4

Spre seară, groparul Vidor sosi acasă din oraș, unde fusese cu cumnatul său, și îndată vru să afle de la Bologa cum stă pacea, că pe aici iar se aud vești de bătălii.

— Noi vom afla cei din urmă pacea, zise Apostol, fiindcă pacea o fac cei ce n-au cunoscut războiul!

În aceeași seară, trecând din cancelarie în odaia sa, găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise:

— Te-am așteptat să-ți spun că nu-s supărată, dar mi-e rușine...

Apostol o luă în brațe și ea își ascunse obrajii pe pieptul lui.

— Ilona... Ilona... murmură Apostol, strângând-o nebunește și sărutându-i gura.

Dar fata se smulse brusc din mâinile lui și fugi afară, parcă s-ar fi spăimântat de ceva... Peste câteva clipe veni într-adevăr Petre să aprindă lampa.

Cele două zile următoare Apostol Bologa le petrecu întro agitație cumplită. Serviciul în birou îl chinuia, ca și cum ar fi stat pe cuie. În mintea lui se stinseră toate gândurile care nu priveau pe Ilona, precum inima și toată ființa lui numai pe ea o râvneau în fiece clipă cu o patimă disperată. Din cinci în cinci minute trecea în odaia de dincolo, mereu cu speranța de a o vedea măcar pe Ilona. De câteva ori încercă să se gândească la Cervenko, la Dumnezeu, la iubirea omului...

Nu era în stare și de altfel era convins că, prin asemenea încercări, ar jigni-o pe ea. Ar fi vorbit numai despre Ilona toată ziua și de-abia se stăpânea să nu întrebe chiar pe gradații din cancelarie ce părere au de „fata gazdei”. Cu Petre însă stătea mai liniștit de vorbă, îl iscodea ce face „fetișcana ceea”, unde se culcă, pe unde umblă. Amănuntele cele mai mărunte i se păreau nespus de fermecătoare. Groparul nu-l mai plictisea, ba îl căuta și-l stârnea la taifas și mai ales se bucura aflând de la el câte ceva din copilăria „fetiței”.

De altminteri nici Ilona nu se mai ascundea și-și făcea mereu de lucru pe acasă, să fie mereu în ochii și în calea lui.

Totuși, se ferea să intre în odaia „domnului ofițer”, să n-o prindă tatăl său, dar mai cu seamă fiindcă îi era frică să n-o găsească Apostol iar acolo și să nu se întâmple cumva să nu mai poată scăpa din îmbrățișările lui. Numai de două ori a trecut pragul în cele două zile și de amândouă ori Apostol a simțit-o, a alergat și nu i-a dat drumul până ce n-a sărutat-o cu atâta foc, că era să-și piarză și ea capul, ba a doua oară a dat și ordonanța peste ei.

A treia zi, după asfințitul soarelui, groparul spuse locotenentului că se duce la Făget, unde va zăbovi tocmai până sâmbătă după prânz, că are acolo o „tablă” de porumb și ar vrea s-o are mâine cu uneltele și vitele cumnatului, să isprăvească cu munca pământului și să fie liniștit de sărbătorile Paștilor. Bologa uitase că e Săptămâna patimilor, cu toate că maică-sa îi amintise chiar și în clipa pornirii trenului, mai întrebă câte ceva pe gropar despre sărbători, gândindu- se numai că Ilona va rămâne singură aici. După ce dispăru groparul, Apostol, fericit, dădu să caute pe Ilona, o așteptă... Nimic. Îl cuprinse o tristețe chinuitoare când îi trăsni prin cap că fata o fi dormind undeva prin vecini sau la vreo rubedenie. Numai la cină și întâmplător îi spuse Petre că „fetișcana” s-a încuiat în odăița din fund și nici nu crâcnește, parc-ar fi înghețat acolo „cine știe de frica cui”...

Ziua următoare i se păru strâmbă, sfărâmată și plină de un miros acru. Nu văzu deloc pe Ilona. De-abia seara o întâlni, în tindă. Era gătită. În cap o năframă de mătasă verde ca iarba, iar pieptul strâns într-un lăibăraș de catifea roșie, ca în corset. În cancelarie nimeni; în cealaltă odaie însă Petre horobăia, mormăind rugăciuni. Apostol, care tocmai ieșea din cancelarie, o surprinse pe când ea căuta să se strecoare nesimțită. Îi veni să țipe de bucurie și totuși încremeni în fața ei, privind-o doar cu niște ochi lacomi și plini de spaimă.

Și ea se opri, îngrozită, și se clătină puțin pe picioare... Astfel trecură câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanței din odaia ofițerului.

Apoi Bologa șopti cu o lucire nouă:

— De ce te ascunzi de mine, Ilona? Fata, ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea, păli și răspunse îndată la altă întrebare ce tremura în ochii lui:

— Lasă-mă... Trebuie să mă duc la biserică... E Vinerea mare... Denii... Și poimâine sunt Paștile...

Apostol îi văzu numai buzele și nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată se făcu roșu, o apucă de mână și-i șopti cu altă înflăcărare, că fata își feri obrajii:

— Ilona, am să te aștept de la biserică...

Fiindcă ea tăcu, Apostol continuă mai fierbinte, înfigându-ș i ochii aprinși în ochii ei speriați:

— Trebuie să vii, Ilona... acuma trebuie... de la biserică...

negreșit... te aștept...

Ilona se cutremură și dădu să treacă. El îi aținu calea să- i audă răspunsul înainte de toate.

Se ciocniră piept în piept și Apostol o strânse brusc în brațe și o sărută prelung parc-ar fi dorit să-i soarbă tot sufletul dintr-o dată. Fata, cu brațele moarte, murmură aproape deznădăjduită:

— Doamne... Doamne, iartă-mă...

— Să vii, Ilona... Ilona! bâlbâi Bologa dându-i drumul în vreme ce ea, cu pași moi, ieșea din tinda întunecoasă.

Apostol Bologa rămase câteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veșnic nesăturată și-a bătut joc de dânsul. Pe buze îl ardea sărutarea ei și în inimă o fericire atât de vie, că începu să strige, în neștire, ca și cum ar fi încercat să înăbușe un glas tulburător:

— Petre!... Petre!...

Ordonanța apăru în pragul odăii, crezând că s-a întâmplat ceva. Apostol își veni în fire, se uită foarte vesel la Petre o clipă și-i zise, numai ca să nu tacă:

— Ce faci, Petre?... Gata cina? Patul? Mi-e foame, Petre, și sunt așa de mulțumit, așa de...

Soldatul răspunse grav, parcă veselia stăpânului i-ar fi căzut greu:

— Am pregătit tot, don' locotenent... că pe urmă să mă pot duce la biserică...

— Bine, bine, Petre... Du-te... unde vrei! strigă Apostol de-abia stăpânindu-se să nu-l îmbrățișeze, într-atâta bucuria din sufletul lui simțea nevoia să se împartă și să se desfete.

Nu intră în odaie, ci se repezi afară, ca și când ar fi vrut să-și vestească fericirea deodată cerului și pământului.

Răcoarea serii îl dezmetici. Se întoarse înapoi. În fața casei îi apăru ca o străfulgerare prin creieri să meargă și el la biserică.

Într-o clipă se hotărî și în cea următoare își luă seama, zicându-și că va fi mulțime mare acolo și nu va putea vedea pe Ilona și poate nici la sfârșitul slujbei nu o va întâlni, iar până să vie dânsul acasă...

Pe uliță treceau din când în când oameni singuratici spre biserică. În odaia lui era aprinsă lampa și, prin ferestrele mici, cu perdeluțele albe netrase, văzu patul așternut.

„Dar dacă n-are să vie?” îi răsări prin minte pe neașteptate și în aceeași secundă îi zburară din suflet toate bucuriile.

Un fior de frig îl străbătu din cap până-n picioare. Intră în ogradă, mâhnit, cu un cărbune aprins în inimă. Petre plecase.

Era singur în toată casa. Pe masă îl aștepta mâncarea rece. Nici n-o atinse. Luă o carte de pe policioara de la căpătâiul patului și se așeză la masă să citească, să-și omoare vremea și mai ales să-și ostoiască gândurile. Literele se încurcau, fugeau și se vălmășeau. Și inima-i era plină de mustrări nedeslușite.

„Dacă nu vine, înseamnă că nu mă iubește și atunci...” Ultimul cuvânt îi rămase suspendat în creier ca un vârf de floretă. Atunci... Atunci... Își dădea seama că iubirea aceasta îl depărtează de toate credințele și năzuințele lui și totuși simțea că fără de ea i s-ar istovi inima și viața însăși și-ar pierde orice rost, iar lumea ar deveni un pustiu fără margini.

Nici o clipă nu s-a gândit unde îl va duce iubirea Ilonei, ca odinioară când a iubit pe Marta și când a știut că va luao de nevastă. Acum nu era capabil să se gândească la nimic, căci dorea pe Ilona, cu toate simțirile și gândurile, neîncetat, parcă toată ființa lui ar fi fost amenințată de pieire dacă nu i-ar fi jertfit ei toate clipele.

Teama că Ilona nu va veni îl ustura până în măduva oaselor.

Cartea îi tremura în mâini și lumina lămpii începu să-l enerveze. Trânti volumul pe laviță și se plimbă de ici-colo, din ce în ce mai repede, ca și cum ar fi vrut să grăbească mersul vremii și apropierea clipei hotărâtoare.

În sfârșit nu mai putu răbda lumina și stinse lampa. Mai umblă câteva minute prin odaie, dar neliniștea nu-l părăsi.

Îmbrăcat cum era, se lungi în pat. Întunericul și tăcerea îl mângâiau. Își auzea bătăile inimii, ca niște gâlgâiri înăbușite.

Ca să înșele vremea, se apucă să numere; nu ajunse nici până la zece și pierdu șirul...

Trecu așa o veșnicie... Apoi deodată auzi, pe uliță, glasuri...

Vru să se ridice, dar imediat se răzgândi și rămase nemișcat... „Ar fi trebuit s-o aștept afară”, își zise cu disperare îngrozitoare în suflet. În aceeași clipă pașii ei răsunară în ogradă. El îi recunoscu, deși niciodată nu și-a dat seama că-i cunoaște... Pașii intră în tindă și se înmoaie, apoi se opresc șovăind... Apostol simte șovăirea și iar își aude limpede bătăile inimii... Pe urmă clanța se mișcă fără zgomot și nici ușa nu scârțâie, deschizându-se puțin, de-abia atâta cât îi trebuie ei ca să se strecoare... Iar îi fulgeră prin gând lui Apostol să sară din pat și iar rămâne țintuit pe loc, încercând să-și mulcomească inima și înfricoșat să n-o sperie...

„De ce nu închide ușa?” își zice apucat de o nouă disperare.

Dar chiar atunci aude zăvorul și sufletul i se aprinde într-o scânteiere de bucurie.

Ilona încremeni două minute lângă ușă... În tindă se auziră alți pași, grei, târâți... Bologa și Ilona se cutremurară, ca și când, fiecare în parte ar fi așteptat ivirea unui vrăjmaș pedepsitor... În curând zgomotul din tindă se potoli... „A fost Petre”, se gândi Apostol ușurat, auzind îndată foșnet de fustă apropiindu-se... Fata se opri lângă pat, mereu nehotărâtă și îngrozită. Inima în piept i se zvârcolea atât de aprig, că Apostol îi auzea zvârcolirile... Apoi Apostol nu se mai putu stăpâni. Întinse brațul spre ea și degetele lui atinseră sânii strânși în laibărașul de catifea... Ilona scoase un țipăt înăbușit.

— Ilona... turturica mea sălbatică! șopti Bologa răgușit, luîndu-i mâna rece și încercând să se ridice.

— Mi-e frică... mi-e frică... iartă-mă! murmură fata, vrând să se ferească, cuprinsă brusc de o voință nouă de împotrivire.

Dar tot atunci simți că nu mai are nici o putere și se plecă asupra lui, îngânând cu patimă:

— De acuma nu-mi pasă... chiar să mă omoare!

Îi alunecă piciorul pe podele și căzu moale, pe pat, suspinând lângă Apostol...