6

Îi clocotea inima și creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuși pe scaun, în fața hărții, agățându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare.

Dar nici degetele nu-l mai ascultară... În sufletul lui, ca și împrejurul lui, simțea o scârbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viața.

Își rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile însemnate pe hartă. I se păreau niște semne cabalistice și se mira cum le-a putut înțelege până azi. Și, în același timp, îi încolți în minte o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări și alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulțeau, cu atât îl nemulțumeau mai rău, fiindcă toate împreună nu-i deschideau nici o punte de mântuire.

„Ce ridicol am fost cu concepția de viață — se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată?” Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viața i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Îi era rușine de trecut și- și aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viața a încercat să-l atragă în mersul ei și s-a împotrivit prostește, înăbușindu-și cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuințele disperate de a-și înfrânge pornirea inimii...

— Don' locotenent, am adus prânzul, zise ordonanța, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertașul.

Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca și când l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.

— Da... bine... bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinânduse pe călcâie și apoi trântindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea.

Ordonanța așeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl văzu amărât și, crezând să-l ușureze, întrebă supus:

— Ați primit vreo veste rea de acasă, don' locotenent?

— Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicânduse furios. Ce-ți pasă ție?... Numai acasă îți umblă gândurile, afurisitule, acasă!

Soldatul înlemni în poziție, cu fața la locotenentul aprins de mânie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca niște lopeți, cu obrajii osoși și cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie și resemnare. Apostol îl avea ordonanță de vreo șapte luni și Petre îl slujea cu o credință de câine, fericit că l-a scos din foc. De altfel îl recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, cunoștea pe „domnișorul” din leagăn și lăsase acasă cinci copii.

Întâlnind pe urmă ochii ordonanței, furia locotenentului se topi într-un val de rușine. Își dădu seama, îndată, că numai graiul românesc l-a scos din țâțâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui răvășite de imputări. Îi pâru rău că s-a înfuriat și în părerea aceasta de rău simți mulțumire de sine și înălțare. Se sculă, făcu trei pași spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi și zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi:

— Sunt amărât, Petre, și nu știu ce am... O, Doamne, războiul!...

Se cutremură înfricoșat. Era întâia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferințele războiului i se păruseră firești și socotise lași pe cei ce murmurau împotriva lor...

Soldatul, liniștit, cu o lucire sumbră de pocăință în ochi, răspunse grav:

— Pedeapsa lui Dumnezeu, don' locotenent, pentru păcatele oamenilor.

— Dar dacă nu-s pedepsiți păcătoșii, ci tocmai cei asupriți? întrebă Bologa stăruitor.

— Dumnezeu ține cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credință profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viața e pedeapsă.

Și numai chinurile trupului și suferințele îndreaptă pe om spre mântuirea sufletului...

Apostol se așeză să mănânce. Credința ordonanței o cunoștea de mult, și aceleași vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care și acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s-a scufundat într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în regiment, era singurul cu care Bologa vorbea românește. Soldatul glăsuia acuma despre suferință și despre Dumnezeu, și Bologa, mâncând, îl asculta și se gândea că niciodată nu l-a ascultat cu atâta dragoste. Îl întrerupse și aduse vorba despre Parva, despre cei de-acasă... Petre oftă și umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care îi înduioșau deopotrivă. Apostol simțea din ce în ce cum îi crește inima, cum îi bate năvalnic și cum bătăile se încheagă într-un cântec de biruință. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uita la Petre mișcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toți cei ce vorbesc românește. Îi venea să-l îmbrățișeze și să se arunce la picioarele lui, cerându-i iertare. Și în cele din urmă, nemaiputându- se stăpâni, murmură cu glas de fericire:

— Petre, Petre, fratele meu... nădejdea mea...

Soldatul tăcu o clipă nedumerit. Apoi clătină din cap și zise domol, resemnat:

— Doamne-ajută...