, la urma urmelor, nu mai are nici o importanță.