8

— Știi vestea, Petre? zise a doua zi Apostol către ordonanța care, ghemuit într-un colț al adăpostului, citea cu râvnă și evlavie Visul Maicii Domnului. Peste o săptămână, cel mult două, mergem acasă, în Ardeal...

— Bogdaproste! făcu soldatul, luminat de bucurie și începând să se închine. Bine c-a dat Dumnezeu și Maica Precista, că alții au mai fost câte-o săptămână, unii și mai mult, numai noi parcă suntem ciumați...

Bologa zâmbi aproape răutăcios văzând fericirea omului și urmă batjocoritor:

— Da’ ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune-ți pofta-n cui, bădiță! Ne ducem tot la bătălie... să ne batem cu românii...

— Vai de mine, don' locotenent! sări Petre speriat.

Doamne ferește! adăugă pe urmă, închinându-se de mai multe ori. Doamne, apără-ne și nu ne părăsi!... Mare păcat, don' locotenent... Apoi să nu-i trăsnească Dumnezeu din senin? Consternarea ordonanței îi făcea bine. „Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? își zise Bologa, uitânduse mulțumit la Petre, și îndată urmă în sine: Atunci cum să nu înțeleagă și generalul?...” De azi-noapte îl urmărea gândul cu generalul și se sforța mereu să-și întărească convingerea. A chibzuit bine, a prevăzut probabilitățile și... Klapka n-are dreptate. De altfel, Klapka e un fricos, care vede pretutindeni călăi și spânzurători. Pe când el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept... Sfaturile totdeauna l-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka îl înfuriau. Resemnarea i s-a părut o atitudine animalică, nevrednică de omul liber. Cu atât mai mult i se părea azi că a sta cu mâinile în sân ar fi o crimă cel puțin egală cu plecarea la război.

Închipuirea că ar putea merge acolo îi stătea totuși înțepată în creieri ca o baionetă vrăjmașă. Trebuie s-o smulgă!

Altfel, nu mai poate trăi. Mai ales că, în lumina spaimei de azi, amintirile trecutului îl împresurau ca niște amenințări din ce în ce mai negre...

Nădejdea în generalul de divizie îi risipea spaima. Și aceasta era o dovadă împotriva lui Klapka. Se hotărî să se prezinte la raport, să-i explice situația, să-l roage și să-i făgăduiască solemn că își va face datoria oriunde, afară de acolo... Vru să plece îndată, să sfârșească mai repede și să se liniștească. Puse mâna pe aparatul telefonic să anunțe că dorește să se înfățișeze comandantului diviziei. În ultimul moment își luă seama. Cum să ceară generalului mutarea, când nu știe nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar întreba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdărie să trădeze pe Klapka, ar fi...

„Deocamdată trebuie să mai aștept, își zise dânsul. Întâi să se publice vestea schimbării, chiar neoficial... Trebuie să procedez cu băgare de seamă și cu demnitate!” Se liniști. Trecură trei zile... Nu se auzi nimic despre strămutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parcă i-ar fi fost frică să dea ochii cu Bologa care, din ce în ce mai stăpânit de speranță, începea să creadă că poate s-a contramandat ordinul. Inima îi ticăia de o emoție plăcută. Și, fiindcă se simțea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lungă și plină de credință, în care, pe două pagini întregi, veștejea fapta lui Pălăgieșu împotriva protopopului Groza; apoi altă scrisoare, cu foc, Martei, comunicându-i că dragostea lui, în ciuda tuturor suferințelor, n-a scăzut și de-abia așteaptă ceasul când să- și poată strânge în brațe logodnica.

Mai trecu o zi senină. Pe urmă sublocotenentul de la baterie îi spuse cum a aflat de la un infanterist că peste patru zile, cel mult, toată divizia trece pe frontul românesc. Bologa păli, dar ceru amănunte. Sublocotenentul i le dădu: că ofițerilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidențial, de trei zile, că primele trupe din divizia de schimb au și sosit la Zirin...

În aceeași noapte, târziu, se ivi iarăși reflectorul, în sectorul de alături. Bologa, în postul de comandă, cu receptorul la ureche, asculta indicațiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, răgușit, încât se cutremura pământul și, din tavanul adăpostului, printre bârnele groase, se scurgeau firișoare de nisip.

„Ce-ar fi să-l doboare tocmai acuma alții?” se gândi el cu o părere de rău ciudată.

Când amuțiră tunurile și auzi că lumina a dispărut, Bologa avu o tresărire de bucurie. Îi veni în minte că Klapka a vorbit despre o decorație pentru distrugerea reflectorului...

„În orice caz, o citație pe divizie e asigurată fericitului care îl va nimici! își zise, întorcând spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?” În suflet un glas îi răspunse că el trebuie să fie. Încercă să-l înăbușe, dar glasul deveni poruncitor. Atunci îi fulgeră prin minte: dacă ar avea el norocul să spargă reflectorul rusesc și dacă, drept recompensă, ar fi citat sau decorat, ce ușor și cu câte șanse de izbândă s-ar putea duce la generalul Karg!

Ideea aceasta i se păru atât de minunată, că se miră cum de nu i-a venit mai curând, îndată ce s-a hotărât să se prezinte generalului... Îi pieri pe loc orice urmă de somn, se repezi la hartă și se puse pe socoteli, pe însemnări, până la ziuă, cu o însuflețire neobosită și cu convingerea aprigă că viața lui atârnă de ceea ce face acuma.

Toată ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinându-ș i sectorul cu atenție, comparând în gând punctele reperate pe hartă... Spre seară începu să-l roadă grija ca nu cumva, tocmai în noaptea aceasta, să lipsească iarăși reflectorul mântuitor. Totuși era gata să vegheze și o săptămână și să-l nimicească... Numai, între timp, să nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie să apară... Trebuie...

Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite și porni spre observatorul cel mai înaintat... Ploua rece, leneș, monoton.

Săgețile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oțel. Lutul ud, frământat de ploile toamnei, se agăța de cizmele locotenentului și plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul amețit de întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe cap, strâns în ulancă blănită, cu gulerul ridicat, înainta cu băgare de seamă, ferindu-se de băltoace, cu barba în piept. Inima îi bătea atât de năvalnic, că nici nu simțea plesniturile ploii.

Cunoștea drumul și terenul. De vreo trei luni, de când sa statornicit frontul, a făcut calea aceasta de sute de ori.

Intră în labirintul de șanțuri de comunicație, unde apa se aduna ca în niște canale de irigație. Cizmele cu carâmburi înalți i se scufundau până din sus de glezne în noroiul cleios.

Ajunse asudat la postul de observație, ascuns chiar în prima linie de tranșee. Schimbă două vorbe cu plutonierul zgribulit și apoi îl trimise la baterie.

Bologa se cocoță în dosul teodolitului, pe pipăite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, în schimb în spatele observatorului se scurgeau șiroaie de apă din spărturile coperișului. Căută să se orienteze, dar o beznă atât de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluși nici o nuanță în negrul înăbușitor, iar în urechi îi huruiau exasperant de uniform glasurile ploii, care înghițeau toate zgomotele vieții.

Își simțea bătăile inimii, dar creierii parcă i se topeau, muiați de gânduri.

Peste un ceas răpăiala mai osteni puțin. În același timp Bologa își dădu seama că mintea iarăși începe să frământe planuri și socoteli. Apoi se pomeni zicându-și: „Pe asemenea vreme poți trece la dușman fără frică”.

Cum pricepu rostul vorbelor, le curmă cu scârbă. Din clipa când și-a făcut convingerea că, distrugând reflectorul buclucaș, va dobândi de la generalul Karg mântuirea, i-a părut rău și i-a fost rușine că s-a gândit măcar să treacă la inamic. În doi ani de război, spiritul milităresc i-a pătruns atât de adânc în fire, încât dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată.

„Totuși dacă vrei să treci mai sigur, trebuie să pleci sau pe înserate sau în zorii zilei”, îi veni iar în minte același gând, stăruitor, ca o muscă pe care în zadar vrei s-o alungi.

Încetul cu încetul ploaia conteni și se porni un vânt aspru, cu șuierături sinistre, mai desțelenind puțin întunericul și cotrobăind vajnic prin observatorul lui Bologa care, în curând, simți în spinare o pată udă și rece. Se ghemui mai bine, ferindu-și spatele. Vântul însă îi pătrundea prin haine, prin piele și-i zgâlțâia inima.

— Și reflectorul nu mai apare! murmură el dârdâind.

Își înfipse ochii în bezna subțiată, cu furie nerăbdătoare.

Acuma începeau să se deslușească, în nemișcarea moartă, semne umile de viață. În dreapta și în stânga tranșeele infanteriei se întindeau, strâmbe și capricioase, ca niște linii grosolane pe o hârtie boțită. Ici-colo, ca mușuroaiele, înțepenite, poate chiar înghețate, înaintea șanțurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko... „Ce-o fi făcând oare Cervenko?... Bietul Cervenko...” În față câmpului zăcea neted, pierdut în noapte și biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă din văzduh. Apostol Bologa știa că, exact la cinci sute optzeci și trei de metri, se află prima linie de tranșee rusești și i se părea că deosebește zigzagurile care înseamnă gardul morții.

Închipuirea lui mergea mai departe și, bâjbâind prin întuneric, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăjmașe, unde a fost ultima dată reflectorul...

Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-și piarză nădejdea în apariția reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopții. „Mai este vreme”, își zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Simțea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara așteptării... Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopții; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci...

„Numai el ar fi de vină dacă m-aș pierde!” se gândi furios, amenințând cu pumnii liniile rusești nevăzute.

Apoi deodată, când se aștepta mai puțin, drept în față, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare și mândră, zvârlindu-și întâile raze spre cerul căptușit cu nouri și apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoșat ca în fața unei fantome, uitându-și tunurile și mânia, uitând tot, parc-ar fi visat.

— Hei!... Dormiți acolo?... Tunurile!... Nu vezi reflectorul? bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la câțiva pași, în șanțul infanteriei.

Bologa se dezmetici brusc. Cunoștea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte înalt și uscățiv, care disprețuia fățiș pe toți artileriștii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii și apoi aruncă un ordin scurt în gura telefonului. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră, rare, chibzuite. Totuși, razele albe alunecau încet, nepăsătoare de obuzele vijelioase, scormonind întunericul, apropiindu-se parcă sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca și când l-ar fi descoperit cum stătea zgulit în observatorul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-l cu farmecul lor rece, străbătându-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzătorile inimii, răscolindu-i și tulburându- i gândurile ca un neașteptat răsărit de soare... În primul moment Apostol simți numai o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrățișa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-și mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, amețindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neștire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:

— Lumina!... Lumina!...

Chiar în clipa aceea însă, parcă le-ar fi retezat un paloș de călău, razele muriră, și ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu-și dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul.

„Mi se pare c-am spart reflectorul”, se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloșie și bucurându- se că a făcut-o.

Stătu buimăcit un răstimp, avănd conștiința că ar trebui să mai facă ceva și neputându-și aminti ce anume. Apoi deodată, speriat, simți receptorul telefonului și strigă:

— Rachetele!... Rachetele!...

Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lumină ca un ochi iscoditor. În punctul unde fusese reflectorul, Bologa văzu prin binoclu mulțime de viermișori negri zvârcolindu-se neputincioși. Iscoada din văzduh însă se stinse repede, și tot atunci tunurile amuțiră singure, fără ordin, sătule parcă și mulțumite. Întunericul și tăcerea înfășurară pe Apostol ca un lințoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o așteptare fără scop. În fundul sufletului însă simțea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare...

Apoi iar auzi, de astă dată chiar la spatele lui, glasul locotenentului de infanterie:

— În sfârșit, bine c-a dat Dumnezeu de ați isprăvit cu reflectorul, că era mai mare rușinea!... Te pomenești că iei și o medalie de vitejie, fiindcă la noi așa se dau decorațiile...

În orice caz, eu te felicit... Noapte bună!...

Fără să aștepte răspuns, locotenentul se depărtă, mormăind, prin băltoacele șanțului de apărare.

„Ce s-a întâmplat, Doamne?” își zise Bologa, înfiorându- se și căutând să se trezească din amorțirea ce-i oprise în loc gândurile.

Vântul sufla mai friguros, desfundând iarăși o bură de ploaie măruntă, moleșitoare. Picurii îi țârâiau în spinare ca niște fire de nisip... Apostol își zicea că la fel îi țârâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască... Vasăzică și-a atins ținta și se poate prezenta în fața generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?... În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă.

Și strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ștreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în fața altarului, sfârșind rugăciunea către Dumnezeu... Lumina îi înăbuși întrebările și-i liniști inima ca și cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ținut sălbatic și neumblat. Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alții și n-avea încredere în sine. Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezișul soartei decât să-și mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea...

Întunericul se subția treptat. Vântul sufla mereu și uneori cânta ca o chemare prelungă, confuză, ademenitoare.

Atunci, ca o ispitire, în mintea lui Bologa încolți iarăși gândul că aceasta e ora dezertorilor... Și gândul nu i se mai păru respingător, ca și când i s-ar fi șters din creieri toate convingerile trecutului.

Un sergent veni să-l schimbe, deși Apostol uitase să dea ordine. Îi părea rău că pleacă din singurătatea care acuma îi era dragă. Se strecură prin tranșeele în zigzag, pe la spatele santinelelor înțepenite lângă arme. Când să cotească spre șanțul de legătură, se ciocni cu căpitanul Cervenko.

— N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. Îmi pare rău c-ați nimicit reflectorul, nu știu de ce... Ați ucis lumina, Bologa!

— Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfător, bătându- și inima cu palma.

— Da, da, ai dreptate! Aici e lumina și suferința... Aici e toată lumea! zise Cervenko cu o sclipire în ochi.

Apostol Bologa trecu înainte prin șanțurile întortocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat și mulțumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute.