5

Grigore Iuga avu lungi consfătuiri agricole cu Victor Predeleanu.

Rămas prin voia sorții singurul stăpân al domeniului Amara, voia să-și puie în practică planurile de reorganizare a exploatării.

Îi trebuia însă neapărat un agronom cinstit și priceput, care să-i fie colaborator credincios, cu care să se înțeleagă și pe care să se poată bizui deplin pentru orice eventualitate. Socotea să se stabilească în București, ca și Predeleanu, și numai în timpul muncilor principale să stea la țară. Castelul ars nu se mai gândea să-l refacă.

Dacă va fi nevoie, va moderniza vechiul conac cruțat de furia focului.

Predeleanu se interesă, căută și găsi omul care-i trebuia lui Grigore. Era un tânăr simpatic, vioi, inteligent și chipeș, cu câțiva ani de practică agricolă în Germania și alți câțiva ani de conducere, cu bune rezultate, a unei mari ferme-model a statului.

— Uite-l! Se numește Stelian Halunga... Îți place? întrebă Predeleanu, prezentându-l.

— Îmi place! zâmbi Grigore. Și sper că vom fi buni prieteni!

Înainte de a se duce la Amara să instaleze pe noul administrator, Grigore mai avea să limpezească unele chestiuni, care, tocmai pentru că erau rămășițe de ale trecutului, ar fi putut încurca viitorul. Cu Gogu Ionescu a trebuit să discute despre mormântul Nadinei. Cum Nadina numai prin lipsa unei mici formalități procedurale a mai putut figura ca soția lui, Grigore nu se credea îndreptățit să decidă nimica în privința ei. Gogu, deși încă neconsolat, credea că, de vreme ce destinul a mânat-o la țară, în zilele cele mai periculoase, nicăiri n-ar avea odihnă mai mare sufletul ei atât de neastâmpărat în viața aceasta, decât acolo unde a găsit-o moartea. La parastasul de trei luni, vor merge cu toții. De altfel, cu aceeași ocazie, el ar vrea să-și vândă moșia lui de la Lespezi, poate și pe a Nadinei de la Babaroaga. Evenimentele acestea l-au zdruncinat prea mult. N-ar mai avea inimă să trăiască și să se simtă acasă în locurile și între brutele care au asasinat pe soră-sa.

— Atunci vinde țăranilor! zise Grigore. Au plătit și ei cu destul sânge măcar dreptul de a cumpăra pământ!

— Nu, nu! făcu Gogu cu groază. Nu vreau să mai am de-a face cu țăranii, nici un fel de legătură, nici măcar de vânzarecumpă rare. Eu aș vinde cel mai bucuros unei bănci care n-are decât să parceleze proprietățile pentru țărani... Degeaba, dragă Grigoriță, eu n-am afinități cu pământul ca tine, și nici cu țăranii.

Eu sunt orășan get-beget. Poate și de aceea eu nu voi uita și cu atât mai puțin nu voi ierta crimele lor care mi-au zdrobit inima!

Lui Dumescu, la Banca Română, i-a făcut mai multe vizite.

Dumescu, în amintirea prieteniei cu Miron, s-a oferit să-l ajute în toate încurcăturile financiare. Grigore n-a vrut să primească nici un fel de despăgubire de la stat, cum se îmbulzeau să cerșească cei mai mulți dintre sinistrați, care își umflau pagubele, ca să profite de pe urmele nenorocirii. Din toate câte-i devastase focul numai castelul cel nou a fost asigurat. Totuși, dacă societatea își va respecta angajamentul și-i va plăti despăgubirea contractuală, din suma realizată el ar achita datoria la bancă, iar cu diferența și-ar reface măcar în parte acareturile și inventarul. Dumescu bănuia însă că societățile de asigurare nu vor consimți să plătească, considerâ nd răscoala ca un caz de forță majoră, care anulează de drept obligațiile lor. Ar fi bine dacă guvernul ar veni cu o lege care să reglementeze complicațiile pe care le-au creat întâmplările acestea excepționale. În orice caz el, Dumescu, se va interesa de toate.

Grigore interveni apoi la Mitropolie și obținu să fie adus la Amara, în locul vacant de preot, fiul bătrânului Nicodim, ca astfel măcar după moarte să i se împlinească dorința care l-a muncit atâta în viață. De altfel, tânărul a alergat acasă, tocmai din Gorj, unde-și avea parohia, să slujească și el la groapa părintelui său și să fie de ajutor Niculinei, până ce va putea scăpa și Filip, aflat închis la Pitești cu ceilalți oameni năpăstuiți...

Pentru a contribui la potolirea și mângâierea sufletelor, Grigore Iuga, plecând în sfârșit la țară cu noul administrator, se opri la Pitești să libereze din închisoare cel puțin pe învățătorul Dragoș.

Prefectul Baloleanu se lăsa greu. Își formase convingerea că răscoala, îndeosebi în județul Argeș, a fost opera unor instigatori și avea ambiția să-i descopere, servind astfel interesele partidului său care începuse a fi acuzat, prin anume ziare anarhice, că ar fi autorul moral al tristelor evenimente. Dragoș îi fusese indicat ca cel mai periculos agitator. Numai după două zile de tratative și insistențe, consimți să-i dea drumul, dar pe garanția personală a lui Grigore...

Amara își reluase înfățișarea obișnuită. Cârciumarul Busuioc, cu pălăria pe ceafă, cu burta în afară, tăifăsuia iar din prag cu oamenii care treceau pe uliță. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă câte o țuică, să-și dreagă puterile pentru a putea ține piept tuturor greutăților iscate de potopul revoluției.

— Cu oamenii ce se mai aude, mă dom’ primar?... întreba mereu cârciumarul. Le dă drumul ori îi mai ține prin cele pușcării să le putrezească oasele?

— Apoi, de, Cristache, dacă nu m-au ascultat oamenii? răspundea primarul grijuliu. Au luat-o razna și s-au făcut mai deștepți până ce au aflat ce-au căutat... Acu numai conașul Grigoriță să se milostivească și să-i scape cum l-a scăpat și pe dom’ Nică.

— Da pagubele oare ni le plătește sau o să ne alegem cu nimic? continua Cristea Busuioc care se înscrisese și aici, și la Pitești, sperând astfel să se aleagă cu un câștig bun pe urma suferințelor sale.

— Apoi tot la conașul Grigoriță e nădejdea! zicea Pravilă. D-aci încolo numai bunătatea dumnealui mai poate să ne ajute...

La cancelarie trebăluia secretarul Dimitrescu, copleșit de hârțoage, căci primarul era când la postul de jandarmi, când la curte. Plutonierul Boiangiu ar fi ținut anchetele încă un an de zile dacă Grigore nu l-ar fi povățuit să le isprăvească și să se domolească.

— Când îți spuneam eu că Amara e sat de tâlhari, nu mă credeai, imputa Boiangiu deseori primarului. Acu i-ai păscut și tălică!... Dar lasă, că de-acu, eu sunt popa lor!...

Vechiul conac părea întinerit sub tencuiala nouă și în cadrul pomilor înfloriți. Ruinele castelului au fost curățate, iar pe locul lor câteva ronduri de flori dădeau parcului o înfățișare mai vastă și mai prietenoasă. Administratorul Halunga a luat în mână conducerea, parc-ar fi fost aici de când lumea. Inspira încredere și țăranilor prin vorba-i blândă, printr-o bunătate potrivită împrejură rilor, prin pilda lui de muncă și energie. Doar Isbășescu, ocupat cu refacerea registrelor distruse, îl urmărea cu o dușmănie ascunsă, socotindu-se jignit și micșorat pentru că îi uzurpă locul ce i s-ar fi cuvenit lui și numai lui după toate legile și dreptățile, mai ales că a suferit atât din pricina lealității lui față de Iuga.

Duminicile, Grigore strângea pe țărani la curte, să le asculte el însuși necazurile și păsurile. Auzea aceleași plângeri, spuse cu mai multă rezervă, despre lipsa porumbului, și greutatea datoriilor, și nevoia de pământ. Nici unul, niciodată nu aducea vorba despre întâmplările răzmeriței, iar când întreba el, primea aproape mereu același răspuns:

— S-au iuțit oamenii, cucoane Grigoriță, c-așa a fost scris!

Singur Lupu Chirițoiu a îndrăznit să spuie odată:

— N-a sosit încă ceasul dreptății, cucoane Grigoriță, dar trebuie să sosească odată ș-odată, că lume fără dreptate nu se poate!

Cosma Buruiană venea mereu să ceară sfaturi și ajutoare, și mai ales să se jeluiască. Toate speranțele lui erau în despăgubirile de la stat, altfel și-ar fi luat lumea în cap, că țăranii i-au risipit și cenușa din vatră. De la dânsul a aflat Grigore că colonelul Ștefănescu, într-o clipă de deznădejde, a împușcat cu mâna lui trei țărani de la Vlăduța, pe care i-a dovedit că au pus foc conacului...

La sfârșitul lui mai, după ce Halunga se familiariză bine cu împrejurările de la Amara, Grigore Iuga plecă din nou la București.

Zicea că prezența lui e mai necesară în capitală, ca să fie aproape de Dumescu și să urgenteze rezolvarea chestiilor financiare. În sufletul său însă recunoștea că este ceva mai important care-l atrăgea la București, atât de important, că de asta depinde viața lui.

Totuși, la București lăsă să treacă zile după zile fără să îndrăznească a provoca o limpezire. Se ocupa tot de lucruri mărunte, parcă înadins ar fi căutat să amâne pe cele mari. Se ducea mai rar pe la Predeleanu, pretextând al diferite preocupări grave privitoare la Amara. De când s-a dizolvat Parlamentul, la începutul lui iunie, și Baloleanu, renunțând la prefectură spre a candida pentru Cameră, și-a reluat reședința în capitală, Grigore îl vizita aproape zilnic, ca odinioară pe Predeleanu. Nu dintr-o recrudescență de simpatie, căci Baloleanu, de îndată ce nu mai era întrun loc de răspundere directă, reîncepu teoriile radicale și sporovăia iarăși despre chestia țărănească cu frazele goale, care pe Grigore îl supărau.

— Prima noastră lege are să fie o amnistie generală, care să vindece rănile nenorocirilor recente și să aducă adevărata pace în suflete! declară într-o zi Baloleanu cu mândrie seniorială. Noi, care am sângerat până în fundul inimii când a trebuit să facem ordine în țară, știm să facem și dreptate, dragă Grigoriță! Miile de nenorociți care umplu toate închisorile trebuie să se întoarcă la vetrele lor, pocăiți și îndreptați, spre a-și relua munca în folosul și pentru propășirea României!

Prin influența lui Baloleanu, tânărul Iuga voia să dobândească o slujbă pentru Titu Herdelea care, aflând de la Roșu situația lui adevărată la Drapelul, era desperat că rămâne iar pe drumuri. În cele din urmă Baloleanu, prin secretarul general de la Ministerul Domeniilor, reuși să-l plaseze într-un loc de referent la Direcția Dobrogei!

— Și ce voi avea de făcut acolo? întrebă emoționat Titu, pe care Grigore îl aduse să afle direct vestea bună.

— Să te duci o dată pe lună și să-ți încasezi leafa! strigă Baloleanu jovial. Și altminteri să faci versuri, dacă mai poți! Sau să te însori, dacă poftești!

Tânărul Herdelea roși, ca și când i-ar fi ghicit în suflet. Totuși avu prezența de spirit să riposteze:

— Cred că urarea aceasta ar fi mai potrivită pentru domnul Iuga!

Grigore răspunse numai după o pauză și aproape grav:

— Poate că n-ar fi rău...