CAPITOLUL VI A noastră-i lumea!

Oastea țărănească înnoptă, pâlcuri-pâlcuri, din Vidra și Poeni și Fântâna Lină și Pescuți și Ponorel și Sohondol, dar la răsăritul soarelui, vineri, toată lumea trebuia să se întâlnească la împreunarea celor două Arieșuri căci acolo, pe-aproape, în satul Bogdănești se retrăsese și Horia să se odihnească și să mai sfătuiască cu căpitanii cei mari Cloșca și Crișan.

Noaptea o burniță urâtă și rece porni să cearnă, mohorâtoare de suflete. Până să se adune toată mulțimea și să se rânduiască, se făcu prânzul cel mic și ploaia încetă parcă înadins să ușureze mișcarea cetelor.

Apoi norodul din treizeci și trei de sate se sculă și într-un ceas fu la marginea orășelului Cîmpeni. Ulița de sus se umplu repede de țărani care se îmbulzeau, chiuiau, amenințau. În capul lor, călare pe un armăsar roib, Crișan, cu o cruce mare galbenă, drept steag de luptă, striga cât îl țineau plămânii că oamenii cei de treabă vin să nimicească pe unguri, ori să-i boteze în legea creștinească, precum a orânduit Dumnezeu și înălțatul împărat. Mai înapoi, înconjurat de călăreți, Horia, cu suman alb ca o mantie crăiască și cu o pușcă pe oblâncul șelei, mergea tăcut, uitându-se în dreapta și în stânga, ca și când ar fi vrut să cerceteze inimile mulțimii. După dânsul venea Cloșca, tot călare, cu pene albe și roșii la căciulă, răcnind în răstimpuri câte-o sudalmă pe care cei dimprejur o reluau chiuind și adăogând, ca la nuntă:

— Hai, feciori, hai, c-a noastră-i lumea!

În piața orașului, mare, pătrată, aștepta altă mulțime țărănească, în frunte cu feciorul lui Horia. Nu s-au mai dus la Păltinișul Blăjenilor, că le venea prea departe ș-apoi tot trebuiau să se întoarcă înapoi aci. Mai bine Ion s-a repezit prin satele dimprejur și, mai cu sfatul, mai cu amenințarea, a poruncit oamenilor să nu lipsească nimeni a afla poruncile cele împărătești. Aseară, prin piață, în fața curților ișpanului, s-a întâlnit cu gornicul Ursu Uibaru. I-a dat binețe, ca totdeauna, și gornicul l-a oprit:

— Da ce, Ioane, s-aude că începe rebelie mare?

— Apoi ce-om face noi, nu știu — răspunse feciorul batjocoritor. Poate că știe mai bine domnul ișpan dacă i-ai spus d-ta!

Ursu Uibaru era galben și chiar mustața i se pleoști, zicând:

— Cu domnul ișpan nu-ți face voi nicio treabă că adineaori dânsul s-a pus în brișcă cu trei cai și poate tocmai la Aiud să-l mai prindeți!

Ion Horia ridică din umeri și trecu înainte. Gornicul însă, spăimântat de plecarea lui bruscă, strigă după el:

— Pe mine n-a veți de ce să fiți supărați, Ioane, că eu, știi bine, cât mi-a îngăduit slujba totdeauna am…

Flăcăul nici nu se întoarse, nici nu răspunse, așa că gornicul rămase cu vorba în vânt. Auzise pe la oameni cum s-au sculat zărăndenii și că și moții au de gând să nu cruțe pe nimeni. El se rugase de ișpanul Intze, din pricina căruia și-a câștigat ura și scârba oamenilor, să-l ia cu dânsul, că poate să-l și omoare rebeliștii când or ajunge pe aici; dar ișpanul l-a împins la o parte și nici măcar nu i-a răspuns.

— Așa-mi trebuie, dacă am fost om de credință în slujba domnilor! mormăi amărât, cu ochii după feciorul lui Horia.

Toată piața era acum plină de țărani și tot orașul fierbea ca un stup în care a pătruns un roi tânăr și gata de luptă.

— Faceți loc crăișorului nostru! La o parte! Loc! strigau călăreții deschizând o pârtie prin mulțime.

Horia cu ceilalți căpitani trecură până în fața curții ișpanului și acolo se opriră. Crișan făcu semn cu crucea mulțimii că vrea să vorbească marele căpitan. Dar nu se putu face atâta tăcere ca să audă toată lumea. Cuvintele lui Horia fură purtate din gură în gură și tălmăcite după priceperea ascultătorilor.

— Eu Ursu Nicula vă spun, oameni buni, în numele înălțatului împărat, că înălțatul împărat mi-a poruncit să vă spun și să vă arăt…

Nici nu ascultă toată lumea până la sfârșit, ci prinse a se răzleți în pilcuri prin oraș, repezindu-se să împlinească poruncile auzite. Vidrenii și albăcenii, care se aflau împrejurul crăișorului, năvăliră în curtea ișpanului și începură a sparge și a sfărâma tot ce găsiră, în cancelarie, unde erau documentele și toate hârțoagele de pe urma cărora se trăgeau toate fărădelegile, răvășiră dulapurile și rafturile, ba unii scoaseră în ogradă vrafuri de hârtii și le dădură foc. În aceeași vreme alte cete se năpustiră asupra caselor din piață în care locuiau alți slujbași și unguri, pe când crișenii, mai învățați cu rebelia, fiindcă prin satele lor prădaseră cu nădejde tot ce fusese de prădat, se grăbiră să pună mâna pe lada cu bani a domeniului. O grămadă de băieși, spălători de aur de pe Arieșuri, năpădi cancelaria schimbătorului de aur ca să se răzbune pentru batjocurile ce le suferiseră cu prețurile muncii lor. Alții sparseră ușile bisericii papistașe, pătrunseră înlăuntru și sfărâmară băncile, stranele, icoanele, sfeșnicele, cruțând numai altarul. Buciumanii, după porunca lui Ionuț Dandea și pentru că nici nu aveau clopot la biserica lor, se suiră în turn și se siliră să dea jos clopotul papistășesc ca să-l ducă acasă.

Pe când oastea de iobagi, împrăștiată prin oraș, se răcorea cum putea, Horia rămase în piață, înconjurat de călăreții lui, la sfat cu Cloșca și Crișan. Era mulțumit de avântul oamenilor, dar socotea că, pentru a ajunge la izbândă, trebuie negreșit hotărâtă o rânduială. Dacă fiecare va face după capul său, curând de tot și chiar înainte de-a fi putut dobândi ceva, curajul se va stinge și sufletele ostenite în zadar vor fi lesne întoarse la jugul suferinței. Este nevoie deci ca unii, puțini, să poruncească și ceilalți să asculte orbește poruncile. Mai ales Crișan, cu duhul ostășesc rămas într-însul, se bucură auzindu-l. Îi și zise îndată:

— Dumneata ești căpitanul cel mare, alege-ți că pitani câți poftești și mai dă-ne și căprari peste cetele cele mai mici de oameni! Sus, prin părțile mele, am și pus câțiva oameni de încredere căpitani peste sate și așa i-am putut lăsa pe dânșii să dregătorească!

Horia dădu din cap. Înainte de-a merge mai de parte rânduiala trebuie făcută. Să puie dânșii căpitani, neapărat, dar să îngăduie și satelor să-și aleagă ele pe cei mai destoinici, pe care ei doar să-i întărească în slujbă. De altfel el însuși tocmai cu treburile acestea va avea să se îndeletnicească mai mult. Satele nu pot rămâne fără conducători, căci slujbașii domnești și mai cu seamă primarii trebuiesc scoși și judecați pentru nelegiuirile ce le-au făptuit împotriva norodului. Mai este apoi de lipsă să se îngrijească și de arme, că mâine-poimâine vor da piept cu nemeșii înarmați bine, și împotriva lor nu se poate lupta numai cu toporul și cu coasa prefăcută în suliță. Și iarăși trebuiesc trimise cărți și prin celelalte comitate, să afle iobagii de pretutindeni că a început rebelia pentru răpunerea domnilor.

Hotărî apoi, că chiar după-amiazi Cloșca și Crișan să pornească cu întreaga oaste de țărani, alcătuită acum din douăzeci și nouă sate zărăndene și șaisprezece ale domeniului Zlatna, să lovească orașul Abrud, cuibul ungurimei de pe-aici. Să fie însă cu multă băgare de seamă și să nu se lase amăgiți nici de făgăduieli deșarte, nici de amenințări neputincioase. El însuși va pleca să prindă pe primarii și gornicii de pe cele două Arieșuri și să-i judece fără zăbavă și să le ia socotelile pe care n-au vrut să le dea până acuma.

Din ograda ișpanului atunci ieși un grup gălăgios, aducând patru gornici legați cu mâinile la spate și bătuți de li se cunoșteau pe față urmele. Un țăran negricios și uscat, care conducea pe cei zgomotoși, păși cătănește înaintea lui Horia și raportă:

— Domnule căpitan, am prins patru tâlhari de gornici, uite-i colea! I-am găsit ascunși în pivniță, printre butoaiele cele cu vinuri scumpe, i-am dobzăluit bine și i-am adus să te întrebăm de n-ar fi bine să le tăiem capetele ca să nu mai poată face rău nimănui pe lumea asta!

Horia văzu pe Ursu Uibaru între cei prinși. Răspunse:

— Ba lăsați-i, măi frate, să-i judecăm cum se cu vine! Dar patru oameni să rămâie lângă dânșii să-i păzească!

— Prea bine, domnule căpitane mare! făcu țăranul cu un rânjet prostesc și salutând cu mâna la căciulă ca o cătană bătrână.

Era cam cherchelit ca și ceilalți paznici, fiindcă făceau parte din gloata norocoasă care alergase prin pivnițele domeniului, să spargă butoaiele și să verse toate băuturile. Au și stricat ei câteva vase, dar au avut grije să guste întâi ce strică.

— Da procopsitul de birău din Albac pe unde se ascunde, măi Ursule? întrebă Horia deodată pe Uibaru care se tot uita la dânsul cu niște ochi plini de groază.

— Macavei Bota? zise gornicul cu o lucire de nădejde. D-apoi mi se pare c-a fugit spre Aiud ori chiar către Cluj, că pe-aici nu l-am mai zărit de ieri-dimineață…

— Na, lasă că-l găsim noi și-n fundul pământului!

Pe la amiazi, oamenii sătui de stricăciuni începură să se adune iarăși în piața mare. De altfel căpitanii mai trimiseră și câțiva călăreți, să grăbească adunarea. Ion Horia sosi cu o ceată mai rânduită, în care toți aveau sulițe și toți căutau să se poarte întocmai ca și cătanele. Ion însuși era călare și avea pene roșii la căciulă. Așa se înfățișă la tatăl său și-l rugă să-l lase și pe el căpitan, căci trupa asta el și-a întocmit-o acum și cu ea e în stare să cucerească o țară întreagă.

— Apoi dacă ai fost vrednic să-ți aduni oameni, vrednic ești să le fii și căpitan și să le poruncești! zise Horia uitându-se însă la Cloșca și la Crișan, parcă i-ar fi întrebat de a făcut bine ori nu.

— Așa-i! aprobară amândoi într-un glas. Și când mulțimea fu în plin, Horia dădu lozinca pe care o repetară mii de guri:

— La Abrud cu Dumnezeu înainte!

Marele căpitan își mai opri, în afară de călăreții săi, o ceată de vidreni și albăceni. După ce se scurse norodul, numi căpitani pe Toaderberindei și pe Toader Scoica, poruncindu-le strașnic să-și caute degrabă un mănunchi de oameni cu care să țină ordinea și chibzuiala în Cîmpeni și să nu îngăduie cumva ca ungurii să ridice iar capul. Apoi, înainte de-a pleca, trimise câțiva călăreți să prindă pe toți primarii ce-i vor găsi prin satele Arieșului mare și să-i adune la Albac unde dânsul va veni mâine, căci astă-seară vrea să ajungă la Vidra să isprăvească niște socoteli. Sfârșind, aruncă o privire spre Ursu Uibaru care plecă repede capul.

Sosi noaptea târziu la Vidra. Era ostenit rău și voia să se culce îndată, să se odihnească. Dar la cancelarie găsi lume multă și vălmășag mare de glasuri. David Avram împreună cu alți oameni prinseseră pe primarul Vasile Goia tocmai când, călare, cu o dăsagă de bani, încerca să fugă în Bihor, peste munți. Țăranii îl legaseră și-l aduseseră în sat, să fie judecat de popor. De multe ceasuri însă se hărțuiau fără a ajunge la o înțelegere. Prinsul ședea grămădit și îngrozit în mijlocul cancelariei, iar David Avram, bătrân și slăbănog, suduia și amenința și, din când în când, pleznea peste ceafă pe Vasile Goia. Unii ziceau că să-i ia banii, să-i împartă între oameni, iar primarului să-i dăruiască viața, pedepsindu-l doar cu o bătaie soră cu moartea; alții, și mai ales David, țineau morțiș să-l suie sus la Piatra și de-acolo să-l zvârle în prăpastie, să nu se mai aleagă dintr-însul niciun ciolan întreg. Acuma toată lumea ceru lui Horia să-l judece. Prinsul însuși gemu rugător:

— Măi Ursule, și eu te-am ferit pe tine de multe ori…

— Mi-aduc aminte, vezi-bine, cum ai venit să mă întrebi de sănătate tocmai în casa lui Petre Nicula, aci de față! zise Horia fără măcar să se uite la dânsul. De altfel uite că ți-am mai adus un ortac, pe dumnealui Ursu Uibaru care de asemenea numai bine ne-a făcut tuturor! Na, apoi nici nu-i trebuință să stricăm atâta vorbă pe niște oameni așa de netrebnici!

Câțiva săteni voiră să spună ceva. Îi opri cu o mișcare hotărâtă și urmă:

—Nici o vorbă, nimeni!… Acu noaptea însă nu-i vreme de judecată nici pentru tâlhari ca dânșii. Fiindcă trebuie socoteală în toate, iacă să vă pun căpitani peste sat, care să aibă grije și să judece unde trebuiește. Am să pun pe Iacob Todea întâi, apoi pe Pavel Bocu și pe Petre Nicula și pe Toma Gligor și pe Petre Goia și pe Tulia Nicula, că sunt toți oameni pe care i-ați ales și voi de câte ori ați avut lipsă de apărare ori de plângere. Ei să judece și pe birău împreună cu mine, după dreptate, mâine dimineață, ca să aibă vreme până atunci să chibzuiască bine!

A doua zi, Vasile Goia fu osândit dimpreună cu Ursu Uibaru. Primarul fu îndată târât la Piatra. Da vid Avram ceruse și dobândise favoarea să-l poată împinge el de pe marginea stâncii jos în prăpastie. Spuse tuturor că astfel vrea să-și răzbune toate umilințele ce le-a îndurat de la Goia fără să crâcnească.

Ursu Uibaru însă căzu la genunchii lui Horia și-l rugă atât de fierbinte să-i cruțe viața că în cele din urmă căpitanul se înmuie.

— Măi omule, nici tu n-ai fost mai de omenie ca birăul — îi zise Horia. Dar n-ai făcut atâtea rele ca dânsul pentru că n-ai putut. Totuși, iacă, te iert, dacă vrei să dovedești că te faci om de treabă!

Gornicul începu să se jure. Horia îl întrerupse:

— Nu așa, voinice! Dovada s-o faci cu fapte!... Uite, eu te pun căprar lângă feciorul meu! Să mergi și să împlinești poruncile mele și pe-ale lui și să fii credincios în toate! Jură aci pe sfânta cruce!

Scoase crucea de aur cu chipul împăratului și Ursu Uibaru jură:

— Așa să-mi ajute Dumnezeu Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt și Maica Precista și toți sfinții!

Horia îl luă cu dânsul și la Albac, unde ajunse după-amiazi și unde găsi prinși pe primarii domnești din Cîmpeni, Fața Albacului, Gură-Neagră și alte câteva sate. Dar socotelile cu dânșii erau lungi și încurcate, iar ei înfricoșați, mai ales când li se spuse soarta celui din Vidra, nici glas nu mai avură să vorbească. Ca să nu piardă vremea de pomană cu ei, Horia îi închise într-o pivniță a primăriei, le puse pază bună și sâmbătă noaptea se întoarse la Cîmpeni. Poposi câteva ceasuri la Toader Berindei de la care află că de azi-dimineață Abrudul a fost cuprins de 25 țărani, că au fost uciși mulțime de unguri și mai mulți botezați, că din toate casele ungurești n-au mai rămas decât ziduri și acoperișe.

Duminecă de dimineață porni și el spre Abrud peste Cărpiniș. De-abia ieșit din Cîmpeni, pe drum îi spuseră oamenii că mulțimea cea mare de români se află încă tot în Abrud unde mai este mult de stricat, dar că Cloșca, cu o ceată mai mică, a trecut de aseară spre Roșia. Atunci își schimbă și el planul cu Abrudul, ca să se întâlnească cu Cloșca. Trecând pe lângă casa lui Cloșcuț, trimise un călăreț sus pe coastă să vadă dacă nu e cumva acasă ori dacă nu i-a lăsat vreo veste. Nu era. N-a mai fost pe-acasă de-alaltăieri, când a mers contra Abrudului, dar și atunci doar a îmbucat ceva, că mulțimea de oameni nu l-a lăsat să zăbovească. Mărinaași întrebat acuma pe călăreț: când s-o isprăvi oare rebelia asta, că, Doamne, greu mai e fără bărbat la casă și tare se prăpădește și bruma de avere dacă omul nu-i poartă de grije, că fânul lor de la Mogoș acolo l-a bătut Dumnezeu…

— Apoi dacă s-ar lua bărbații după capul muierilor… murmură Horia cam încruntat. Ehei, de-abia începe hora!

În Cărpeniș, pe la mijlocul satului, aproape de biserică, înainte de-a coti la stânga spre Roșia, întâlniră un car tras de doi boi urmat de câțiva țărani cu capetele goale. În car, pe loitră, ședea popa Moise cu ochii roșii. Când văzu pe Horia, popa opri carul, se dădu jos și ridică cearceaful alb descoperind cadavrul unui preot cu țeasta sfărâmată.

— Dacă îngăduiți nelegiuiri d-astea, Dumnezeu n-are să vă ajute, măi Ursule! zise popa Moise cu aspră imputare.

Îi povesti apoi cum alaltăieri, când a trecut mulțimea țărănească pe-aici spre Abrud, Crișan a poruncit să meargă și popa Avram Șuluțu, ca să citească din nou poruncile împărătești, fiindcă el știe mai multă carte și așa oamenii vor crede mai tare în vorba împăratului. Popa Avram, om bătrân și cu frica lui Dumnezeu, nu putea să-și lase biserica fără slujitor tocmai dumineca. Crișan s-a înfuriat că „ce, ești popă de unguri?” și „dacă nu vii de bună voie, ai să vii de nevoie!” Și a poruncit de l-au pus pe un cal și l-au dus cu sila între dânșii. Apoi cum a ajuns la Gura Cornii, deasupra Abrudului, l-a coborât de pe cal și i-a dat să citească niște cărți pe care le avea dânsul în traistă. Popa Avram a început să le tălmăcească, dar ce spunea el din cărți nu-i plăcea deloc lui Crișan și nici oamenilor, că spunea altfel decât știau ei că este scris în ele. Atunci norodul a prins a răcni și a ocărî pe popa Avram că ține cu ungurii și cu domnii și că-i popă papistaș. Și deodată a sărit un crișan și l-a izbit în cap cu toporul, strigând: „Nu mai vrem să ascultăm minciunile hoțului de popă, că-i cumpărat de unguri să ne înșele!” Cloșcuț s-a repezit să-l apere, că-l știa om cucernic și de omenie, dar oamenii întărâtați și înnebuniți, erau cât pe-aci să se supere și pe dânsul că se mai întrepune pentru un vânzător.

— Na, părinte, apoi ce s-a făcut bine s-a făcut î zise Horia. Că lupta noastră-i pe viață și pe moarte, și nu putem lăsa să ne amăgească până și popii noștri! Așa să știi, părinte, și să știe și alții!

Popa Moise văzu ochii îndârjiți și nu mai spuse nimic. Acoperi iar mortul din car, își făcu cruce și bolborosi rugăciuni, în vreme ce Horia cu călăreții lui se îndepărtau cotind pe drumul spre Roșia.

Pe ulițele orașului era o furnicare de țărani, unii înarmați, alții încărcați cu felurite lucruri strânse de prin casele ungurești. Toți păreau mai mult veseli, decât mânioși, deși răcneau mereu, amenințau și suduiau din răsputeri. Dar ceea ce izbea mai cu seamă pe Horia era că nu se simțea nicio rânduială, ca și când fiecare ar fi fost de sinea lui, fără stăpân, fără nicio țintă.

— Măi feciori, da voi ce faceți pe-aici? întrebă dânsul un grup de flăcăi care veneau cuprinși pe după cap și chiuind, ca dumineca, acasă în sat, după horă.

— Stingem pe unguri și ne veselim, c-a noastră-i lumea! răspunse unul cu fața îmbujorată și cu glas chefliu.

— Venit-ați de capul vostru aci ori aveți vreun stăpân? stărui Horia.

— Ba ne-a trimis d-aseară căpitanul Cloșca și acum a sosit și dumnealui! zise altul, desprinzându-se dintre ceilalți, căci înțelesese că omul acesta, înconjurat de atâția călăreți, trebuie să fie Horia.

După ce Horia trecu mai departe, flăcăii porniră să strige mai înflăcărați:

— Vivat crăișorul nostru!.. Vivat Maria Terezia!

Pe Cloșca îl găsi la gura minei Lorinez unde se aflau ascunși vreo sută de unguri și dregători de frica țăranilor și după ce auziseră ce s-a întâmplat la Abrudieri. Cloșca fierbea și afurisea și suduia. Descălecase și alerga de colo până colo, poruncind oamenilor când una și când alta, el însuși neștiind ce-ar fi de făcut. Căci cetățenii unguri nu puteau fi scoși din gangurile subterane cu luptă om la om, care cine știe cât ar putea ține și în orice caz ar cere mari jertfe; în gangurile minei cei furișați acolo se pot lesne apăra chiar numai stând la gura intrării și pocnind pe oricine ar încerca să pătrundă înlăuntru.

— Dumnezeul și toți sfinții lor! se cătrăni Cloșcuț văzând pe Horia. Cum să-i scoatem de subt pământ?

Horia îi potoli. Trimise pe Ursu Uibaru cu steag alb la gura minei să spuie celor de-acolo că el, Horia, marele căpitan, le făgăduiește că nu se va atinge nimeni nici de viața și nici de averea lor, dacă vor ieși de bună voie și se vor boteza în legea românească; altfel să știe că vor fi afumați și arși de vii acolo, subt pământ, căci Horia nu se va clinti de-aci până nu-i va vedea sau morți sau supuși poruncilor împărătești. Așteaptă răspunsul lor până la sfințitul soarelui. Ursu Uibaru, căprar, porni repede să împlinească porunca crăișorului.

— Na, hai să ne hodinim, frate Cloșcuț — zise Horia cu un zâmbet liniștit — că răspunsul are să se găsească și, dacă n-ar fi bun, om mai chibzui noi pe urmă ce-i de zis și de făcut!

Se retraseră în căsuța lui Ion Biro, pus căpitan peste Roșia de către Cloșca numai adineaori. Noul căpitan porunci muierei sale să le pregătească degrabă mâncare și băutură și să alunge copiii din casă ca nu cumva să tulbure odihna și sfatul marilor căpitani. Apoi Cloșca, izbucnind deodată, îmbrățișă pe Horia:

— Crăișorule, crăișorule, a noastră-i lumea de-aici încolo!

Horia prea auzise de multe ori vorbele acestea care i se păreau pripite. Auzindu-le acuma și din gura lui, mormăi puțin mohorât:

— Stai, frate Cloșcuț, că de-abia am pornit la drum!

— D-apoi că orice ar mai veni, baremi i-am învățat minte și omenie! zise Cloșca trântind căciula pe laviță.

Îi povesti cu însuflețire cum s-a repezit ieri asupra Abrudului, după ce respinsese propunerea primăriei de-a cădea la pace. N-a fost casă ungurească necercetată, dar așa fel că nici cercevelele la ferestre și blănile ușilor să nu rămână întregi. Care s-au nimerit dintre domni au fost uciși, dar mulți nu, căci se supuneau ca găinile. Numai clădirile împărătești le-au cruțat. De altfel azi-dimineață au venit de la Zlatna vreo. Patruzeci de cătane cu un ofițer și s-au așezat în casa birurilor împărătești. Cloșca, însoțit de câțiva căpitani, toți în arme, s-au dus îndată la dânsul și i-au spus că și ei sunt cătane împărătești și au pornit să pedepsească pe unguri pentru că nu vor să asculte poruncile împăratului, dar că oamenii și averile împărătești nu vor fi atinse de ei nici de-aici înainte.

— Și el ce ți-a răspuns? întrebă Horia cu ochii mari.

— Apoi dânsul nu știa românește tocmai bine și a dat din cap că a înțeles și că adică să facem cum avem porunci, că doar îi spusesem că înălțatul împărat ți-a dat porunca să-i stingem!

Din toate câte au fost până acuma, vestea aceasta frământă cel mai mult pe Horia. Vreun ceas îl descusu pe Cloșca numai despre cătanele acestea parc-ar fi vrut să cunoască fiece cuvânt și chiar fiece gând al lor. Apoi când înțelese bine că ofițerul și cătanele nu s-au amestecat deloc să oprească pe oameni ori să apere pe unguri, strigă și el ușurat:

— Acuma da, frate Cloșcuț, putem spune c-a noastră-i lumea!

Și îndată, înviorat, orândui planul și poruncile pentru viitor. Cloșca, cu cetele lui, să coboare pe Arieș în jos, să ridice toate satele și să se întâlnească la Mogoș cu oamenii lui Crișan care vor merge într-acolo de la Abrud peste Corna și Muntari. Feciorul său Ion, ajutat de căprarul Ursu Uibaru, va porni cu altă ceată peste muntele Negrileasa spre Ighiu. Apoi toate trei oștile se vor aduna și vor năvăli asupra Galdei ca să dărâme curțile fișpanului și să sloboadă din temniță pe Dumitru Todea și pe ceilalți moți, iar după aceea, împreună cu toate satele răsculate vor merge la Aiud, unde e cuibul ungurilor, și-l vor face una cu pământul. Dar, ca să nu aibă domnii vreme să se întărească, trebuie făptuit repede. Prin urmare chiar mâine, luni dimineața, toate trei trupele vor pleca la drum, încât până joi să ajungă lângă Galda și joi noaptea să și cuprindă curțile fișpanului.

— Of, de-am avea norocul să prindem și pe măria sa fișpanul în Galda, eu, cu mâinile astea, l-aș beli de viu, că prea ne-a batjocorit rău! suspină Cloșca cu amărăciune.

— Pe cei de-aici lăsați-i în seama mea! adăogă Horia. Am să-i judec eu să mă ție minte multă vreme!

Înainte de sfințitul soarelui veni Ursu Uibaru, țanțoș ca un strajameșter de husari, bătu din călcâie și așa raportă:

— Domnule căpitan, înștiințez cu supunere, am dus la baie porunca dumitale și le-am spus-o tare s-o audă bine și am stat până acuma după răspuns. Dar ungurii nu vreau să asculte porunca și popa reformat mi-a spus în numele tuturor că li-e frică să nu-i omorâm și să-i chinuim și de aceea nu vreau să iasă măcar de-am face cu dânșii orice. Pe urmă totuși stăpânul băilor, cel care-i zice Lorinez, a ieșit împreună cu muierea și copiii și cu toate neamurile și mi-a spus că ei se botează în legea noastră și că îndată trimite după popa românesc!

Horia stătu pe gânduri, uitându-se însă mereu la Uibaru, apoi strigă pe gazda casei și-l trimise la Lorinez, să vadă dacă s-a botezat și dacă da, să-i spuie sănătate din partea lui și să știe că niciun fir de păr n-are să-i fie atins. După ce plecă Biro, se mai uită puțin la Uibaru și zise:

— Na, Ursule, văd că ești om de omenie și de credință și-mi place de tine!

— D-apoi, domnule căpitane, cum să nu fiu, dacă d-tale ți-a fost milă de mine și m-ai iertat, măcar că îți greșisem de multe ori și te amărâsem după poruncile domnilor, iar ei nici n-au vrut să mă cunoască, și m-au lăsat de pripas tocmai când a venit primejdia și după ce îi slujisem cum am știut mai bine. Asta însă mi-a fost de învățătură pe toată viața, ca să nu te bizui niciodată pe inima străinilor, că numai sângele 15 tău te ocrotește și te miluiește. Dar nici nu m-oi lăsa până n-oi băga cuțitul în beregata lor, să știu de bine că pe urmă voi fi tras în țeapă!

Căpitanul Ion Biro sosi îndată cu răspunsul că Lorinez și cu ai lui s-au botezat într-adevăr și mulțumesc lui Horia pentru toate făgăduințele. Apoi Horia porunci ca, subt conducerea căpitanilor, să fie prădate casele și locuințele tuturor celor ce se află în gangurile băilor. Aceasta numaidecât și drept pedeapsă că n-au încredere în cuvântul lui. Iar de ieșit din băi tot vor ieși curând de tot, vii sau morți.

Cu Cloșca în frunte mulțimea de țărani purcese la devastarea orașului până seara târziu, când veniră de la Abrud și Crișan cu feciorul lui Horia.

A doua zi, după ce cele trei cete țărănești porniră precum li se poruncise, Horia însuși, însoțit de doisprezece călăreți, merse în comuna Bucium să ia măsuri să se aducă paie și fân la Roșia, trebuincioase pentru afumarea ungurilor neascultători. Trecând prin cătunul Muntari se duse drept în Șasa, reședința comunei, și chemă pe oameni la o adunare în Poeni, să le dea porunci. În Șasa se întâlni cu primarul domnesc George Suciu, mic, gros și cu ochi de viezure, care, văzând că e chiar Horia, îi făgădui că va aduna el oamenii și-i va duce la Poeni. Umblă într-adevăr după oameni, înfricoșat întâi de sosirea crăișorului. Dar apoi se gândi ce mai răsplată i-ar veni lui dacă ar putea să puie mâna pe dânsul și să-l ducă plocon cătanelor din Zlatna.

După-amiazi vreo două sute de buciumani erau strânși pe coasta de la Poeni. Când se ivi Horiaț întovărășit de paznicii lui, țăranii făcură roată împrejur și George Suciu, primarul, înainte chiar de-a începe Horia să vorbească, strigă să-i arate și lui poruncile împărătești care-l îndreptățesc să ucidă pe ungurii și pe dregătorii din Ardeal, să vadă cu ochii lui iscălitura împăratului. Horia se supără și zise:

— D-apoi că nu ești vrednic tu, birău unguresc, să pui mâna pe scrisoarea înălțatului împărat, niciodată!

— Adică cum? se burzului Suciu. Dacă ai porunci, de ce să nu le arăți oricui, și unui țigan? Numai dacă ești înșelător ți-e frică!

— Ba eu n-am înșelat pe nimeni în lume! Numai voi birăii înșelați pe oameni și-i furați!

— Na, oameni buni, să iasă afară pe care l-am înșelat ori l-am furat eu! strigă primarul cu mândrie. Ieșiți, măi oameni, n-a veți frică!… Nu iese nimeni! Vezi, Ursule Nicula?

Iacob Topa nu se putu stăpâni și se răsti la dânsul:

— Nu ți-e rușine d-tale, slugă ungurească, să te rățoiești la crăișorul nostru? Ei, ia seama și strânge-ți limba c-apoi…

Mai mulți țărani însă luară apărarea primarului, e a are dreptate, că de nu-i înșelăciune pentru ce nu arată oamenilor slova împăratului, că birăul bine zice: să arate poruncile și să spuie verde ce vrea să facă și unde vrea să ajungă, ca să știm cu toții și să nu ne căim pe urmă în zadar… Horia își dete seama că aici n-are decât protivnici, învățați desigur de către primar, că garda lui de călăreți ar fi neputincioasă în fața mulțimii — de aceea căută să-i ia cu binișorul. Se miră că numai ei nu vor să-l creadă după ce peste cincizeci de sate s-au ridicat și au prăpădit pe unguri și acuma chiar au pornit trei oștiri de țărani spre Aiud. Trebuie să fi auzit și ei ce se întâmplă, că doar mulți dintre buciumam îl cunosc mai de mult și știu că de patru ori a fost la Viena și a vorbit cu împăratul înălțat. Poruncile sunt în traista lui, înfășurate frumos cum se cuvine unor porunci mult mai sfinte decât să le poată arăta oricui, mai ales că ei nici nu sunt în stare să le citească, fiindcă nu știu carte, și sunt doar scrise nemțește. Deci să nu aibă nicio șovăire a crede că are poruncile împăratului, căci de-aici trebuie să meargă la Galda și apoi la Aiud să nimicească toată sămânța de domni unguri și bogățiile lor să le lase pe seama oamenilor nevoiași care se luptă acuma pentru dreptate…

Dar țăranii se arătau bănuitori, mereu îi puneau întrebări și răspunsurile le întrerupeau cu râsete neîncrezătoare, ori batjocoritoare.

— Astea-s vorbe de clacă! zise apoi un bătrân drept încheiere.

— Ba-s minciuni, oameni buni! strigă iar primaru George Suciu, mai aprig. Dumnealui umblă cu porunci mincinoase ca să înșele pe oameni și să-i nefericească! Toată rebelia asta cu minciuni a stârnit-o!… Dar dacă d-voastră sunteți cuminți să puneți mâna pe dumnealui să-l ducem în sat și ori ne arată scrisul împăratului adevărat ori să-l dăm în seama cătanelor împărătești, să facă cu dumnealui ce-or face, numai să nu mai înnebunească pe oamenii noștri cu minciuni!

Tovarășii lui Horia începură să strige că ei nici morți nu vor îngădui să puie cineva mâna pe crăișorul lor. Unii țărani protestară că nimeni nu vrea să-i facă vreun rău, că în sat poate să arate poruncile cui vrea și să se ducă cu Dumnezeu… Discutând însă mereu, întreaga adunare se puse în mișcare și, tot vorbind, mai cu glume, mai cu sfada, ajunse în Bucium-Șasa. Aici cearta se aprinse din nou, când mai liniștită, când mai îndârjită și ținu până pe înserate. Parte din oameni se împrăștiaseră și acum rămăseseră față-n față Horia cu ai lui și primarul cu vreo șaizeci de oameni credincioși. În cele din urmă, simțindu-se superior, primarul George Suciu porunci unui gornic:

— Hai, Trifoane, închideți-i peste drum, în casa lui Macovei Băieșan că-i aproape, numai colea, și luați seama să-i păziți până om vedea mai bine ce-i cu dumnealor!

— Ia lăsați, feciori, nu vă iuțiți — zise Horia, potolindu-și călăreții — că ne-om răfui noi cu dânșii curând de tot!

Țăranii râseră cu dispreț, numai gomicul, un bătrânel sfios, cu mustăți rare și ninse, rosti aproape spăimântat, ca și când ar fi împlinit o fărădelege:

— Na, faceți bine și veniți și nu vă mai împotriviți, că dumneavoastră sunteți puțini și dumnealor sunt mulți și nu-i bine să…

Intrară toți treisprezece într-o căsuță aproape părăsită. Încuind zăvorul tinzii pe dinafară, gornicul mai zise:

— De cai să n-a veți grije, că-i bag în grajd și le umplu ieslele.

Un răstimp toți tăcură uluiți. Mai ales Iacob Topa nu-și credea ochilor, parc-ar fi fost un vis urât. Regreta că n-a înfipt lancea în burta birăului ca baremi să se încingă o bătaie. Și deodată zise:

— Apoi tare frumos ne șade, măi feciori, dac-am îngăduit noi să fie batjocorit așa fel crăișorul nostru de față cu noi, parcă am fi niște zdrențe!

— Lasă, Iacobe, că-i mai bine așa! oftă Horia. Dacă n-om pătimi de la ai noștri, apoi de la cine? Cel puțin să afle toată suflarea că pe Horia buciumanii l-au vândut ungurilor!

Călăreții totuși mormăiau aci indignați, aci înfricoșați. Iacob Topa propuse să spargă ușa și să năvălească afară. Nimeni nu-l aprobă, căci pe ferestruicile casei se vedeau vreo treizeci de oameni, înarmați care cu topoare, care cu furci, puși de primar să păzească pe cei prinși până ce vor sosi de la Zlatna cătanele după care a trimis un gornic.

Horia însuși ședea pe laviță, cu ochii pe fereastră, privind dus în noaptea ce cobora. Gândurile îl chinuiau. Ieri, când a aflat despre purtarea cătanelor față de Cloșca, a crezut că izbânda e aproape. Și azi iată-l prins și amenințat să fie dat pe mâna domnilor tocmai de buciumanii în care-și pusese mai multă nădejde, căci doar avea aici pe Ionuț Dandea, pe care-l făcuse căpitan îndată după adunarea de la Păltiniș. Unde să fie Ionuț? Să fi rămas la Abrud? El, dacă ar afla că oamenii din satul lui au săvârșit rușinea asta, ar zbura și ar împiedeca vânzarea. Apoi iar își zise că, de va fi predat cătanelor, poate va păți și el ca Cloșcuț și va fi lăsat în pace…

Peste toate acestea însă o amărăciune grea îi sfâșia sufletul. Întâmplarea aceasta poate să fie o prevestire. Dacă de la început, cei ce ar trebui să fie tovarășii lui, îndrăznesc a face una ca asta chiar când iobagii sunt stăpânii munților și domnii nici nu cutează a se împotrivi, atunci ce va fi mai târziu când vor veni greutățile, când se vor ivi ispitele, când lupta va fi înverșunată și va trebui poate să dea piept cu cătanele?

Tovarășii lui prinși, zdrobiți de ostenelile și zbuciumările zilei, adormiră care pe unde apucase. El singur veghea și auzea de-afară vorbele oamenilor, frații lui de sânge, batjocorindu-l și ocărându-l între dânșii. În gândurile și planurile lui toate le-a socotit, numai aceasta nu.

Auzi cântecul cocoșilor de miezul nopții. Și iar îl cuprinseră nădejdi ca niște leacuri peste rănile inimii. Așa ațipi apoi spre ziuă, șezând pe laviță, cu coatele răzimate de colțul mesei și cu ochii pe ferestruica ce începea a se desprinde cenușie din bezna nopții. Și atunci avu iarăși visul de odinioară, cu căpitanul țăranilor răzvrătiți așezat pe tron de fier înroșit, cu mirosul cărnii smulse din trupul lui cu clește înroșit în foc. Dar acuma în locul căpitanului de demult se afla el însuși, pe tronul roșu sfârâia chiar carnea lui și mirosul de carne arsă îi gâdila nările. Se mira numai că nu simte nicio durere și vru să strige cu glas izbânditor că nu-i pasă de tortură, că nu-l doare nimic… Atunci însă izbucni un vuiet de glasuri furioase ce-l copleșiră ca o revărsare de ape.

În clipa aceea, deschizând ochii, văzu pe geam lumină de ziuă, deși în urechi viitoarea de zgomote din vis continua mai vie. Apoi desluși foarte bine glasul lui Ionuț Dandea tocmai sub fereastră:

— Trăznește-l, Pavele, mama mamei lui de tâlhar!… Pe Horia, mă, să-l prindeți voi? Pe Horia? Dumnezeii io și toți sfinții care v-au făcut!

— Na, c-a venit Ionuț! zise Horia către tovarășii lui care, încurajați, se aruncară asupra ușii și o smulseră din țâțâni.

Afară, o ceată de câteva sute de țărani snopea în bătăi pe cei ce au păzit casa unde fusese închis Horia. Ionuț Dandea se repezi la el și? l îmbrățișă, mormăind:

— Doamne, Doamne, cum s-a putut întâmpla una ca asta?

Apoi, fără să aștepte răspuns, adăogă către însoțitorii care tocmai ieșeau din casă:

— Da și voi bărbați sunteți ori mămăligă? Că trebuia să băgați sulițele în tâlhari, nu să vă lăsați ca niște muieri! D-apoi dacă nu prindeam noi de veste și veneau cătanele?

Vreo patruzeci de țărani erau legați cobză în ogradă.

Văzându-i, Ionuț Dandea uită pe tovarășii crăișorului și porunci deodată:

— Haideți, feciori, care aveți bâte mai zdravene?… Acu să mi-i întindeți pe jos și să le trageți câte cincizeci la spinare, dar știi colea, cum puteți voi mai țeapăn, să ție minte câte zile-or trăi! Iar până-i muștruluiți voi aci, alții să meargă să le aprindă casele!… Tată, du-te dumneata cu oamenii să nu greșească și să aprindă alte case!

Pe când vinovații primeau urlând vergile, un fecior sosi în goană vestind că vine o patrulă de cătane în sat. Ion Dandea strigă:

— Lasă-i să vie că nu ne pasă de toate cătanele din lume! Noi ce suntem? Nu suntem oare cătane împărătești?

Totuși Horia porunci să iasă mai bine fratele lui Ionuț cu o ceată de oameni și să-i întâmpine pe soldați, spunându-le că aici nu e lipsă de ei și să se întoarcă liniștiți înapoi de unde au venit. Numai dacă cumva primarul George Suciu e cu dânșii, să-l prindă și să-l aducă încoace la judecată. Oamenii plecară însă în zadar, căci patrula, văzând de departe mulțimea mare de țărani, nici n-a mai intrat în sat.

Până la amiazi avură de lucru cu cei care ieri se împotriviseră crăișorului, căci Ionuț voia negreșit să dea o pildă tuturor cum vor fi pedepsiți neascultătorii de poruncile împărătești. Dar Horia socotise ca ziua de marți să fie în Musca și întâmplarea de-aici îi zădărnicise planul. De aceea după-amiazi plecă peste satul Muntari lăsând în grija lui Ionuț să isprăvească și cu ungurii ascunși în băile de la Roșia. Ca să-l ferească de vreo nouă poznă, Ionuț Dandea îi mai dădu optsprezece călăreți, să aibă laolaltă treizeci de bărbați care să-l poată apăra de orice primejdie.

În aceeași seară, târziu, Horia ajunse în hotarul comunei Musca. Nu intră în sat, ci bătu la poarta unei case de la margine. Ieși un bătrân în ușa tinzii.

— Auzit-ai dumneata despre Horia? întrebă crăișorul din ogradă.

— De auzit am auzit, cum nu, dar nu-l cunosc, că nu l-am văzut niciodată! răspunse țăranul cam uimit de întrebare.

— Na, eu sunt Horia, și să faci bine să ne dai să cinăm ceva și apoi să ne lași să ne odihnim cu feciorii, c-am umblat mult și suntem osteniți tare!

— Apoi să vă dăm, cum să nu, numai să iertați cu ce-om putea, că suntem săraci — murmură țăranul. Ia scoală, babă, nu dormi, că uite, au venit niște oameni de omenie și-s flămânzi!

Miercuri, ziua următoare, Horia se duse de dimineață la primărie și trimise străjile să cheme degrabă pe săteni la porunci. Află că alaltăieri pe la amiazi a trecut pe-aici Cloșca și Crișan cu mulțime de rebeliști și că au plecat cu dânșii mulți bărbați și flăcăi din sat. Horia se arătă mulțumit și le ceru să-și aleagă un căpitan care să aibă grije să nu pătrundă ungurii în sat și să fie gata la poruncă să meargă unde va trebui. Mai cu seamă îi îndemnă să împlinească fără zăbavă toate poruncile lui, căci cine va șovăi va pieri în țeapă, iar casa îi va fi aprinsă și prefăcută în cenușe. Căpitanul satului răspunde cu capul de toate și prin urmare să fie cu ochii în patru.

A doua zi trecu în Lupșa și apoi seara se întoarse la Bistra unde petrecu și noaptea în casa căpitanului Ion Iobagiu care era plecat cu Cloșca spre Galda. Vineri dimineața merse și aici la primărie, să adune poporul. Acolo însă dădu peste Toader Cătană, căpitan pus chiar de dânsul, împărțind dreptate, fiindcă primarul domnesc era fugit ori ascuns de frica țăranilor.

— Na, Toadere, cum merg treburile pe la voi? întrebă Horia.

— Tot numai bine, domnule căpitan! răspunse

Toader Cătană cu mândrie. Am botezat pe unguri și acu e liniște și pace. Dar se mai găsesc unii ascunși pe care trebuie să-i judecăm. Și apoi alte pricini, câte au oamenii… Iacă și dumnealor!

Îi arătă trei femei îmbrăcate românește, înfricoșate parcă și-ar fi văzut moartea. Cea mai bătrână, văduvă, româncă, ascunsese pe celelalte două, străine, venite de prin părțile Clujului și mergând la Criștior. Au sosit în Bistra tocmai duminecă și, aflând despre rebelie, au tras la văduva aceasta, pe care o cunoșteau mai de mult, și s-au îmbrăcat românește spre a scăpa de vreo primejdie din partea țăranilor. Un vecin le-a pârât și așa au fost aduse acuma la judecată pentru că au umblat cu înșelăciune.

Pe când Toader îi povestea pricina, Horia se uita la cele două străine și inima îi tresări încleștată de uimire. Din părțile Clujului, la Criștior! Una putea să aibă vreo cincizeci de ani și era încă frumoasă. Cealaltă, desigur fata ei, nu era mai mare de optsprezece. Și amândurora le stăteau așa de bine straiele românești! Ochii lui se opriră în ochii plânși ai femeii și recunoscu pe domnița de la Criștior de acum vreo treizeci de ani. Subt privirea ei se simți înviorat ca și când s-ar fi întors înapoi, în vremea aceea depărtată care a fost plină de visuri. Sufletul îi pâlpâia ca și atunci încât îi stătu pe buze să-i spuie: „Domniță eu sunt cel care ți-am făcut vase românești odinioară și care te-am purtat în inimă ca o icoană sfântă…” Alături de ea însă fetița întruchipa trecerea și schimbarea timpurilor. Era întocmai ca și maică-sa atunci, demult, și poate că și de dragul ei se zbuciumă inima vreunui iobagiu undeva…

— Ce să facem cu ele, domnule căpitan? întrebă Toader respectuos. Le pedepsim, le botezăm, le…

Horia se cutremură parcă l-ar fi trezit din somn. Repetă bâiguind:

— Ce să facem? Apoi da, ce să…

Se gândi că ele nici nu știu, încă n-au de unde, că la Criștior nu vor mai găsi decât ziduri ruinate și morminte proaspete. Și zise brusc, cu glasul blând ca o mângâiere, adresându-se lor, parcă numai ele ar fi fost acolo:

— Duceți-vă cu Dumnezeu… Noi nu ne războim cu muierile!… Duceți-vă…

Apoi către Toader, aproape rugător:

— Lasă-le în pace, căpitane! Ce ne punem noi cu niște biete femei, Toadere?

— Prea bine, domnule căpitan! făcu Toader Cătană. De altfel chiar așa socoteam și eu…

Horia se uită iar în ochii domniței lui de odinioară. Ochii ei păreau a-l recunoaște. Citi în ei o întrebare pe care gura ei nu cuteza s-o rostească. Apoi auzi glasul ei, aproape neschimbat, doar puțin umbrit de plâns:

— Mulțumim… Și Dumnezeu să te răsplătească… crăișorule!

În vorbele ei era o părere de rău sau poate numai lui i s-a năzărit. Dar nu mai întoarse ochii spre ea. Așteptă până ce ieșiră și apoi, trântindu-se pe un scaun, strigă mânios:

— Na, Toadere, să-mi aduni oamenii din sat la porunci!