3

Platamonu, ieșind azi-noapte, ca în toate nopțile, să dea o raită prin curte, a văzut lumina focului spre răsărit. Și-a zis că trebuie să fie în Teleorman, la granița județului, sau poate la Izvoru. În orice caz era semn că răzmerița se apropie și mâine-poimâine va izbucni și pe aici. Hotărî deci că vor profita și ei de plecarea Nadinei și se vor agăța de mașina ei până la Pitești. Era cât p-aci să scoale pe nevastă-sa, să se sfătuiască ce să ia de prin casă afară de bani și bijuterii.

Azi-dimineață a deșteptat mai devreme și pe Aristide, care obișnuia să doarmă până spre amiazi. Aristide s-a cam bosumflat că i-a stricat somnul cel mai dulce și l-a ironizat ca a ajuns și dânsul fricos ca avocatul Stavrat care, de când a venit, numai într-un tremurici o duce. Totuși s-a sculat fiindcă în realitate lui îi era mai frică și parada doar, ca să-și dea aere eroice și să se facă mai interesant în fața tatălui său de a cărui dragoste profita și abuza în toate felurile.

Pe la șapte erau toți trei gata de drum. Olimp Stavrat barem se pregătise de aseară și dormise îmbrăcat, ca să nu-l surprindă un eventual atac nocturn. Firește, Platamonu se ferise să vestească pe cineva dintre slugi sau argați, să nu meargă cumva vestea prin sat și să se alarmeze țăranii ori să se încurajeze la tulburări. După ce vor fi plecat se va întâmpla ce-o vrea Dumnezeu.

La opt jumătate, pe când se impacientau că Nadina nu sosește, desigur pentru că n-a renunțat la lenevie și cochetărie nici în momentele acestea de pericol, se pomeniră cu Dumitru Ciulici.

După un minut de consternare, avocatul Stavrat își exprimă indignarea că „cucoana asta are sa ne nenorocească pe toți“, adăugând că de ce n-a venit și dumneaei cu căruța acestui om de omenie, că nu i-ar fi căzut deloc boieria, în loc să oblige pe toată lumea să aștepte acuma cine știe cât până ce se vor năpusti țăranii asupra lor să-i masacreze. Aristide propuse să meargă repede Dumitru cu careta și s-o aducă încoace, iar până atunci să se pregătească trăsura cu care apoi să plece cu toții la Costești.

Platamonu găsi însă mai cuminte să se îmbarce îndată în trăsura cea mare, să treacă prin Lespezi, s-o ia pe Nadina și de acolo să iasă prin Cantacuzu în șoseaua județeană, care e sigură și probabil păzită de jandarmi sau armată. Porunci deci să puie caii imediat.

Stăteau cu toții în cerdac, așteptând să iasă trăsura și cerând în răstimp de la Dumitru Ciulici amănunte. Doamna Platamonu se mai învârtea prin casă, plângând și dând mereu în grija slujnicelor să ia seama și să-i apere lucrurile, că pe urmă nici ea n-are să le uite pe ele. Dumitru, învârtind căciula în mâini, tocmai spunea lângă scară că lespezenii sunt liniștiți și le pare rău că se amână mereu muncile, când o ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie, câțiva învârtind niște bețe în aer. Cei trei încremeniră pe scaune. Într-o clipire oamenii înconjurară cerdacul strigând, suduind, învălmășindu-se, parcă fiecare ar fi vrut să ajungă mai în față. Dumitru singur rămăsese cu capul gol în mijlocul mulțimii mânioase. Argații ieșiră de prin grajduri, privind mirați. Vizitiul apăru cu caii să-i înhame la trăsura scoasă din șopron.

Platamonu se reculese, se sculă în picioare și întrebă cu o mutră nedumerită și prietenească:

— Da ce-i, oameni buni?... Cine v-a supărat? Zeci de glasuri răspunseră deodată, răcnind care de care mai vârtos. Erau sudălmi, și ocări, și amenințări, toate topite într-un vacarm asurzitor, din care nu se înțelegeau decât frânturi de vorbe murdare... Platamonu își rotea ochii holbați peste fețele strâmbate de furie și recunoștea țărani din Amara, din Lespezi și din Gliganu.

Își opri privirea asupra lui Chirilă Păun, care era mai în față, alături de fratele învățătorului Dragoș, și-i zise cu blândețe:

— Spune tu, Chirilă, care e necazul și ce poftiți de la noi, că tu știi mai bine că eu nu mă codesc niciodată să...

Chirilă Păun începu cu glasu-i moale, obișnuit, și vorbind urcă cele patru trepte ale cerdacului, sprijinindu-se în bățul nou, încă verde, ce-l avea în stânga:

— D-apoi ce poftesc dumnealor au să-ți spuie singuri, că au gură, dar eu am o răfuială mai veche pentru Gherghina cu tâlharul ăsta, care...

Ajunse în cerdac și, când rosti vorba „tâlharul“, se repezi la Aristide, care ședea aiurit și cu un zâmbet nepriceput pe buze, și-i trăsni peste obraz o palmă atât de zdravănă, de plescăi, parc-ar fi dat cu o lopată.

— Nu da, Chirilă! apucă să strige Platamonu.

În clipa aceea, însă, țăranii tăbărau peste ei cu pumnii și cu picioarele, tăvălindu-i pe dușumelele cerdacului. Avocatul Stavrat țipa desperat:

— Nu mă omorâți, fraților!... Eu nu-s de aici!... Aoleu!

Din casă izbucniră strigătele doamnei Platamonu și ale femeilor, care se amestecau în zgomotul loviturilor și al răcnetelor. Încăiera102 Liviu Rebreanu rea ținu numai câteva momente. Apoi răsună glasul lui Nicolae Dragoș, ca o poruncă:

— Ho!... Oprește!... Lasă-l, nea Chirilă!... Stați, măi oameni, că noi n-am alergat până aci pentru nițică bătaie!... Nu mai da în el, băiete, n-auzi?... Pe grecoteiul ăsta am venit să-l jugănim, ca să nu mai poată sări pe fetele și nevestele oamenilor!

Urmă o secundă de zăpăceală. Unele glasuri întrebară „ce-a zis“, altele strigară „vrea să-l jugănească“, iar alții urlau „dar mai bine să-l omoare, că nu-i nici o pagubă“. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuse asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gândea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. Platamonu însă începu să zbiere îngrozit:

— Iartă-l, Chirilă!... Oameni buni, fie-vă milă!... Măi Nicolae, iartă-l și tu!

Nu-l asculta nimeni. Cineva strigă: „Luați seama cu cei bătrâni!“ Alții adăugară: „Faceți loc!... La o parte!“ Nicolae Dragoș apucă de un picior pe Aristide, care izbutise să se strecoare puțin mai departe, și-l trase la mijloc, întorcându-l cu fața în sus. Pe urmă strigă ca un căprar când împarte corvezile:

— Aideți, voi, Terente cu Vasilică, țineți-i mâinile, tu Costică șezi pe el să nu se miște, voi țineți-l de picioare, așa!... Țineți bine, băiete!... Hai, nea Chirilă, hai, scoate cuțitul, c-ai jugănit destui porci și ești meșter!

El însuși începu să descheie pantalonii lui Aristide care, dându-și acuma seama ce i se pregătește, răcnea din răsputeri.

— Ia răsfirați picioarele, băieți! strigă Chirilă Păun, îngenunchind tacticos cu cuțitul în dreapta. Ține bine!

Țăranii se îngrămădeau roată, privind cu ochii lacomi spectacolul.

Platamonu se aruncă nebunește între dânșii:

— Nu tăia, Chirilă!... Aoleu!... Omorâți-mă pe mine, măi oameni. Aoleu!

Câteva brațe îl opriră pe loc, câțiva pumni îl izbiră, iar din mijlocul cercului glasul lui Chirilă rosti cu imputare:

— Uite, așa mă jeluiam și eu când mi-am văzut pe Gherghina cu burta plină și hoțul ăsta râdea și mă batjocorea!

Aristide scoase atunci un urlet de zângăniră geamurile:

— Ajutor!... Ajutor!... Aoleu!... Tată, nu mă lăsa!

În vreme ce vaietele lui de durere se îngroșau și răgușeau și se transformau în grohăituri și apoi în gemete cu sughițuri, Chirilă Păun tăia și vorbea liniștit, parc-ar fi operat un purcel:

— Taci, cocoșelul tatii, taci, că ți-ai bătut joc destul de muierile noastre, de-acu să mai stai și cuminte... Ehei, cum m-a usturat inima pe mine toată iarna, și m-am plâns, și m-am zbătut pe la toți oamenii...

Nicolae Dragoș, întunecat, se uita și bombănea și din când în când arunca ochii spre Platamonu care, mai deoparte, se zvârcolea în mâinile țăranilor, hohotind de plâns.

— Na, gata, uite-le! făcu Chirilă, ridicându-se.

— Pune-i-le pe piept, nea Chirilă, să-și facă tocană din ele!

zise gros Nicolae Dragoș, întorcându-se cu scârbă.

Câteva râsete izbucniră, apoi strigăte ș-apoi gălăgia, care se potolise un răstimp. Aristide rămăsese întins pe dușumele, gemâ nd. Arendașul se smulse dintre țăranii ce-l ținuseră și se aruncă la fiul său:

— Dragul tatii, dragul tatii... Of, tâlharii!

Chirilă Păun coborî cu Nicolae în curte, iar ceilalți îi urmară, lărmăluind în neștire. Platamonu însă se dezmetici brusc, chemă pe nevastă-sa, care leșinase de câteva ori de groază, îi spuse că trebuie să plece imediat cel puțin la Costești, la un medic, altfel se prăpădește băiatul. Pe urmă, cu o sforțare desperată, ridică pe Aristide de jos, îl luă în brațe ca pe un copil mic și porni cu el printre țăranii gălăgioși, care totuși se dădură la o parte și-i făcură loc, să traverseze ograda până la trăsura pregătită de adineaori lângă care vizitiul se învârtea uluit. Și pășind greu, cu feciorul în brațe, urmat de doamna Platamonu și de două servitoare bătrâne, arendașul strigă:

— Mitrofane, repede, caii, să plecăm la spital, că moare băiatul!

Oamenii, auzindu-l și văzându-i, se mai liniștiră, ca și când i-ar fi mișcat durerea părintelui. Numai Dragoș bufni cu aceeași ură disprețuitoare:

— Duceți-vă, duceți-vă, că poate să i le puie la loc doftorii!

Nu mai râse nimeni. Toți se uitau cum se așează arendașul în trăsură, ținând mereu pe brațe pe Aristide, cum îi învelește doamna Platamonu și cum apoi se urcă pe capră, lângă vizitiu, cum Dumitru Ciulici și cele două slujnice se sileau să le fie de ajutor. Apoi caii porniră spre poartă. Trecând pe lângă grupul de țărani, Platamonu, cu ochii plânși și glasul amărât, strigă:

— Lasă, Chirilă, că Dumnezeu e sus și are să te bată mai rău de cum m-ai lovit tu pe mine!

— Până la Dumnezeu m-ați pedepsit voi destul! răspunse Chirilă Păun.

— Mama voastră de grecotei! sudui printre dinți Nicolae Dragoș.

Trăsura ieși uruind pe poartă. După câteva clipe Nicolae, mai răcorit, zise:

— Acu noi am isprăvit ce-am avut de isprăvit și ne putem întoarce acasă, că mai avem și alte treburi!

Un vlăjgan, nemulțumit, îl înfruntă:

— Da noi cum rămânem, măi vere? Că doar nu ne-am ridicat noi numai ca să puteți jugăni pe feciorul grecului!

— Cum, băiete, noi să vă învățăm ce să faceți dacă ați scăpat de ciocoi? se înfurie Dragoș. Voi n-aveți cap și minte? Ori sunteți copii de țâță?... Hai, nea Chirilă! Haideți, măi oameni, care sunteți din Amara, că noi om ști ce să facem și nu i-om întreba pe dânșii!

— Așa-i, așa-i! făcură câteva glasuri. Umblați sănătoși, că nici noi n-om sta de pomană!

Totuși, după ce se depărtară amăranii, rămaseră în curtea conacului, încurcați, încât unul chiar exclamă:

— Ce-a fost asta, măi creștini? Apoi deodată, parcă s-ar fi mâniat că nu sunt în stare să facă nimic, începură să strige care de care, să înjure, să se îndemne:

— Puneți-i foc, măi, ca la Ruginoasa!... Stați, măi, să nu plecăm cu mâna goală!... De ce foc, fraților, mai bine să ne luăm fiecare, că-s pline hambarele!... Dumnezeu și Maica Precista!... Hai, băieți, nu pregetați!... Ce ți-e frică, Ioane, că nu mai sunt boieri!

Unul năvăli spre cerdac unde slujnicele dereticau lăcrimând.

Ceilalți, ca oile, năvăliră după el. Femeile fugiră în casă cu țipete de spaimă. De pe uliță soseau mereu alți țărani care prinseseră de veste că se strânge lumea la curte. Cei pătrunși în casă se înverșunau lărmăluind și spărgând, ca și când s-ar fi luptat cu niște dușmani de moarte. Câte unul ieșea încărcat cu cine știe ce lucruri care i s-au părut lui mai de preț și pleca să le ducă acasă, chiuind de mulțumire, grăbit să se întoarcă, să mai aleagă ceva până nu se prăpădește tot. Prin ogradă adulmecau cei veniți în urmă, iar mulți dădeau târcoale hambarelor. Conacul deveni curând un furnicar de bărbați, femei, copii, toți îngrijorați să nu le ia alții înainte la împărțire...

În răstimp, avocatul Stavrat, după vijelia de pumni care-l amețise de tot în primul moment, profitând de vălmășeala ce a urmat în jurul tânărului Platamonu, s-a furișat în casă și de acolo, pentru că cunoștea suficient distribuirea ieșirilor (le studiase în aceste două zile tocmai în vederea eventualității care s-a realizat acuma), trecând prin bucătărie, a ajuns în dosul clădirii, într-o curticică de serviciu. Deși aiurit de lovituri și tăvăleală, a avut prezența de spirit să nu se ascundă prin vreo dependință a conacului, cum îi trecuse întâi prin minte, ci a escaladat gardul de uluci dinspre grădina de zarzavaturi și a pornit curajos peste câmp să iasă în șosea, prin dosul caselor sătenilor. Niciodată n-ar fi crezut ca, la cincizeci și șase de ani, să fie capabil de sforțări fizice atât de extraordinare. Nici nu-și mai aducea aminte că suferă puțin de cord, că are un început de astmă, că medicul i-a interzis să alerge... Pășea ca un vânător de munte prin brazdele năclăite, prin ochiuri de bălți, adus puțin de spinare, să nu-l observe cineva, asudând și cu un sentiment de fericire care îi înnoia mereu puterile.

În sfârșit ultima casă! Îl ispitea gândul să se oprească, să răsufle și să-și usuce puțin nădușeala, dar își birui prudent lenea și continuă marșul în diagonală, ca să se apropie de șosea. Deodată zări o trăsură. O recunoscu, începu să strige. Glasul i se pierdea în uruitul roților. Îl cuprinse o clipă deznădejdea. Dacă se va întâlni pe drum cu vreo ceată de țărani? Trăsura se depărta în galopul cailor.

„Ce tâmpiți și țăranii! își zise dânsul cu amărăciune. Se năpustesc asupra arendașului să-l omoare și pe urmă îl lasă să plece cu trăsura... Dacă știam, rămâneam și eu pe loc și nu mă mai chinuiam prin hârtoapele astea!“