1

Apostol Bologa mergea liniștit, parc-ar fi scăpat de toate grijile. Sudorile i se uscaseră pe față și pe gât. Îi trecu prin minte c-ar putea răci și își puse casca în cap potrivindu-și bine curelușa sub bărbie. Se gândea la gardul de sârmă ghimpată, îi era frică să nu se zgârie, și nu mișca deloc brațul drept. Privea numai înainte, cu capul sus, cu ochii mari sorbind numai întuneric. În spate auzea gâfâiri obosite și uneori câte-un clinchet de armă. În fața lui pășea un soldat mărunt, iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcâiul soldatului și mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-și putea descleșta fălcile să vorbească. De altfel nici o șoaptă nu mai șoptea nimeni ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nici nu se va întâmpla. Numai când deslușea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veșnic același cuvânt, ca un cadavru la marginea apei: „În sfârșit... În sfârșit...” Simțea o ușurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine. Drumul i se părea mai ușor înapoi, la deal, de cum fusese înainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parcă o mână grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc.

Într-un târziu trosniră câteva împușcături, aproape, în față. Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce în ce mai moi.

„Am ajuns!... Slavă Domnului!” își zise Bologa, ca și când pocnetele de arme i-ar fi vestit bucurie.

Dar bucuria i se înecă pe dată într-un noian de gânduri dezmorțite de ecourile împușcăturilor. Își dădu seama că a fost prins pe când voia să treacă dincolo și se spăimântă. În aceeași vreme își imputa că a plecat fără măcar să chibzuiască ce face și chiar fără armă, încât acuma... Se simți deodată atât de ostenit, că gândurile toate i se ostoiră într-o nesfârșit de chinuitoare dorință de odihnă. Îi ardea cerul gurii de sete și iar asuda cumplit. Îi stătea pe limbă să întrebe dacă mai este mult. Îl rodea teama că nu va sosi niciodată și, chiar în aceeași clipă, că va sosi prea curând.

„În sfârșit... În sfârșit!” îi bâzâi iar prin creieri drept răspuns la toate gândurile și simțămintele vălmășite.

Apoi convoiul se opri într-o poiană. Varga păstră doi soldați pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se înapoieze la sectorul escadronului.

Apostol, între cei doi soldați, porni după Varga, care acuma pășea mai repede și cu mai multă siguranță. În pădure drumul era larg, bun și cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă. Printre tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită. Ici-colo, ca niște bivoli culcați, înnegreau colibe pe jumătate în pământ și mascate cu găteje și crengi. O santinelă cu arma întinsă ceru parola și Varga îi zvârli din mers un cuvânt. Dintr-un adăpost, așezat chiar la marginea drumului, se auzea un adevărat concert de sforăituri. Pe urmă se abătură la dreapta și, în fața unei colibe, Varga mormăi: „Halt”. Bologa se opri cu soldații, iar locotenentul intră în postul de comandă al divizionului. După câteva clipe însă se reîntoarse, iar un glas dinlăuntru îl însoți limpede:

— Așa, Varga... îl predai regimentului, firește cu formele reglementare...

Mai merseră două minute și sosiră la postul de comandă al regimentului, un bordei mare, de bârne groase, înconjurat de colibioare mai modeste. Varga coborî în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult. Ieși întovărășit de un ofițer, zgribulit și somnoros, care bufnea supărat:

— Cel mai cuminte ar fi fost să-l ții la tine, la sector, până dimineața... Dacă o să mă sculați din somn pentru toate mărunțișurile...

— Dacă-ți iei tu răspunderea, eu n-am decât să-i dau drumul! zise Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de față cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria...

— Datoria, datoria, murmură ursuz ofițerul. Ziua, noaptea, datoria...

La vreo treizeci de pași intrară cu toții într-un adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol. În fața unui multiplu telefonic moțăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scânduri horcăiau alți trei subofițeri, toți cu burta în sus, cu gura căscată și lucitori de sudoare. În colț, pe o masă cu multe hârțoage, domina un registru deschis. Telefonistul se trezi și întoarse capul, uluit, spre intrare.

— Ia cheamă, băiete, pe ofițerul de serviciu al cartierului!

zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitându-se numai la Bologa care, între cei doi soldați, stătea aiurit, cu obrajii albi și brăzdați de nădușeală, parc-ar fi plâns.

Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul își curmă deodată imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat:

— Se vede c-a umblat prin sârme... Și-a sfâșiat hainele...

Poate să fie zdrelit? Varga se uită repede la Bologa, încruntând sprâncenele, și șopti cu o strângere de umeri:

— Poate...

Atunci Apostol, ca și cum ar fi simțit privirile, ridică ochii spre dânșii. Varga întoarse capul și trecu lângă telefonist.

— Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întâlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai țin picioarele... Să stau jos colea puțin?

— Da, da.. de ce nu... poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui și adăugând, mai sigur, către soldații de pază: Ia dați la o parte picioarele celea!

— Domnule locotenent... poftiți divizia... a sosit divizia!

strigă telefonistul, sculându-se și scoțând receptorul din cap.

Apostol Bologa, istovit, se lăsă pe colțul patului. Sufletul îi era plin de recunoștință, în vreme ce buzele-i fripte bâlbâiau în neștire:

— Mulțumesc... foarte bine...

După ce se odihni o clipă, se simți mulțumit și se uită împrejur, întrebându-se nedumerit: „Ce caut eu aici?” Văzu pe aghiotant în fața multiplului telefonic, și pe Varga, alături, îndoit de șale, plecat puțin înainte, trăgând cu urechea. Apoi auzi strigătele aghiotantului și ascultă cu luare-aminte.

— O patrulă de ofițeri... comandată de ofițer, firește... a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic... Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea... A, pe prizonier?... Cum îl cheamă pe prizonier, Varga?

— Bologa Apostol, șopti Varga.

— Locotenent Bologa Apostol!... Bo-lo-ga... din artilerie...

Nu știu... Da, da, firește... Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, firește... Ce întrebare!... Bine, sigur că trebuie să vi-l trimitem, dar vreau să știu acuma, ce facem acuma?...

Ce? Să-l expediem chiar acuma?... Noaptea?... A, da... așa, da... Bine, bine, am înțeles... Vasăzică, Varga să facă un raport despre împrejurările în care l-a prins și o schiță a locului...

așa-i?... Firește, adresat nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă transmitem raportul cu adresa cuvenită... Foarte bine! Cum? Percheziție?... Documente?... Nu știu... Face Varga tot ce trebuie...

Bine, bine... Noapte bună!...

Trecând telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga:

— Ai auzit?... Înadins am repetat, ca să auzi... Trebuie să-i faci percheziție corporală, dacă n-are cumva documente sau arme sau cine știe ce... Așează-te deci colo, la masă, și fă-ți raportul!... Dar scurt, fără vorbărie!... Eu nu te mai aștept, fiindcă sunt mort... Telefonistul are să-mi dea raportul mâine dimineață, să-l atașez la adresă... Prizonierul rămâne aici sub paza oamenilor tăi și pe răspunderea ta...

— Eu, din moment ce am terminat raportul, nu-mi iau nici o răspundere, zise Varga dârz. Cel mult pot să-ți las aici oamenii mei, dar numai până dimineață și cu condiția să nu mi-i trimiți cine știe pe unde...

— Bine, fie a mea și răspunderea... Toți fugiți de răspundere, mormăi aghiotantul; apoi, uitându-se la prizonier, urmă: Parcă-i mai arde lui acuma de fugă... Unde să mai fugă? Apostol zâmbi recunoscător și se gândi să-i spună să fie liniștit și fără grijă că de-acuma s-a sfârșit... Dar aghiotantul își strânse gulerul mantiei la gât, zicând iar plictisit:

— M-ai sculat din somn pentru... Om fără suflet!... Ei, noapte bună la toți!

Locotenentul Varga rămase încurcat un răstimp. Se gândea c-ar trebui să pună câteva întrebări prizonierului, să-i afle intențiile... Îi fulgeră chiar prin creieri că poate nici n-a vrut omul să dezerteze, ci s-a rătăcit, necunoscând terenul.

Altfel, cum ar fi nimerit tocmai în sectorul lui, mai ales după ce l-a amenințat deunăzi? Se duse la masă, își făcu loc, își pregăti cele de scris, mereu nehotărât. Apoi deodată se întoarse și zise către Bologa, nervos, aspru:

— Scoate absolut tot ce ai în buzunare!

Apostol cu rămășițele surâsului de adineaori pe față, se sculă și-și goli buzunarele. Un soldat îi luă mărunțișurile din mâini și le puse pe masă. Varga se uita pe sub sprâncene.

Liniștea prizonierului îl supăra. Vru să ordone soldatului să controleze dacă... Pe urmă își mulcomi mânia printro înjurătură strivită în dinți, se așeză și cercetă pe rând toate lucrușoarele. Când dădu peste harta cu pozițiile, nu se mai putu stăpâni. Sări în picioare și, arătând-o lui Bologa, strigă:

— Dar asta? În ochi îi fulgera dispreț și ură și triumf... Apoi scrise raportul și făcu schița, liniștit, cu conștiința împăcată, în vreme ce Apostol, pe colțul patului, își trudea zadarnic mintea să ghicească ce-o fi hârtia pe care i-a arătat-o locotenentul...

După ce împachetă toate lucrurile prizonierului și le dete în grija telefonistului, Varga porunci soldaților să ia bine seama, să facă paza cu rândul și să nu piarză vremea degeaba pe aici... Vorbind cu soldații, își încheie cu băgare de seamă nasturii hainei, își potrivi casca, își puse mănușile căptușite și, fără să vrea, se uita numai la Bologa. Se gândea că trebuie să-i facă o imputare măcar sau să-i arunce un cuvânt de dispreț, care să-l umilească. Și-i zise deodată cu glas moale:

— Vezi, Bologa?... Îți aduci aminte când te-am prevenit în tren și pe urmă și... Rău îmi pare că... Eu mi-am făcut datoria... numai datoria, precum trebuie să și-o facă orice om pe lume, oriunde și în orice împrejurare...

Întâlnindu-i privirea obosită și buimăcită, ultimele cuvinte i se încurcară într-un simțământ de neliniște. Făcu un pas spre el, să-i întindă mâna. Își luă seama brusc și trecu fără să-l mai privească. Și, ieșind, tuși ca și cum ar fi vrut să- și curețe din inimă urmele înduioșării...

Apostol ședea pe colțul patului de scânduri ca o stană de piatră. La spatele lui, horcăiturile reîncepură ca niște ferăstraie ruginite. Un soldat se lăsă pe vine, în ungherul de lângă ușă, cu arma în brațe și adormi numaidecât, pe când cellalt cârliga când un genunche, când pe cellalt, uitându-se numai în tavan la pironul de care atârna lampa. Telefonistul întorcea capul deseori, curios, dorind amănunte și neîndrăznind să întrebe nimic.

Liniștea și lumina pătrundeau în sufletul lui Apostol ca într-o casă pustie. Osteneala îi omorâse toate gândurile.

Ridică mâna stângă să-și scoată casca și auzi un tic-tac. Își văzu ceasornicul la braț și murmură cu bucurie:

— Uite că ceasornicul... Își aruncă ochii pe cadranul alb și continuă: E de-abia unu... De-abia... Vasăzică au trecut șapte ore de când... Șapte... Șapte...

Uită cu totul ce-a vrut să zică. Brațul îi căzu pe genunchi, amorțit. Apoi pleoapele i se împreunară, și capul, cumplit de greu, i se prăbuși pe piept...