2

Întunericul sugruma satul foarte împrăștiat în care azi trăiau mai mulți soldați dușmani decât civili. Casele negre străjuiau sperioase ulița largă, neprunduită, răvășită de gropi, desfundată de miile de căruțe ce treceau necontenit spre front, încărcate cu merinde pentru oameni, întorcându-se înapoi veșnic pline cu rămășițe de-ale luptelor... Ici-colo sclipea câte-un ochi de lumină galbenă, plăpândă, însemnând comandamente, spitale, cârciumi-popote... Prin băltoacele uliții se împleticeau, înjurând și blestemând, cei ce reveneau de la execuție.

Apostol Bologa mergea tăcut alături de căpitanul străin.

Vroi mereu să-și grăbească pașii, să se despartă de omul acesta bănuitor, care parcă și tăcând îi făcea mustrări. Dar în aceeași vreme aștepta să mai afle de la dânsul ceva nespus de important și-i era atât de necaz că nu mai deschide gura, încât îi venea să țipe... Și întunericul umed, înecăcios îi strângea în clește inima, din ce în ce mai fără milă.

Apoi, în fața unei case cu ferestrele luminate, se auzi glasul generalului, iar Klapka tresări și zise:

— Eu mă opresc aici... să...

Bologa nu răspunse și nici măcar nu salută, ci trecu înainte, mai repede, ușurat, bucuros că a scăpat și înfricoșat să nu-l cheme înapoi, ca și când căpitanul ar fi fost pricina apăsării ce-i încovoia sufletul. În curând coti într-o ulicioară strâmtă și apoi intră în ograda căsuței de nuiele, unde își avea locuința. Din fund, dintr-un șopron, auzi cântec jalnic.

Se supără că ordonanței îi arde de cântece tocmai acuma.

Totuși ascultă câteva clipe, gândindu-se: „E cântec de la noi...” Vru să strige pe Petre, dar, după ce deschise gura, își luă seama și păși brusc în tindă. Nu găsi ușa odăii și se înfurie: „El cântă în loc să...” În odaie, pe o masă, ardea lampa cu flacăra gâtuită, cu sticla funinginită. Bologa își așeză casca pe laviță, pe urmă se trânti pe pat și rămase întins, cu mâinile pe piept, cu ochii în tavanul cu grinzi negre și crăpate.

Se simțea frânt, ca după o muncă istovitoare.

„Până la masă am să mă odihnesc puțin, să-mi alung gândurile”, își zise dânsul, căscând și închizând ochii.

Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzișurile creierului, ca niște păsări hrăpărețe, și în urechi îi răsună cântecul ordonanței atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci, spăimântat, deschise iar ochii.

Îi trecu prin minte că ar trebui totuși să cheme pe Petre, să- i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front și deci să nu uite ceva pe-aici... În același timp, însă, își dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gândurile-i proprii și-și răspunse: „Conștiința mea e împăcată”... Și numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l încredințeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze și să trădeze, și că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat și l-a osândit, n-are să-și impute nimic, nimic... Totuși, pe când asculta în suflet dovezile liniștitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca niște sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ștreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.

„Nu mai încetează Petre... De ce nu încetează?” se gândi atunci, închizând iar pleoapele și lăsându-se obosit, în voia soartei.

Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină și blândă ca o mângâiere catifelată, trezindu-i din somn șiraguri de amintiri și strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târgușorul Parva de pe valea Someșului.

Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriți, printre crengile nucilor sădiți în ziua nașterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa.

Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, și o curte mare, cu acareturi în fund, și mai încolo, o grădină ce mergea până la Someșul cu ape gălăgioase. Aceasta a fost, împreună cu câteva „table” de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă în Parva, al cărui mormânt se află de asemenea în curtea bicericii, ca o amintire a unei vieți de cinste și sârguință, și vrednic urmaș al fostului subprefect din vremea revoluției și domniei lui Avram Iancu. Cea mai mare bucurie a avut-o doctorul în ziua când bătrânul protopop Groza i-a cununat fata cu avocatul Iosif Bologa. Din bucuria aceea i s-a tras și moartea, urmată la câteva luni după nunta unicei sale odrasle... Domnișoara Maria, de altfel, își binemeritase norocul.

Fusese fată cuminte, așezată, fără fumuri și cu mare credință în Dumnezeu. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din Sibiu. Acolo, în preajma examenului de clasa a șasea liceală, în familia directoarei, a făcut cunoștință cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână și fără a-i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Parva, cerându-i mâna. Peste altă săptămână s-a pomenit cu tatăl ei, a aflat că „marele avocat” o iubește și, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că „Mariți” barem n-a terminat clasa... A stat apoi logodită cinci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărât să-și strămute în Parva cancelaria avocațială, fără mulți clienți, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să se obișnuiască cu gândul că se va mărita cu un om care, și după logodnă, i-a rămas ca un străin. În loc de iubire, simțea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanșelor de laude cu care o copleșea tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere.

Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de șaptesprezece ani. În figura lui aspră, colțuroasă, cu ochi scufundați în orbite și adumbriți de sprâncene stufoase, cu mustăți castanii, bogate și cu o bărbie lată și puțin învinețită de tăișurile briciurilor, părea că se simțea mai acasă ura decât dragostea. Deși scump la vorbă și veșnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă și un suflet încordat de viață lăuntrică. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Țara Moților, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoșului Grigore, fruntaș în răscoala lui Horia și tras pe roată, la Alba-Iulia, după potolirea țăranilor. În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou și martir a întețit râvna de muncă și a învăpăiat un ideal. Îndată după ce și-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului și să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat.

Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aștepta, la Cluj, condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din temniță, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrățișat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de iubire, tânăra d-nă Bologa și-a găsit în copil o țintă de viață. Sufletul ei plin de credință în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu-și iubește odrasla mai mult decât pe Atotputernicul? Ca să-și împace conștiința, și-a dat mare osteneală să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Astfel întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând și iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii pe pământ și veșnică fericire în cer. În închipuirea lui săltăreață, înfățișarea acestui Dumnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori, întrebând totdeauna vești de la „martirul nostru”, și căruia mama îi săruta mâna.

O schimbare adâncă, un fel de revoluție a stârnit în viața lui Apostol sosirea tatălui său. Peronul gării era înțesat de oameni, domni și țărani din împrejurime. Copilul se agăță disperat de fusta măicuței, așteptând parcă o minune îngrozitoare... Apoi trenul a sosit și s-a oprit scârțâind foarte urât, și dintr-un vagon s-a coborât Bologa, în haină neagră, cu capul gol și o barbă mare castanie, crescută în temniță, sa uitat puțin la lumea de pe peron și pe urmă s-a repezit la micul Apostol, l-a ridicat și, în vreme ce oamenii strigau „trăiască”, l-a sărutat zgomotos pe amândoi obrăjorii. Cuprins de o spaimă dureroasă, copilașul a început să plângă și să se zvârcolească în brațele străinului care, ascultând acum discursul protopopului, încerca să-l ostoiască și-l legăna ușor. În cele din urmă Bologa, fiindcă micuțul răcnea din ce în ce mai speriat, acoperind cuvântarea de binevenire, îl trecu enervat în seama doamnei Bologa, care se împurpurase de rușine și de emoție. În brațele ei Apostol se mulcomi, privind însă mereu înfricoșat spre domnul cu barba castanie.

De altfel, în aceeași seară Bologa avu o convorbire solemnă cu nevastă-sa în privința educației copilului. Îi dezvoltă în fraze pompoase niște principii, pomeni numele câtorva educatori celebri, sfătuind-o chiar să citească pe îndelete operele lor, pe care le citise și dânsul în închisoare tocmai în vederea lui Apostol, și mai ales îi ceru energie, concentrare și hotărâre.

— Copilul trebuie să înțeleagă de la început că viața omului numai atunci e prețioasă când urmărește un ideal!

sfârși Bologa patetic. Datoria noastră părintească de-abia acum începe! Trebuie să ne dâm toate silințele ca să facem din odorul nostru un om și un caracter!

Doamna Bologa plânse și-și frânse mâinile. Din discursul soțului ei înțelegea că i se cere să-și astâmpere dragostea de mamă, mângăierile și răsfățările. Totuși, se supuse fără murmur.

Bologa, sărbătorit de o lume întreagă, martir, cu aureola temniței și cu barba impunătoare, i se părea un stăpân nespus de înțelept, căruia i se cuvine numai ascultare și supunere.

Se resemnă deci să-și iubească puișorul în taină și să-și ferească mângâierile de ochii lui Bologa. În schimb, își înteți îngrijirile religioase, întreținând mereu vie credința în sufletul lui Apostol. În privința aceasta avea toată libertatea din partea soțului care, deși nu era credincios, îngăduia religia în educație ca un mijloc pentru dezvoltarea fanteziei.

Apostol, potolit și timid, fără tovarăși de jocuri, simți adânc atmosfera gravă pe care o impuse tatăl său în casă. Îi rămase întipărită în inimă spaima primei întâlniri cu el și-l privea mereu ca pe un străin venit anume să-l terorizeze.

Ceasuri de bucurie petrecea numai cu mama, când erau singuri acasă, și uneori cu protopopul Groza care, fiind văduv, se înviora în tovărășia copilului blând și inteligent. Peste toate gândurile și închipuirile micuțului însă plutea veșnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu...

Când împlini vârsta de șase ani, alt eveniment straniu îi zgudui sufletul... Doamna Bologa, gândindu-se că copilul trebuie să înceapă școala, se sfătui îndelung cu protopopul Groza cum să-i înlesnească sarcina și căzură de acord că e nevoie de implorarea Atotputernicului. Prin urmare, hotărâră să pună pe Apostol să zică „Tatăl nostru”, într-o duminică, în cadrul sfintei liturghii. Făcură pregătirile în mare taină, ca să nu prindă Bologa de veste și să le zădărnicească planul...

În sfârșit, în ziua stabilită soții Bologa luară loc în strana dreaptă, ca de obicei, iar Apostol, în fața lor, în hăinuțe noi, mai palid și cu ochii aprinși de emoție. Doamna Bologa lăcrima și tremura, închinându-se înfrigurată și frământând neîncetat cărticica de rugăciuni... Apoi venind momentul rugăciunii, se plecă speriată peste strană și-i șopti: „Acuma, puișorule...” Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în fața ușii împărătești, căzu în genunchi, împreună mâinile...

Peste o clipă glasul lui subțire ca un fir de mătase albă fâlfâia în tăcerea înecată de respirații, se ridica spre tavanul înstelat, se coborî printre sutele de oameni... Ochii lui văzură la început, în altar, pe protopopul Groza zâmbindu-i cu blândețe și încurajându-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh... Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o sărutare de mamă... Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă și de măreață, care parcă pătrundea în toate adâncurile și ascunzișurile... Arătarea aceasta a durat numai o clipă și a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol și-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuși, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască... Când se întoarse la loc, păru schimbat la față. Pe obrajii albi, ochii albaștri erau ca două izvoare de lumină.

— Măicuță, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însuflețire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-și șteargă lacrimile cu batista udă de plâns.

Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa Bologa. Protopopul și d-na Bologa credeau cu tărie că bunul Dumnezeu, printr-o grație deosebită, a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viață; avocatul, dimpotrivă, căuta să le documenteze că toată „minunea” e numai rezultatul exaltării religioase a copilului... În cele din urmă, neizbutind a-i convinge, Bologa se supără, le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplându-i mintea fragedă cu fantasmagorii popești și, fiindcă el, ca tată, e răspunzător de sănătatea sufletească a lui Apostol, interzise pe viitor asemenea exhibiții odată pentru totdeauna.

Clasele primare le făcu acasă, având pe doamna Bologa ca instructoare. Bologa îi controla pe amândoi în fiecare sâmbătă, cu o severitate din ce în ce mai strașnică, parcă ar fi avut în fața lui niște complici întru a-l trage pe sfoară.

Deși Apostol era silitor, tatăl hotărî să-l trimită, pentru cursurile secundare, la liceul din Năsăud, spunând că copilul trebuie să ia contact cu oamenii și cu lumea. În realitate Bologa, nemulțumit de educația ultrareligioasă ce o primea copilul acasă, în ciuda prescripțiunilor lui, voia să curme răul cât mai era vreme.

Îl dădură în pensiune la profesorul de matematică, prieten bun cu Bologa, ca să fie bine îngrijit și supravegheat, ca acasă. Când plecară părinții și rămase singur, Apostol fu cuprins de o spaimă dureroasă. Se simți părăsit, izgonit, străin și neputincios. Și nici măcar nu putea plânge, de teamă să nu-l ia în râs copiii gazdei. În clipa însă când îi era sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiței o icoană cu Isus Hristos răstignit pe cruce. Și atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alina inima...

Parva fiind aproape de Năsăud, doamna Bologa venea în fiecare lună să-l vadă, să-l mângâie... Dar Apostol părea acuma vesel și mulțumit. Cartea îl pasiona. La sfârșitul anului școlar, mergând acasă în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit.

— Te felicit! îi zise Bologa, după ce citi cu luare-aminte, strângându-i mâna ca unui prieten.

Strângerea aceasta de mână îi făcu o impresie curioasă.

Pentru întâia oară simțea că tatăl său îl iubește. Până atunci i se păruse că dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi și râzgăieri. Acuma înțelese că există și iubiri reținute, bărbătești. De altfel, chiar și el devenise mai discret în dezvăluirea sentimentelor. Îi plăcea să fie privit ca om serios.

Prietenii lui cei mai buni, Alexandru Pălăgieșu și Constantin Boteanu, erau cu trei-patru ani mai mari ca dânsul.

Când termină clasa a patra și aduse iar certificatul, Bologa crezu nimerit să-i spună câteva cuvinte grave, de față cu doamna Bologa, în picioare. După o introducere cu citații latinești, îi evocă amintirea străbunului tras pe roată la Alba- Iulia și apoi urmă cu glas falnic:

— De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și lumea sunt pline de taine grele.

Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!...

În clasa a cincea, spre Crăciun, într-o oră de matematică, Apostol fu chemat puțin afară. În coridor aștepta vizitiul lor, cu căciula și cu biciul în mână.

— Ei, ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol tulburat.

— Bine, domnișorule, tot bine, dar azi-noapte a murit domnul avocat, de inimă, și m-a trimis doamna să te aduc și pe d-ta la înmormântare...

Până în Parva, Apostol a plâns în neștire... Înmormântarea a fost impozantă. Mii de oameni au petrecut coșciugul la groapă, și multe cuvântări jalnice. Pe urmă, câteva zile, Apostol a stat acasă. Nu mai plângea, dar ședea ceasuri întregi încremenit în fața unei fotografii care reprezenta pe tatăl său într-o poză dârză, amenințătoare. (Era făcută la Cluj, pe când se întorcea din temniță.) Înainte îi fusese frică de fotografia aceasta. Acuma îl rodeau remușcări. Simțea împrejur întrebări fâlfâind cu aripi negre și nu îndrăznea să le privească. Își zicea mereu că n-a știut să-l prețuiască, își amintea îndrumările lui severe și-i era teamă necontenit să nu se dărâme ceva, undeva, și nu-și dădea seama ce și unde...

Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi zise, a treia zi, foarte blând și duios:

— Lasă, dragul mamei... Ce să facem? Așa a vrut Dumnezeu...

— De ce? întrebă deodată Apostol, privind-o cu niște ochi goi.

Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înțelese vorbele ei, căci în clipa când a rostit întrebarea, a simțit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului.

„Am pierdut pe Dumnezeu”, îi fulgeră prin minte, închizând ochii cu frică, parcă astfel ar fi vrut să împiedice ruina. Avea impresia foarte clară că se prăbușește într-o prăpastie fără fund și nu se poate opri, nu se poate agăța de nimic. Aceasta însă a ținut numai un moment, sau poate nici atâta, iar pe urmă a rămas cu o groază crâncenă în inimă, ca și când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să știe încotro să apuce...

Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrențuit de îndoieli și sigur că și-a pierdut rostul în lume. Un răstimp a mai încercat să-și reclădească din dărâmături o casă nouă.

Observa însă că de sub fiecare piatră izbucnea câte-o întrebare dureroasă și fără răspuns... Strădaniile acestea zadarnice, cu chinurile lor neostoite, îl obosiră repede. Dar apoi peste ele se înălță, ca un steag biruitor, dorința de-a cunoaște, de-a găsi răspunsuri precise la toate întrebările tulburătoare...

Ca „abiturient” a petrecut vacanța în consfătuiri cu mamă- sa și cu protopopul Groza care, amintindu-și arătarea cerească de odinioară, doreau să-l îndrepte spre cariera preoțească. Apostol însă nici nu voia să audă de teologie.

Acuma era aproape de douăzeci de ani, înăltuț, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu lung și dat pe spate, având ceva din înfățișarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor. Pe cât inima îi clocotea de o poftă de viață năprasnică, pe atât mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind fiziceș te de câte ori, în căutarea explicației, se izbea de zidurile începutului și sfârșitului între care e mărginită cunoștința omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărâri încăpățânate. Doamna Bologa spunea, cu o ușoară umbră de părere de rău, că seamănă la caracter cu răposatul, ceea ce pe Apostol îl măgulea, căci, cu cât creștea, cu atât admira mai mult înțelepciunea tatălui său, silindu-se din răsputeri barem să-l egaleze... Când își dădu seama că rezistența fără argumente nu va convinge pe maică-sa și mai ales pe Groza, le declară ritos că el de mult nu mai crede în Dumnezeu și prin urmare nu-și poate alege o carieră bazată pe înșelăciune. Protopopul se indignă și plecă fără să-i dea mâna, iar doamna Bologa plânse o săptămână întreagă, rugându-se Atotputernicului să-i întoarcă băiatul pe calea cea bună.

Apostol se hotărâse de mult să urmeze filozofia. Auzind aceasta, indignarea protopopului se înteți și, ca să frângă cerbicia fiului rătăcit, povățui pe doamna Bologa să-i refuze mijloacele bănești. Abiturientul se posomorî. Câteva zile de-a rândul avu lungi consfătuiri cu singurul său prieten din Parva, cu Alexandru Pălăgieșu, care făcuse cursul de notar și acuma era practicant, în așteptare să iasă la pensie notarul bătrân și să-i ia locul. Drept urmare a consfătuirilor, Apostol se repezi până la Năsăud, se mai sfătui și cu fosta lui gazdă, și cu directorul liceului, iar rezultatul fu o petiție către Ministerul Instrucției, în care solicita o bursă de la stat. Peste vreo trei săptămâni veni și răspunsul: i s-a acordat un loc într-un „colegiu studențesc” la Budapesta, ceea ce înseamnă pensiune completă și chiar câteva coroane pe lună, de buzunar.

La Universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate. Le-a biruit cu o însuflețire aprigă. A învățat ungurește și nemțește în câteva luni, încât primul examen ia adus felicitări și o invitație la masă din partea profesorului de filozofie, bătrân, sărac și nobil. Între profesor și elev s-au statornicit niște legături ca între un duhovnic și un dreptcredincios.

Cunoscător al sufletului omenesc, profesorul a înțeles repede neastâmpărul lui Apostol și l-a îndrăgit. I se părea că tânărul acesta, ros până în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei generații care, pierzând credința în Dumnezeu, se înverșunează a găsi ceva în afară de sufletul omului, un Dumnezeu științific, lipsit de taine și de necunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă și să se lămurească chiar și neantul... Seninătatea și simpatia profesorului au potolit încetul cu încetul avântul studentului. Chiar în prima vacanță universitară Apostol a venit acasă cu o „concepție de viață” pe care toată vara a explicat-o lui Alexandru Pălăgieșu, devenit notar în Parva.

— Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filozofală. O licărire de conștiință trecătoare... Numai colectivitatea organizată devine o forță constructivă, dragă prietene!

Singularizat, omul se pierde, pe când într-o colectivitate orice sforțare își găsește locul ei și toate împreună contribuie la înălțarea fiecărui individ, precum activitatea comună a tuturor colectivităților apropie omenirea de Dumnezeu... Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puțin din munca creierului omenesc se risipește.

Închipuiește-ți ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizație perfectă, sforțările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeași țintă!... Câți oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porților închise?

— Adică, mai pe românește, să facem ceea ce facem cu toții, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i așa?...

Apoi asta spun și legile noastre...

— Nu, nu legile... Conștiința să-ți dicteze datoria, nu legile...

Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând furtunos explicațiile.

Doi ani de zile, în Budapesta, și-a pus la încercare „concepția de viață” în toate împrejurările, și după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulțumitoare. Viața în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vieții îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraș. Dealurile din jurul Budei le cunoștea întocmai ca împrejurimile Parvei... Numai când venea acasă observa că și-a potrivit viața pe un calapod care aici nu era deloc prețuit. În Parva i se clătina concepția și avea nevoie de sforțări ca să nu i se sfărâme. Statul, aici, era privit ca un vrăjmaș... Tocmai în vacanța a treia a găsit argumentul mulțumitor, într-o discuție cu avocatul Domșa, care, după moartea bătrânului Bologa, a făcut avere în Parva.

— Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspirație subită. Nu afirm deloc... Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria... Dați-mi un stat mai bun, și mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domșa! În viață trebuie să contăm pe realități, nu pe dorinți!

Avocatul Domșa îl iubea și-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toți domnii din Parva și chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfățatul facultății și că are să ajungă negreșit profesor la Universitate. De aceea Domșa îi făcea puțină curte, în speranța că îi va atrage atenția asupra domnișoarei Marta, o fetiță de vreo șaptesprezece ani, drăgălașă și isteață cum nu s-a mai pomenit pe valea Someșului, și care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuși domnului Domșa.

Într-o bună zi, dorind să continue discuția, Apostol făcu o vizită avocatului. Nu-l găsi acasă, dar îl primi domnișoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnișoara numai despre nimicuri și crezând mereu ca va sosi Domșa. A doua zi reveni și iar șezu o jumătate de oră cu Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeași oră și din ce în ce mai bucuros că nu era acasă avocatul. Și, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:

— Mamă, știi că am să mă logodesc cu fata lui Domșa? Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă și ușuratică. O fată crescută în voia soartei — doamna Domșa murise de vreo patru ani — nu poate fi o soție potrivită pentru Apostol. Încercă să se împotrivească. Chemă iarăși într-ajutor pe protopopul Groza. Toate în zadar. Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o când va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.

Curând, după logodnă, sosi în Parva un locotenent de vânători imperiali, foarte țanțoș și încrezut, feciorul judecătorului ungur. Apostol îl privi cu dispreț, zicând că e gol și sec, pe când Marta îl găsi interesant și drăguț... Duminica următoare avu loc „balul filantropic”. Deși Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de „cellalt”. Locotenentul însă a jucat puțin și numai cu vreo trei fete, între care și cu Marta. Și atunci, pe fața ei, Apostol a văzut o mândrie și o bucurie rău ascunsă...

În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simțea nenorocit și-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei și era sigur ca Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Și el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Într-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunțe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofițer și să-i arate Martei că poate fi și el ca „cellalt”... În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e așa, el o iubește mai mult. Are să lupte și s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea.

Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!

Atunci începură să umble zvonuri de război și într-o bună zi locotenentul chiar trebui să-și curme concediul și să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Când veni însă vorba de locotenent, Marta zise cu ochi melancolici:

— Simpatic om!... Acuma va fi erou!

Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că mamă-sa a avut dreptate și să-și vază de cărțile lui... Dar asta ar însemna o lașitate. Dacă în prima ciocnire cu viața se dă bătut, atunci ce va fi viitorul? Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul... Și concepția de viață, clădită și cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Și totuși acuma trebuia o hotărâre... Se sfătui cu Pălăgieșu, fără rezultat. Pălăgieșu declară categoric că „toți trebuie să ne facem datoria către patrie”. Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, și nu izvorâtă dintr-o convingere liberă... Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar dacă mâine va fi chemat și el în armată?

— Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijorată, dacă ne ascultai pe noi și te duceai la teologie, azi ai fi preot și nici capul nu te-ar durea de războiul lor... Pe când acuma, Dumnezeu știe...

Mai mult ca să se ispitească pe sine însuși, Apostol răspunse:

— Zilele acestea am să plec și eu la datorie...

Doamna Bologa, speriată și revoltată, întrebă:

— Să-ți primejduiești tu viața? Pentru cine și pentru ce?

— Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.

— Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie... Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!

Trimise îndată după protopopul Groza și împreună căutară să-i scoată din minte gândurile nesocotite. Nehotărârea lui Apostol se zvârcolea. Ieși pe stradă buimăcit și nimeri tocmai la Domșa acasă.

— Cum, tu? Speranța noastră? Să te bați tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu ești deloc obligat să te îmbulzești la datorie, ba chiar dimpotrivă!

— Și totuși ideea? zise Apostol fără convingere.

— Ce idee?... Când e viața omului în joc, dai dracului toate ideile... Noi trebuie să așteptăm, Apostole! Lozinca noastră să fie: rezerva...

— Rezerva înseamnă pasivitate și pasivitatea e mai rea ca moartea...

— Pasivitatea păstrează intacte speranțele, pe când activitatea acum e egală cu nimicirea.

Apostol tăcu. În sufletul lui se închegase convingerea că nu trebuie să plece. Dar nu apucă să spună nimic lui Domșa, căci se pomeniră cu Marta, care tocmai se întorcea de la o prietenă. Avocatul, ca de obicei, îi lăsă singuri...

— Toată lumea pleacă la război, zise Marta.

În privirea ei, în glasul ei, Apostol simți o tremurare ciudată.

Marta se gândea la „cellalt”. Un ceas stătură de vorbă, și toată vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înțelegând însă că, printr-un singur gest, i-ar putea dobândi sufletul întreg... Un ceas șovăi, apoi la plecare se uită adânc în ochii ei și zise cu hotărâre:

— Poimâine voi pleca la război!

Marta avu un zâmbet de necredință, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină de mândrie, și apoi, cu o mișcare pătimașă, se repezi la Apostol si-l sărută pe buze... Și Apostol, în sărutarea aceasta, își sorbi izbânda.

A teia zi a plecat la Cluj și s-a prezentat la cercul de recrutare, unde un colonel deșirat l-a felicitat călduros. Când sa îmbrăcat în uniformă și s-a uitat în oglindă, nici nu s-a mai recunoscut, atâta de marțial i se părea că s-a făcut. De altfel, în oraș clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi făgăduit o fericire cerească. În atmosfera aceasta, ultimele rămășițe de șovăire se topiră ca niște stropi de ceară.

Se simțea mândru și fericit în uniforma cochetă de artilerie și saluta țeapăn pe toți militarii ce-i întâlnea, adânc convins că și astfel își împlinește datoria către țară.

Două luni a urmat școala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urmă l-au numit ofițer, a fost rănit o dată ușor și a doua oară greu, încât a stat două luni în spital și o lună în concediu acasă, a fost decorat de trei ori, înaintat locotenent...

toate în vreme de doi ani. Războiul a luat locul de frunte în concepția lui de viață, din care odinioară vruse să- l elimine. Acuma își zicea că războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecțiune. Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul... Pe urmă a fost la Curtea Marțială care a judecat pe Svoboda... Pe urmă au venit spânzurătoarea și ochii condamnatului... și doina ordonanței, sub fereastră, care nu mai încetează deloc, ca o mustrare...