6
— Cine-i?... Cine-i acolo?... Cine bate?
— Fii bun, Leonte, și scoală nițel, că s-a întâmplat o...!
— Dumneata ești, primare! bâigui logofătul Bumbu, recunoscâ nd glasul. Uite-acu mă scol... Iacă viu!... Oare ce s-o mai fi întâmplat, Doamne ferește? adăugă apoi în sineși, horobăind prin întuneric, speriat, fiindcă nu pricepuse, somnoros cum era, ce spusese primarul.
Când deschise logofătul ușa, Ion Pravilă, fără să-l lase să mai întrebe ceva, îl întoarse înapoi:
— Hai, bre, îmbracă-te repede să plecăm, că arde Ruginoasa!
— Aoleu!... Ruginoasa? făcu Leonte Bumbu dârdâind deodată.
Nu se poate!
— Acu lasă, nu te mai tocmi, omule! zise primarul nerăbdător.
Nu vezi? Că parcă-i lună!
— Aoleu, aoleu! se cruci logofătul, intrând în casă.
De afară primarul auzi întrebările femeii și pe urmă văicărelile ei speriate. Se retrase mai deoparte, lângă straja de la Ruginoasa, care venise să-l vestească. De buimăceală nici măcar nu l-a prea descusut ce și cum, ci a dat fuga încoace, la curte. Straja sufla greu și bolborosea întruna aiurit.
— Oare de mult arde, măi Nichifore? întrebă primarul, uitându-se spre Ruginoasa, unde cerul era roșu, parc-ar fi stat să răsară soarele.
— D-apoi când am luat eu seăma încă nu cântăse cocoșii de miezul nopții, zise straja cu glas înăbușit. Acu nu știu cât să fie ceasul... O fi unu?... Că până am trezit oamenii, până am venit, o fi trecut vremea...
— Și de unde a pornit focul?
— Apoi întâi ardeau numai stogurile de paie și clăile de fân, dar pe urmă au luat foc și acareturile, că bate nițel vânt, nu tare, ca ș-aici...
Logofătul apăru îmbrăcat. Din casă îl petrecu glasul nevestei, plângător:
— Ia seama, Leonte... Fii mai lăsător și nu te înfurci cu oamenii, că-i știi cât sunt de oțărâți acuma și...
Porni cu primarul și cu straja, fără să întrebe nimic. Numai după câțiva pași, zise șovăind:
— Ce zici, dom’ primar, n-ar fi mai bine să sculăm și pe boierul Miron?
— Ba lasă-l să se odihnească, bodogăni Pravilă, că are destulă vreme mâine să se tot supere și să se amărască!
Copacii din parcul conacului închideau ca un zid negru zarea din curte spre Ruginoasa. De-abia în uliță Leonte Bumbu văzu și înmărmuri cu mâna la falcă:
— Aoleu, mamă, mamă!
La răsărit, pe cer, atârna o uriașă perdea de flăcări. Cu toate că satul se afla la peste trei kilometri, vâlvătaia părea atât de aproape, ca și când ar fi fost la marginea Amarei. Cerul era curat și luminos ca în zorii zorilor, doar câteva stele mari mai pâlpâiau, înfricoșate și mirate, gata parcă și ele să moară. Dintr-o vatră de jăratic în care mâini puternice parcă zvârleau mereu hrană nouă focului, limbile de flăcări țâșneau, se zvârcoleau, se împleteau neîncetat, ca niște șerpi apocaliptici, lingeau și înțepau poalele cerului, zugrăvind răni în toate culorile, ștergându-le pe toate cu imense șomoioage de fum și lăsând pentru fiecare câteva clipe numai câte o zdreanță purpurie zvăpăiată care fâlfâia ca un amenințător steag roșu... În luminile biruitoare ale focului umbre mari jucau și se întindeau până în tării, parcă toată lumea ar fi început să se clatine și să pârâie.
— Aoleu, ce-i asta? gemu iarăși logofătul.
— Acu lasă văicăreala, bolborosi primarul, care privise și el flăcările cu aceeași înfricoșare. Haidem să sculăm și pe șeful postului și să ne ducem într-acolo...
Plutonierul Boiangiu tocmai ieșea pe poartă, îmbrăcat și înarmat, însoțit de doi jandarmi. Cineva îl deșteptase adineaori și el a sărit îndată.
— Ei, ce facem, dom’le primar? întrebă Boiangiu uluit.
— D-apoi trebuie să ne ducem la Ruginoasa, șefule, să vedem!
răspunse primarul morocănos. Bine că au avut grijă să te scoale...
Măi Nichifore, ia fugi tu până la curte, să iasă un argat cu căruța, ca să mergem mai repede...
Cei rămași se holbau îngroziți la jăraticul uriaș, care părea a crește mereu, a se întinde și a se apropia ca un potop. Leonte Bumbu murmură, ca o explicație, că acolo sunt câteva mii de care de nutreț, afară de clădiri, afară de magazii. Pe urmă nimeni nu mai îndrăzni să deschidă gura. În tăcerea grea parcă se auzeau trosniturile flăcărilor ce se răsuceau și se zvârcoleau pe bolta cerească. Împrejur, satul dormea sau se prefăcea că doarme într-o liniște de mormânt, sporind fiorii de groază ce stăpâneau văzduhul.
Și totuși cei din uliță simțeau că în fiece casă și la fiecare geam ochi lacomi priveau luminile focului, așteptând un semn sau o chemare tainică.
Apoi deodată, pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pâlc de oameni, fluierând de zor, parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. Cu cât se apropiau, cu atât oamenii păreau mai îndrăzneți, ca și când ar fi vrut să batjocorească prin purtarea lor pe cei ce stăteau în fața postului de jandarmi. Trecând, unul din grup strigă simplu:
— Bună seara!
Primarul, logofătul și plutonierul răspunseră deodată, grăbiți:
— Bună seara!
O clipă fluieratul încetă, ca și cum ar mai fi așteptat vreo întrebare sau chiar o dojană. Apoi câțiva reluară melodia în vreme ce alții bufniră în râsete, iar după ce se mai depărtară puțin, unul dădu un chiot prelung și ascuțit, parcă să ridice toată lumea în picioare. În același moment noianul de flăcări de la răsărit se învolbură mai năprasnic, parcă glasul omenesc de aici ar fi scormonit temeliile jăraticului de acolo. O vâltoare de scântei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. Mici și îndărătnice stoluri de păsări de foc, scânteile se revărsau spre Amara în zbor sinuos, ca împinse de o putere misterioasă.
Reculegându-se din tulburarea ce-i încătușa pe toți, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răgușit de spaimă:
— Mi se pare, măi creștini, c-a sosit revoluția!
