2

A doua zi Apostol Bologa, reluându-și serviciul, își aduse aminte de obligațiile reglementare și înștiință, prin telefon, pe aghiotantul regimentului că, în urma ordinului telefonic, ieri după-amiază a sosit în Lunca.

— Vasăzică ai luat cunoștință, camarade, și nu mai e nevoie să mă prezint în persoană, fiindcă ni s-au aglomerat lucrările pe aici, sfârși Apostol, dar când să închidă telefonul, îi veni ceva în minte și adăugă cu puțină imputare: Apropo, era să și uit... Încă un moment! Ia spune-mi, prietene, de ce mi-ați mâncat trei zile din concediu?... N-aș putea afla și eu?

— Habar n-am, răspunse, grăbit, aghiotantul. Întreabă și tu la divizie, dacă te interesează...

Bologa șovăi. În creieri retrăia clipa când a arătat doamnei Bologa cuprinsul telegramei și siguranța ei că ordinul de chemare a fost provocat de denunțul lui Pălăgieșu. De ce sa dus el oare tocmai atunci să-i ceară iertare? Și de ce s-a simțit atât de fericit când notarul s-a lăsat rugat până a binevoit să-i întindă mâna?... Acum se rușina puțin în sinea sa de umilința de atunci, dar rău nu-i părea, ci mai degrabă c-ar fi săvârșit o faptă bună prin care și-a ușurat inima și a curățit-o. Atunci nici o clipă nu s-a gândit la denunțul lui, atât de puțin îi păsa de lume și de toate cele ce erau afară de sufletul său. Azi Pălăgieșu a sărit brusc deasupra. Dacă întradevă r a fost denunțul notarului la mijloc?... Aghiotantul generalului e un laș cu spinarea de trestie și poate că nu-i va spune nimic, totuși n-ar strica să-l descoase puțin, să facă lumină, orice s-ar întâmpla pe urmă. Drumul drept e totdeauna cel mai bun.

— Ordinul excelenței... personal al excelenței... Eu nu cunosc motivul, zbârnâi aghiotantul generalului Karg în telefon.

— Atunci să mă prezint excelenței? întrebă Apostol.

— De ce? Tu vezi de serviciu și taci mulcom! Dacă va fi nevoie, te vom chema, n-ai grijă... Acuma sunt în perspectivă evenimente mari, foarte!... Toată lumea trebuie să fie la datorie!

Apostol Bologa nu-și putu stăpâni o strâmbătură de dispreț când lepădă receptorul, căci aghiotantul care nu fusese niciodată în tranșee și care ar fi fost în stare să perie în fiece zi pe toți generalii armatei, numai să nu intre el în foc, pomenind despre „evenimentele foarte mari”, își îngroșase vocea ca un viteaz de cafenea.

Peste un minut Apostol se trezi studiind cu o atenție încordată harta nouă, sosită în lipsa lui, cu situația exactă de pe front. Nu mai era o schiță aproximativă și învechită, ca odinioară, ci harta adevărată, precisă, în care se putea citi locul tuturor unităților, începând de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Îi plăcea mai ales că azi se orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci a fost atât de mișcat, atât de înfrigurat din pricina hotărârii de-a trece negreșit. Sau poate din pricina boalei? Dacă nu cumva din pricina lașității, fiindcă orice clipă petrecută aici îi slăbea încrederea în propria-i voință și-i rodea însăși credința...

Urmări cu creionul drumul de atunci, până la adăpostul căpitanului Klapka. A, dar de aici mai e cale bună până la infanterie!... Și ce aproape i s-a părut „pe teren”! Firește, pentru că uite ce mai cotituri până la primele linii... Dacă ții drumul principal, uite, dai tocmai la huzarii descălecați...

Dar escadronul lui Varga?... Al treilea... Uite-l!... Ce curios e aici frontul... Ei pe o muche, ceilalți pe altă muche de munte, și la mijloc, gol... gol... peste o mie de metri... Oare de ce sa fixat așa linia, de ce nu s-au apropiat, fie huzarii, fie ceilalți?... „Iacă, pe aici aș fi putut trece atunci dacă aș fi știut... Și dacă mă întâlneam cu Varga?... Mi-a spus doar că m-ar aresta și...” „Acuma îmi pierd vremea degeaba, fiindcă numai Dumnezeu știe ce va fi!” își zise deodată Bologa, ca și cum s-ar fi speriat de ceva necunoscut.

Ridică ochii de pe hartă. În fața lui, la masa cealaltă, printre vrafurile de registre și hârțoage, văzu capul sergentului, cu fruntea încrețită și cu creștetul țuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuită, cădea o lumină de argint vechi.

Afară, în ogradă, și mai departe, până la picioarele dealurilor ce închideau zarea, stăpânea atâta liniște și pace, că sufletul lui Apostol se umplu iar de nădejdi, și mai ales de o încredere adâncă. Îi părea rău numai că nici un petec de cer nu-i înfrumuseța orizontul.

Tocmai când inima îi era stăpânită de mulțumire, în ogradă apăru Ilona, care venea de undeva, îmbujorată, obosită, cu ochii scăpărând de mânie. Și parcă ar fi căzut de pe o culme amețitoare, Apostol simți că din suflet i s-au deșertat brusc împăcarea și liniștea, iar în locul lor s-a ivit o îngrijorare ciudată și o dorință dârză. Dădu să sară de pe scaun, să alerge la Ilona, s-o ia în brațe și să n-o mai lase să plece de lângă dânsul. De aseară, de când a fugit din odaie, n-a mai văzut-o deloc... Unde a umblat și de ce n-a venit? Rămase totuși la birou, coborându-și privirile iarăși pe harta cu pozițiile trupelor. Pe buze îl frigea sărutarea de aseară și în suflet i se zvârcoleau umbrele liniștii de adineaori, în creieri însă îi clocoteau gânduri și întrebări frumoase. Își dădea seama vag că între Dumnezeu și iubirea lui e o prăpastie, și nu era în stare să înțeleagă ce rost are prăpastia aceasta? Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul?