2

Două ceasuri după răsăritul soarelui era o viermuială în Amara, de parcă satul ar fi pornit să-și mute locul ca o șatră când s-a isprăvit popasul.

Pe bătătura din fața cârciumii se încrucișau toate veștile și zvonurile. Și veneau atât de multe și de deosebite, că oamenii fierbeau așteptând mereu să se mai întâmple ceva, dar ceva mai însemnat decât cele întâmplate, care acuma li se păreau lucruri de toate zilele.

Din când în când se găsea câte cineva să pomenească de boierul cel bătrân, mereu cu un semn de întrebare în privire. Ceilalți schimbau vorba, parcă i-ar fi speriat întrebarea sau cel puțin n-ar fi vrut s-o înțeleagă. Chiar Trifon Guju, răgușit de cât răcnise și se fudulise de când cu bătaia jandarmilor pe care el o socotea biruința lui proprie, numai mârâia și dădea din umeri.

Mai spre amiazi însă se pomeniră cu Anton nebunul. Sosea din jos, mai zdrențăros de cum plecase acum câteva zile, asudat și murdar, însă cu fața mândră, ca și când ar fi cules în sufletul său toate fericirile. Și îndată se apucă să povestească cum n-a rămas nici picior de boier între Roșiori și Alexandria, pe unde a rătăcit el zilele astea, iar conacele toate le-au făcut oamenii una cu pământul, ca nici să nu se mai cunoască urmele unde au fost, apoi cum se adună pe acolo oamenii, cu mic, cu mare, pe sate, și se înarmează, și stau de pază, să nu se mai întoarcă cumva înapoi ciocoii și să-i împiedice la împărțeala pământurilor, ba sunt unii care se pregătesc să se ducă până la București, să mântuiască pe vodă din prinsoarea boierilor, că numai boierii nu-l lasă deloc pe vodă să trimită porunci oamenilor precum că bine au făcut de au izgonit pe boieri și să nu întârzie deloc de-a face împărțeală dreaptă sărăcimii din toate moșiile.

Țăranii erau obișnuiți cu proorocirile nebunului și-l luară mai mult în râs. Unii, glumeți, îl întrebară cum de n-a avut norocul să-l ia oamenii și pe el drept boier și să-i mai scurteze puțin limba, să scape lumea de năzdrăvăniile ce le vorbește. Pe când se hărșuiau astfel din gură cu nebunul, se ivi și un om în toată firea, Marin Vâlcu de la Izvoru. Era cu căruța și se ducea la Costești cu un copil, să-l arate doftorului, că trăgea să moară. A oprit la cârciumă să lase caii să îmbuce și să-i odihnească puțin, că au iernat rău fără nutreț și de-abia se țineau pe picioare. Marin povesti că azinoapte s-a aflat pe la ei cum că vodă a scos din slujbă pe boierii care au cârmuit până acuma, pentru că nu s-au purtat bine cu prostimea și n-au vrut să le dea pământ, și a pus pe alții care au făgăduit să nu mai rabde nici un boier la sate și să împartă toate moșiile între oameni, ca fiecare să bage plugul și să-și muncească numai locul său. Dar cârmuitorii pe care i-a scos vodă s-au învoit între dânșii și nu vor să asculte poruncile și au făcut tocmeală cu generalii să omoare pe vodă și pe urmă să pornească cu armata și cu tunurile să ia înapoi moșiile de la oameni, pe unde le-au cuprins, și să-i împuște pe toți care s-au sculat împotriva boierilor.

Atunci vodă, ca să nu fie biruit de boierii cei neascultători, a trimis într-ascuns, noaptea, câți slujitori credincioși a avut la îndemână, să alerge și să le poruncească să nu mai îngăduie nici un boier printre dânșii, să-i alunge pe care mai sunt și să nu cumva să-i lase să-și ia înapoi moșiile, că strașnic are să-i pedepsească pe cei ce se vor învoi cu boierii, pentru că boierii i-au călcat în picioare poruncile. Iar cei care sunt mai aproape de București să se ridice degrabă și să vie cu mulțime mare să-l ajute împotriva boierilor, că el numai cu oamenii ține și vrea să le facă dreptate și de accea îl năpăstuiesc și pe dânsul boierii...

Dacă le-ar fi spus asta Anton și încă s-ar fi mirat. Dar când iese din gura unui bărbat de omenie? De altfel, nici nu pornise bine Marin Vâlcu cu căruța și iată că mai pică un om din Găujani, care povesti aceleași porunci, auzite chiar din gura unui țăran ce a trecut dis-de-dimineață prin satul lor, călare și cu o cruce de argint pe piept. Pe urmă, ceva mai târziu, unul din Vaideei aduse aceeași veste sosită la ei prin Mozăceni...

Printre oameni se stârni o îngrijorare grea. Se vedeau pedepsiți și rămași fără pământ, fiindcă ei n-au împlinit porunca lui vodă.

Adevărat că n-au știut-o, dar acum au aflat. Mai mulți strigară că trebuie să meargă la boierul cel bătrân, să-i spuie cum a venit porunca și că nu-l mai pot îngădui între ei, că nu vor să se supere regele. Alții adăugară că trebuie să meargă cu toții, nu unii să stea ascunși în casă până e greul, iar apoi să se îndese la câștig.

Câțiva îndată pomeniră pe Filip Ilioasa, ginerele popii, care s-a codit de câte ori l-au chemat oamenii, dar de la arendașul Cosma a sărit să-și tragă acasă trei porci cât vițeii.

— Hai la primărie! răcni Trifon Guju. Să-l întrebăm pe dom’ primar cum de nu ne-a spus porunca lui vodă până azi? Porniră cu urlete de însuflețire, dar găsiră numai pe secretarul Chiriță și un agent de percepție, amărât și înfricoșat, crezând că au venit să-l omoare pe el, fiindcă el a umblat mai mult iarna trecută după biruri. Chiriță se încolți cu oamenii și mâncă la repezeală niște pumni de la Toader Strâmbu, care de mult îl păștea.

— Ai dat în mine, Toadere, să ții minte! zise tânărul Chiriță Dumitrescu, grav și jignit. După crima de ieri, asta ți-a mai lipsit!

Nu-i nimic! Ne-om răfui noi, n-ai grijă!

— Cum să nu dau dacă tu ești porc de câine, dom’ Chiriță!

strigă Toader rânjind. Și am să mai dau, de nu te astâmperi!

Dacă i-ar mai fi plesnit o palmă peste obraz și încă nu l-ar fi durut pe secretar cât tutuirea în fața atâtor oameni. Nu mai spuse nimic, mulțumindu-se a întoarce spatele cu dispreț. De altfel, nici țăranii nu-l mai luară în seamă, căci primarul Pravilă, auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plângător:

— Ce-i cu voi, măi creștini? Nu v-ajunge să vă războiți cu boierii de-ați început și cu statul? Ați nebunit, oameni buni, ori nu mai aveți mult? Trifon Guju, însă, sări, înfruntându-l:

— De ce-ai ascuns porunca lui vodă, dom’ primar? Pravilă, aflând numai acuma despre ce e vorba, se scuză că el n-a primit nici o poruncă de nicăiri de alaltăieri, când a plecat prefectul, că poșta nu a mai venit, iar telefonul s-a stricat tot de atunci, fie că s-or fi tăiat firele undeva, fie din altă pricină. Trifon îi ceru, cu glas poruncitor, parcă el ar fi fost mai mare în sat, să trimită străjile să cheme toată lumea la cancelarie ca pe urmă să se ducă cu toții la boierul cel bătrân.

— Ba eu nici nu trimit străjile și nici nu mă duc cu voi! zise Pravilă. Că dacă ați făcut ce-ați făcut cum ați vrut și fără mine, apoi eu nu mă mai bag și nu mă amestec! Treaba voastră cum vă descurcați, că eu sunt primar și nu mă pot lua după vorbe și basme!

— Ba ai să trimiți, că, de nu, să știi că mănânci bătaie! se răsti deodată Trifon, ridicând pumnul.

— Tu să dai în mine, măi Trifoane? Tu să-mi poruncești mie? făcu primarul cu o înflăcărare mânioasă și mândră. Ia poftim, Trifoane, dă!

Trifon se repezi înjurând, dar țăranii îl opriră. Urmă o hărțuială lungă, cu urlete și răcnete, la care luară parte toți câte puțin, ca să-l convingă pe primar să fie alături de oameni, nu împotriva lor, că nu șade bine, amenințându-l chiar că, altfel, nu va fi părtaș nici la pământuri. Ion Pravilă, și din ambiție că o cârpă de om ca Trifon Guju a îndrăznit să se răstească la dânsul, și de teamă că mâine-poimâine se vor întoarce lucrurile cum au fost, rămase nezdruncinat, declarând chiar că mai bine se lipsește de pământ, decât să fie călcat în picioare. Trifon, atins, sări iarăși:

— Matale te-ai învățat să fii primarul boierilor, dar nouă ne trebuie primarul nostru, să știi mata că nu mai merge cum a fost!

— Poate că oamenii te-or pune pe tine primar? Iacă, să te puie!

zise Pravilă batjocoritor.

Atunci Trifon Guju, furios, chemă străjile și le porunci el să meargă din casă-n casă și să strângă pe oameni la primărie.

Observând că toată lumea era de partea lui Trifon, primarul socoti cuminte să tacă. Doar după ce porniră străjile, în continuarea certurilor, se lăudă că i-ar fi putut împiedica, dacă ar fi vrut, căci în cancelarie numai el are dreptul să dea porunci.

Țăranii nici nu mai plecară din curtea primăriei în așteptarea celorlalți. Plănuiau, și strigau, și se sfătuiau. Se înfuriau unul de la altul și începeau să suduie ori să scrâșnească din dinți. Se încurajau reciproc să nu le fie frică de nimeni, că dacă vodă s-a dat pe față de partea lor, apoi boierii nu vor mai îndrăzni să-i asuprească. Unii explicau că, și de-ar veni soldați, cât de mulți, n-are de ce să le fie frică, fiindcă soldații sunt tot țărani și nu vor trage în oameni, ba, dacă s-or întărâta, vor trece și ei de partea astălaltă și atunci să-i vezi pe ciocoi... Se pomenea din ce în ce mai des de boierul Miron, fără să se mai ferească nimeni. Se ridicau și glasuri care-l înjurau, iar Toader Strâmbu ajunse să strige în gura mare:

— Numai hoțul cel bătrân e de vină că ne-a copleșit atâta de rău sărăcia, că ceilalți hoți după dânsul s-au luat de ne-au asuprit și ne-au flămânzit!... Dar și când i-oi pune mâna-n ceafă, ehehe, să te ții, moșule, cum ți-o fi de bine!

Alții erau înfricoșați că din pricina bătrânului vor pierde câștigurile răzmeriței, că dânsul n-are să-și dea moșia din mână de bunăvoie și cu sila cine să i-o apuce?

— Da ce, acu merge pe voia lui? se încruntară câțiva. Ce, tot el are să ne poruncească? D-aia a venit revoluția, să suflăm noi în ciorba lui, ori dânsul într-a noastră?

— Lăsați, fraților, că țâțăie sufletul într-însul și numai să ne strâmbăm o dată la el că fuge, câtu-i de bătrân, de nu-l prinzi nici cu ogarii! observă unul spân și slab, stârnind râsete de mulțumire.

Trecuseră trei ceasuri de când cancelaria și curtea erau pline de oameni. Străjile se întorseseră, după ce colindaseră tot satul.

Lumea însă nu se urnea, așteptând mereu pe fruntași. Trifon, ca și când el ar fi fost capul satului, mereu ieșea pe afară și întreba: „N-a venit Luca Talabă, nici moș Lupu, nici Marin Stan, dar Filip Ilioasa?...“ În sfârșit sosiră unul câte unul, parcă n-ar fi știut de ce sunt chemați. Se codiră fiecare în parte, că ei n-au ce să se amestece.

— Dar la împărțirea moșiilor o să vă îmbulziți! strigă Toader Strâmbu. Lasă, că vă știm noi! Ați umblat să cumpărați cu bani grei Babaroaga și nici n-ați vrut să ne cunoașteți pe noi, sărăcimea.

Atunci era bun pământul. Acu, pentru că se împarte la toți, nu vă mai place.

— Ba mie-mi place, măi Toderiță, numai să-mi dați! zise Marin Stan voios.

— Apoi ți-ai luat și de la arendașul Cosma ce-ai putut, dar acu te faci că nu ne cunoști! vorbi Leonte Orbișor cu imputare.

— M-a chemat cineva pe mine, Leonte? Spune tu... Apoi atunci? făcu Marin înțepat deodată.

— Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader.

Discuția se înfierbânta. Mulțimea se ațâța, socotind că bătrânii se împotrivesc numai ca să încurce pe cei săraci în dobândirea pământurilor. Cu cât șovăiau mai mult, cu atât participarea lor părea oamenilor mai trebuincioasă, de teamă că altminteri se vor învârti lucrurile, așa încât la împărțire vor fi dați la o parte cei ce n-au și vor lua iarăși cei înstăriți, cum au făcut și când au umblat să cumpere moșia cucoanei... Vorbele se îngroșau și amenințările de sudălmi sporeau. Luca Talabă se înfurie că de ce-l înjură pe el, că nu e sluga nimănui. Filip Ilioasa, jignit, vru să plece acasă, dar cineva îi pomeni de porcii arendașului. Atunci se născu o încăierare.

Filip, încercând să-și facă loc de trecere, parc-ar fi rupt un zăgaz de mânie, se pomeni deodată cu o revărsare de pumni și ghionturi din toate părțile, care nu se domoli decât când Luca strigă speriat și dânsul:

— Da ce, măi oameni, ne-ați poftit aci să ne luați la bătaie?...

Așa merge treaba?

— Așa, nea Luca! răspunse Trifon Guju dezvelindu-și dinții.

Cine nu pricepe de vorbă trebuie să priceapă de bătaie!