6

Apostol Bologa se întoarse la cancelarie liniștit și se așternu pe lucru cu o sârguință de om care și-a potrivit viața pe ore și minute. Numai din când în când zvârlea ochii pe fereastră, parcă ar fi așteptat pe cineva, dar fără nerăbdare și fără vreo strângere de inimă, sigur că cel așteptat va sosi negreșit la timp.

Pe la unsprezece groparul Vidor intră pe poartă, posomorât și cu o legătură în mână. Atunci Apostol se sculă de la birou și așeză tocul în călimară. Doar degetele îi tremurau puțin. Ușa cancelariei era deschisă și în curând groparul apăru în prag dând bună ziua ofițerului, ca totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăugând fără să mai aștepte obișnuitele întrebări despre pace ale bătrânului:

— Aș dori să-ți vorbesc ceva... ceva foarte important...

acuma... numaidecât...

Groparul, curios, vru să intre în cancelarie, dar Apostol îl opri:

— Dincolo... la mine... Vin și eu îndată!

— Bine, prea bine, zise Vidor, uitându-se nedumerit spre cei doi gradați, ca și când ar fi vrut să citească vreo explicație pe fețele lor. Bine... Atunci mă duc să dau fetei legătura și vin...

Apostol ramase lângă birou, în picioare, până ce văzu pe Vidor intrând în odaia de dincolo, pe urmă trecu și el, fără șovăire, dregându-și puțin glasul, în mers. Pe fața groparului citi un fel de spaimă amestecată cu șiretenie.

— Bade, vorbi Bologa hotărât, mi-e dragă Ilona și vreau s-o iau de nevastă, dacă vrea și ea și dacă mi-o dai și dumneata!

Groparul Vidor se uită lung în ochii lui, fără să clipească, și nu răspunse, parcă n-ar fi înțeles nimica sau ar mai fi așteptat lămuriri.

— Îmi trebuie răspunsul acuma, numaidecât! continuă Apostol, enervat puțin de tăcerea bănuitoare a țăranului.

Să nu crezi că mi-a trăsnit prin cap așa... M-am gândit bine și am cumpănit...

Vidor întoarse ochii spre ferestrele dinspre ogradă, oftă, se scărpină în ceafă, clătină din cap și apoi zise rar, uitânduse cam pieziș la ofițer:

— De... domnule locotenent, vorbă mare ai spus, recunosc, că știm și noi omenia și cuviința, măcar că suntem oameni de rând, cum ne-a lăsat Dumnezeu... Apoi, nu zic, țio fi ea dragă d-tale, fata, dar și eu sunt om bătrân și am pățit multe și cu lingura cea mare am înghițit necazurile și de aceea cred că nu-i pentru dumneata fetișcana noastră...

Că ea, sărăcuța, nici avere n-are, nici învățată nu-i și nicicum nu se potrivește cu dumneata, domnule locotenent!

— Fiindcă mi-e dragă, ne potrivim, murmură Apostol tulburat, ca și cum n-ar fi așteptat împotrivire.

Groparul se mai scărpină în cap, mai cercetă din ochi într-ascuns pe locotenent, mereu nehotărât și bănuitor. În sfârșit merse la ușă și, din prag, strigă:

— Ilona!... Ilona!... Ia vino-ncoace, iute!

Fata sosi îndată, întrebătoare, cu degetele murdărite de vopseaua ouălor roșii. Când îi spuse tatăl său că ofițerul o cere de soție, se spăimântă, se uită la Bologa și izbucni în lacrimi. Groparul stărui să răspundă „domnului locotenent”, dar toate fură în zadar: Ilona plângea și nici în ruptul capului nu voia să deschidă gura.

— Ne pierdem vremea de pomană, domnule locotenent, zise în cele din urmă Vidor cu dispreț. Muierea tot muiere, din lacrimi n-o scoți nici cu șase boi... De altminteri, ce să mai lungim vorba, că fata trebuie să facă precum îi poruncesc eu!

Se mai uită o clipă în ochii lui Apostol, apoi se duse la el cu mâna întinsă, rostind apăsat:

— Mare cinste ne faci, domnule locotenent... De-acu numai să fie într-un ceas bun și cu noroc și să trăiți.

Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care își acoperise obrajii cu șorțul, plângând mereu înăbușit.

— Ilona! șopti el mișcat. Vrei să fii mireasa mea, Ilona? Ea își dezveli fața și-i răspunse printr-o privire fierbinte, izvorâtă din plâns și împodobită cu un surâs de fericire. Și Apostol o sărută, fără sfială, pe obrajii umezi de lacrimi.

— Atunci să mergem degrabă la preotul satului să ne logodească! zise Bologa, simțind pe buze gustul lacrimilor ei. Vă aștept în cancelarie...

Se reîntoarse la birou, mai liniștit de cum venise. Peste o jumătate de ceas groparul bătu la ușă, vestindu-l că sunt gata de plecare. Atât Vidor, cât și Ilona se îmbrăcaseră în haine de sărbătoare. Apostol observă că fata își pusese năframa verde de ieri și mai ales lăibărașul de catifea roșie care-i rotunjea sânii.

Preotul Boteanu se cruci de mirare când se pomeni iar cu Bologa, și încă întovărășit de Vidor cu fata... Întrebă cu glas puțin îngrijorat:

— Ce-i, Apostole?... Ce s-a întâmplat?... Că doar nici trei ceasuri n-au trecut...

— Tu m-ai învățat, părinte, și ne-am grăbit să-ți cerem binecuvântarea! zise Apostol zâmbind.

Boteanu, nedumerit, îi pofti în odaia unde odinioară a primit pe Apostol și ceru nerăbdător explicații. Când află hotărârea lui Apostol, se uită pe rând la toți trei, neputându-ș i ascunde mirarea. Apoi se scuză pentru o secundă, ieși afară, desigur să spuie și preotesei ce minune s-a întâmplat, și reveni cu patrafirul, crucea și cartea de rugăciuni.

— Dacă-i așa, să ne rugăm Domnului să vă blagoslovească unirea, murmură preotul, foarte blând, deschizând cartea.

Citi rugăciunile obișnuite, căutând să le înveșmânteze în cât mai multă evlavie și solemnitate. Pe urmă sărutară cu toții crucea, iar tinerii se îmbrățișară. Preotul mai adăugă câteva cuvinte, îndemnând mai cu seamă pe Ilona să prețuiască norocul ce i l-a trimis Dumnezeu și să se silească a fi vrednică de bucuria care i se hărăzește din mila cerului.

Fata plânse și groparul se înduioșă.

— Acuma însă poftiți și luați loc, să cinstim cu un pahar de vin ceasul acesta de fericire, cum e datina strămoșească!

zise Boteanu, scoțând și împăturind patrafirul.

Ca și cum ar fi fost aranjate toate pe rotile, pe dată sosi servitoarea cu sticla plină și cu paharele și, peste câteva clipe, însăși preoteasa, strălucitoare de nerăbdare.

— Uite, căprioară, prietenul nostru și-a ales mireasă pe Ilona! strigă preotul, cu totul vesel, umplând paharele.

Preoteasa felicită pe Apostol și-i lăudă pe Ilona că-i fată cuminte și... În glasul ei însă era atâta uimire, că Apostol nici nu îndrăzni să răspundă și se bucură când „căprioara” trecu la Ilona, s-o descoase și să-și astâmpere curiozitatea prin fel de fel de întrebări.

După ce preoteasa se mai potoli, Boteanu le spuse o veste grozavă, pe care adineaori, îndată ce a plecat Apostol, i-a adus-o un soldat ce se află în gazdă pe aici, prin vecini...

Soldatul tocmai se întorcea din Făget și acolo a aflat că azinoapte au fost prinși, nu se știe unde, trei bieți țărani, despre care se zice că sunt spioni și că au trimis anume știri de însemnătate vrăjmașilor, prin front. Groparul interveni degrabă cu lămuriri mai complete: el a văzut cu ochii pe cei arestați. Generalul cel mare șade doar în casa cumnatului din Făget și cumnatul, fiind și primar, știe tot ce se face și ce se petrece. Adevărul este că de acum două săptămâni a venit porunca prin sate să nu mai iasă nimeni, nici cu vitele și nici după lemne, pe aproape de front, dar oamenii, nătângi și proști, nu înțeleg de vorbă bună și parcă înadins numai pe acolo umblă... Militarii au tot închis ochii și s-au mulțumit să-i ia la goană. De vreo câteva zile însă divizia face pregătiri mari pe front, nu se știe cu ce scop și din ce pricină. Și atunci au băgat de seamă că orice ordin se dă aici și orice mișcare, peste o zi, două, ajunge și la cunoștința dușmanului. În sfârșit s-a zis că trebuie să fie pe aici spioni, iar spionii nu pot fi decât tocmai țăranii care, în ciuda poruncilor strașnice, se vâră mereu prin zona frontului. Așa au pus mâna azinoapte pe trei și i-au adus între baionete la Făget. Generalul e atât de mânios, că a poruncit să-i spânzure pe toți trei, ca să dea o pildă strașnică. Mâine are să-i judece Curtea Marțială, și dacă generalul cel mare a poruncit, apoi de bună seamă că o să-i și spânzure...

— Cumnată-mea, săraca, a plâns ca o nebună de mila lor, sfârși groparul. Doi sunt din Făget, oameni cunoscuți, români, iar unul e de aici, de la noi... Bietul Horvat, domnule părinte, că trebuie să-l știi, de pe ulița gării... Vai de capul lui! Mă bătea gândul să-i spun nevestei sale, dar nu știu...

parcă mi-e groază!... Și iaca așa!... Tocmai era să-i povestesc dumnealui, domnului locotenent, dar cum m-a luat cu fata, am și uitat, uita-m-ar moartea!

— Doamne, iartă-ne păcatele și apără-ne de primejdii!

murmură preotul, închinându-se cu evlavie. Moartea ține praznic mare în vremurile de azi... O, Doamne, neînțelese sunt și prea înțelepte hotărârile tale! Fie-ți milă de slăbiciunule noastre și nu ne lăsa fără mângâiere acum și pururea, amin!

Apostol Bologa își făcu cruce de trei ori, cu ochii muiați în lacrimi, cu inima însângerată de o milă mare.

La plecare, preotul îi strânse mâna prelung și-i zise:

— Apoi să vii negreșit la Înviere, Apostole... să-ți mai întărești inima și credința în Dumnezeu, că vezi bine cât de cumplite-s vremurile și câtă nevoie are sufletul omului de sprijin și de îndurare!

— Negreșit! răspunse Apostol din toată inima.

După-amiaza trecu ca părerea, în cancelarie, la lucru.

Seara, la cină, spuse și lui Petre că se va însura cu Ilona.

Ordonanța îi ură noroc numai cu jumătate de gură: aflase vestea de la însăși Ilona și nu putea pricepe cum să ia „domnișorul” de nevastă o țărăncuță și săracă, și proastă, când ar fi găsit atâtea fete de boier, numai să fi întins un deget.

Porunci seara soldatului să-l trezească la vreme pentru Înviere. Pe la miezul nopții se deșteptă în alintările Ilonei:

— Scoală, leneșule... Aide, să nu pierzi tocmai Învierea!

Până să se dezmeticească, fata dispăru fără zgomot... Se îmbrăcă în grabă. Răcoarea nopții îi învioră pașii. Cerul era senin, vânăt, și stelele pâlpâiau ca niște luminițe pe bolta unei imense catedrale.

Curtea bisericii era plină de oameni și totuși mai soseau mereu, care singuratici, care în pâlcuri. Bisericuța de lemn, veche, lăsată într-o parte și proptită cu bârne ca să nu se dărâme, cu turnulețul răsucit puțin, cu ușa atât de joasă, că trebuia să te pleci intrând, de-abia se deosebea în întuneric dintre pomii bătrâni care-și întindeau ramurile, ca niște brațe ocrotitoare, până deasupra acoperișului... Dinlăuntru, ca dintr-o peșteră, se auzea un glas chinuit, mormăind când tărăgănat și dureros, când aspru și ascuțit.

— E prea devreme, șopti cineva lângă Bologa, căci părintele slujește așa fel încât tocmai când se crapă de ziuă să isprăvească liturghia!

— Mai bine prea devreme decât să n-ai loc nici măcar în curtea bicericii, răspunse altul cu imputare.

Oamenii se îmbulzeau, șopteau. Ici-colo se stăpâneau râsete înăbușite. Întunericul începea să se îmblânzească.

În sfârșit ușa bisericii se lumină și, peste câteva minute, preotul, cu Evanghelia pe braț și cu o lumânare aprinsă în cealaltă mână, se ivi în prag. Zeci de lumânărele se întinseră nerăbdătoare spre preotul în odăjdii strălucitoare și în curând curtea bisericii se umplu de luminițe galbene, plăpânde, ca o ceată sfioasă de suflete care așteaptă, tremurând la porțile cerului, glasul izbăvirii.

Printre țăranii ce se înghesuiau în jurul preotului, Apostol Bologa văzu și mulți soldați, cu fețele transfigurate de evlavie, bolborosind rugăciuni fierbinți. Dar mai ales se miră, zărind, la o parte, cu lumânărica aprinsă, pe sergentul ungur de la cancelaria lui.

Apoi începu slujba. Preotul Boteanu cânta blând, cu glas subțire, cu ochii închiși sau ridicați spre înălțimile cerești.

Lumina juca pe fața lui slabă, dându-i înfățișarea unui sfânt dintr-o icoană veche. Împrejurul lui Apostol buzele oamenilor, uscate, se mișcau repede, nesățioase. Fumul de tămâie se răspândea în valuri albastre și credincioșii îl sorbeau cu bucurie ca o mireasmă din altă lume.

— ...S-ascultăm sfânta evanghelie! cântă preotul, tărăgănat, uitându-se peste capetele mulțimii cu o privire care parcă vestea o taină nouă.

Toată lumea căzu în genunchi. Apostol asculta dus, cu ochii pe buzele preotului. Cuvintele se legănau, pluteau și se împreunau într-o melodie stranie, care-i picura în suflet nemărginită încredere. Încet, în neștire, plecă fruntea în pământ, simțindu-și inima copleșită de ceva nespus de amar.

Apoi deodată auzi iar glasul preotului, triumfător și puternic, vesel ca o trâmbiță de argint:

— Hristos a înviat din morți...

Apostol sări în picioare. Toți oamenii cântau, cu fețele albe de bucurie. Și glasurile fâlfâiau ca niște stegulețe de pace și se ridicau în văzduhul limpede și se înălțau tot mai sus, până la tronul mângâierilor cerești...