4

De-abia când soarele se apropia de asfințit, mulțimea izbuti să se urnească de la primărie, în jos, spre curtea Iuga, sporovăind și gâlcevind, parc-ar fi mers la nuntă. Cât s-au tot certat mai mult s-au întărâtat, încât acuma toți erau înfierbântați. La gălăgie se adunaseră și copiii să caște gura.

— Măi nea Cristache, ia mai lasă tejgheaua! strigă Trifon în fruntea mulțimii, trecând pe la cârciumă și văzând pe Busuioc în ușă. Că ori ești de-al nostru, ori de-al altora, ca să știm și să te însemnăm pe răboj!

— Iacă viu, măi frate Trifoane! răspunse cârciumarul grăbit și înfricoșat. Se poate să lipsesc eu când e tot satul?... Măi muiere! adăugă apoi înăuntru. Auzi tu? Ieși și stai în prăvălie, că eu mă duc cu oamenii!

Dinăuntru, glasul femeii boscorodi ceva, dar Cristea Busuioc se amestecă în mulțime, cu o mutră veselă, potrivită împrejurărilor.

Inima îi veni puțin la loc observând printre oameni și pe fruntașii satului și chiar pe primarul Pravilă.

— Așa, da, fraților! făcu cârciumarul către cei dimprejurul său.

Dacă ne ținem de mână cu toții, nu mai poate să ne înfrunte nimeni!

Miron Iuga știa de întrunirea sătenilor și de pregătirile lor împotriva lui. Isbășescu, care până azi nu scosese nasul din registre, socotind că pe dânsul nu-l interesează controversele dintre proprietari și săteni, el fiind un simplu negustor de cifre, fu cuprins de groază când logofătul Bumbu îi spusese, mai mult în glumă, că țăranii tocmai pe el îl urăsc mai tare din pricina catastifelor cu datoriile și evidențele învoielilor. Astfel de azidimineață, îndată ce auzea vreun zvon de pe la argați sau alți oameni umblători pe la curte, se ducea repede să-i comunice bătrânului Miron, adăugând mereu că părerea lui ar fi să profite de ezitările țăranilor și să părăsească Amara cât mai e timp, căci orice rezistență ar fi inutilă față de starea spiritelor prea încărcate.

Miron Iuga asculta, dar se făcea că nu aude povețele contabilului.

Numai când Isbășescu își permise să insiste, bătrânul se enervă puțin și-l admonestă să-și caute de registrele lui și să-l scutească de povețe.

— Vin țăranii, coane Miroane! strigă în cele din urmă Isbășescu desperat, năvălind în apartamentul stăpânului. E tot satul, cucoane!...

E prăpăd mare!... Doamne, Doamne, cum nu m-ați ascultat și pe mine!

— Ia mai închide gura și nu mi te prăpădi cu firea! zise liniștit bătrânul Iuga. Lasă-i să vie! Bine că vin, ca să ne lămurim!

Isbășescu se hotărâse să rămâie cam primprejurul boierului.

Ce-o păți boierul, să pățească și el, își zicea, în speranța că boierul, fiind foarte respectat de oameni, nu va păți nimic și prin urmare nici dânsul.

— Ce faceți, cucoane? întrebă contabilul iar, observând că bătrânul se plimbă prin odaie cu mâinile la spate. Nu ieșiți înaintea lor, să nu dea cumva buzna aici, peste dumneavoastră? Miron Iuga își continuă plimbarea fără a-i răspunde, mormăind numai în sine vorbe neînțelese. În realitate nici el nu știa ce să facă cu oamenii aceștia care, numai în câteva zile, au ajuns să dărâme toate zăgazurile autorității și, dintr-un sat organizat, să se transforme într-o turmă inconștientă, trasă și împinsă de pofte primitive după bătaia vânturilor. Firește, alungarea jandarmilor, incendiile, devastările și toate destrăbălările ultimelor zile au fost numai concluzia inerentă a unor permanente abdicări ale autorității, provocate de nedestoinicia guvernanților și de demoralizarea lor sistematică prin promisiunile înșelătoare ale demagogilor, care toate au încurajat nașterea și propagarea spiritului de nemulțumire întâi și în sfârșit de răzvrătire în sufletul simplist al țăranului.

Pornirile anarhice trebuiesc curmate în primul moment, când sunt în germene. Atunci e suficientă persuasiunea energică. După ce au prins rădăcini și au început să se manifeste, numai forța brutală le mai poate stăvili distrugerile. Își dădea deci perfect seama că dânsul singur nu mai poate lupta cu mulțimea care și-a pierdut cumpătul. Dar nici nu putea dezerta de la datoria de a-și apăra pământul. Simpla-i prezență, prin prestigiul persoanei sale, constituia o piedică în dezlănțuirea anarhiei complete. Țăranul are instinctul respectului de bătrâni și fruntași, cu atât mai mult de stăpânul din moși-strămoși. Unde și cât va fi prezent dânsul, oamenii se vor sfii a trece la prădăciuni. Au pus foc la Ruginoasa, fiindcă el nu era acolo... Desigur, mai ales după incendierea conacului din vecini al lui Cosma Buruiană, chibzuind azi-noapte îndelung, și-a pus întrebarea dacă totuși n-ar fi mai înțelept să se retragă deocamdată până ce vor interveni forțele care să dezmeticească pe nebuni? A înfrunta o ceată de răzvrătiți care și-au pierdut judecata nu e oare și din parte-i o nebunie, când nu se bazează pe altă armă decât teama și rușinea ce poate să le inspire persoana lui? Și în clipa când zăgazul respectului s-ar rupe, n-ar fi socotită prezența lui ca o sfidare, ațâțând mai violente dezlănțuiri de furie?... Și-a întrerupt întrebările atunci, fiindcă i s-au părut primele simptome ale lașității. Numai lașitatea scormonește după argumente și considerente care s-o justifice. Ce va fi, se va vedea atunci când va fi să fie...

Acuma Miron, plimbându-se prin odaie, auzea afară glasurile care-i spuneau că a sosit momentul hotărâtor. Lângă o fereastră, Isbășescu privea înfrigurat, cu interjecții de spaimă. Își zicea că ar trebui să iasă, să-i întâmpine, dar amâna mereu, parcă fiece minut de întârziere ar fi fost un câștig pentru dânsul.

Afară, zgomotul de pași și de glasuri se întețea. Mulțimea se revărsase din uliță în ograda și în parcul conacului ca un râu care și-a schimbat brusc albia. Pe aleea prunduită și curățită de curând, țăranii se îmbulzeau și se fereau să nu calce pe marginile cu firicele de iarbă de-abia încolțită. Ici-colo câte-un glas dojenea:

— Ferește, măi creștine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă!

De altfel, gălăgia mai contenise, ca și când le-ar fi fost rușine și s-ar fi simțit vinovați că au intrat prin parc, pe unde țăranii n-aveau voie să umble. Numai lângă rondul din fața castelului Trifon Guju îndrăzni să chiuiască gros și prelung, parc-ar fi vrut să-și încerce curajul și să spargă liniștea care-i amorțea pe toți...

Cei mai mulți, intrați pe dincolo, prin curtea conacului, erau mai gălăgioși. Dinaintea lor porumbeii se ridicară în văzduh, iar orătăniile se împrăștiară orăcăind speriate. De prin grajduri și acareturi apăreau slujitori și argați de toate felurile, privind cu o curiozitate copilărească sosirea satului, râzând, schimbând glume, parc-ar fi venit la clacă cu lăutari. Numai bătrânul Ichim se uita mirat și nedumerit. Logofătul Bumbu se oprise, cu tremurături în genunchi și cu o înfățișare resemnată, lângă ușa locuinței sale, în fund, în vreme ce nevastă-sa dârdâia înăuntru, pândind de după perdea.

— Ați venit, ați venit? întrebă prostește logofătul când oamenii din capul cetei ajunseră lângă dânsul. Auzind că alții au intrat prin parc, trecu și el dincolo, parcă s-ar fi supărat că au îndrăznit să intre pe acolo și ar fi vrut să-i alunge. Curtea interioară dintre castel și conacul vechi era plină de țărani. Logofătul, mai zăpăcit, aruncă câte o vorbă bună când unuia, când altuia, iar pe urmă se proțăpi în dreptul ușii, între doi stâlpi ai cerdacului, parcă s-ar fi pregătit să oprească lumea de-a năvăli asupra stăpânului său, dar cu fața mereu umezită de un surâs sortit să-i ascundă frica și să-i câștige bunăvoința tuturor.

Înmulțindu-se mereu, oamenii se îmbulzeau și vacarmul creștea. Unele glasuri înțepau și pe logofătul zâmbitor care, când înțelese, făcu vinovat:

— Ce-i, băieți? Ce vreți voi?... Spuneți-mi mie că...

Râsete batjocoritoare și câteva huiduieli îi acoperiră vorbele.

Bumbu se fâstâci complet. Deodată Lupu Chirițoiu care, fără să vrea, fusese împins aproape în față, strigă:

— Du-te, omule, nu mai sta, și spune boierului să iasă până afară, c-a venit satul!

— Iacă mă duc, mă duc! bolborosi Leonte Bumbu, dezmeticindu-se și repezindu-se în casă.

Bătu la ușa bătrânului Miron și, fără a mai aștepta răspuns, intră:

— Poftiți, conașule, c-a venit satul!

Miron Iuga se întoarse, parcă vestea l-ar fi surprins, cu toate că de câteva minute auzea de afară murmurul de oameni din ce în ce mai neliniștitor. Se uită un moment în ochii logofătului:

— Bine, Leonte!... Să mergem să vedem ce mai poftește satul!

Își luă de pe o mobilă căciulița ce o purta obișnuit prin curte, și-o potrivi bine pe cap și păși spre ușă. Bumbu îl opri o clipă, apucă din cuierul de lângă ușă o haină scurtă de piele căptușită cu blană și i-o ținu s-o îmbrace, bâiguind supus:

— E cam răcoare, conașule, și puteți răci dacă...

— Ce dracu mă mai întorseși din cale! mormăi Miron, îmbrăcând totuși haina și încheind cu atenție toți nasturii, parc-ar fi plecat la drum lung.

Isbășescu, stană de piatră lângă fereastră, nu se clintise nici când a intrat logofătul. Văzând pregătirea de ieșire a boierului, i-a venit inspirația să rămâie el mai bine pe loc. E mai prudent pentru orice eventualitate. De ce să se expuie de prisos el, care, în fond, e un biet proletar aflat în situația dramatică de-a fi urât de niște oameni la fel de săraci și de oropsiți? Leonte Bumbu, urmând pe Miron, îi făcu o întrebare mută: „nu vii?“ Mut răspunse și Isbășescu: „nu“.

Apariția bătrânului Miron Iuga în cerdac stinse subit toate glasurile. Câteva căciuli și pălării se ridicară instinctiv. În marginea cerdacului, la nivelul oamenilor, Iuga se opri. Dintr-o singură ochire observă că țăranii au cuprins toată împrejurimea conacului până la castelul lui Grigoriță și toată ograda argaților. Soarele coborâse spre asfințit în spatele caselor, adumbrind cerdacul și însângerând sutele de capete cu privirile strâmbate de puterea luminii.

— Văd că într-adevăr ați venit tot satul, cu cățel, cu purcel! zise Miron calm, cercetând fețele, parc-ar fi vrut să vadă cine lipsește.

— De, cucoane! răspunseră câteva glasuri nesigure, între care bătrânul Iuga recunoscu pe al lui Ignat Cercel, zărindu-i chiar mutra plângăreață undeva, fără să-l intereseze însă, ci numai ca o fulgerare a conștiinței.

Trecură câteva clipe. Pauza păru tuturor nesfârșit de lungă. Pe urmă, brusc, Miron Iuga strigă poruncitor:

— Cine v-a chemat pe voi aci, să-mi stricați straturile, și rondurile, și potecile la care am muncit din greu cu oamenii?...

Cine v-a dat voie?... Adică dincolo, în curte, nu puteați aștepta? Acolo nu mai e bine? V-ați boierit, ai, de când umblați cu revoluția și cu blestemățiile? Vorbind, se aprindea și nu se mai putea domina, deși își dădea seama că merge prea departe și riscă să provoace tocmai efectul contrar celui scontat. Într-adevăr, cineva îl întrerupse obraznic:

— Da ce, noi am venit să ne probozești matale ori să te probozim noi pe mata? Miron Iuga ezită o fracțiune de clipă dacă să rețină obrăznicia ori să n-o audă. Continuă cu același glas:

— La mine nu merge cu boieria, băieți, că eu muncesc ca și voi și cu voi împreună, așa că noi putem vorbi, ca totdeauna, și dincolo, între noi, nu aici unde e loc de odihnă... Dar acuma, dac-ați venit, nu face nimic... Aide, să vă aud durerile!

Atunci ieși în față obraznic, cu căciula pe ceafă, Trifon Guju:

— Cucoane, s-au dus vremurile alea... Mata n-ai auzit porunca lui vodă, ori nu vrei s-o asculți? Bătrânul Iuga făcu o sforțare cumplită să nu-l plesnească imediat peste ochi, în loc de orice alt răspuns. Îl știa pe Trifon leneș și rău, deci dintre țăranii cu care dânsul nici nu obișnuia să stea de vorbă.

Ca și când nici nu l-ar fi auzit, Miron întoarse capul să întrebe pe alții despre ce anume poruncă e vorba. Isbășescu îl pusese în curent de ieri, dar credea că e bine să se facă a n-o cunoaște. Câțiva oameni de treabă se grăbiră să-i explice cum și ce s-a aflat. Boierul asculta liniștit și se pregătea să vorbească. Trifon întrerupse din nou, mai provocator, jignit că nu l-a întrebat pe el:

— Stai, cucoane, să te lămuresc eu, că dânșii sunt proști și nu...

— Eu cu oameni necuviincioși și fără obraz nu vorbesc, zise bătrânul Miron, măsurându-l cu dispreț, și apoi urmă către ceilalți: Spune tu, Profire, vasăzică...

Ascultând spusele încurcate ale celor întrebați, Miron Iuga simțea cum i se urcă tot sângele în obraz. Îndrăzneala lui Trifon îi fierbea creierii, oricât se sforța să se calmeze și oricât își dădea seama că ticălosul înadins caută să-l scoată din sărite ca astfel să ațâțe pe ceilalți. În același timp și Trifon Guju se socotea umilit că boierul nu-l lăsa pe el să explice, deși el s-a străduit mai mult de i-a ridicat și i-a adus pe toți aci. Cum și mulți alții păreau a fi de partea lui, bombănind că de ce să-l bruftuluiască boierul și nici nu-i dă voie să vorbească, Trifon mai rău se umfla și se înfuria.

În sfârșit, bătrânul Iuga nu mai avu putere să asculte bâiguielile cu porunca regelui și, tăindu-le vorba cu mâna, întoarse fața spre mulțimea ce începuse a prinde glas:

— Apoi după basme d-astea vă luați voi, măi băieți, și dați buzna aci de-mi călcați și-mi stricați grădina? Și veniți claie peste grămadă, oameni în toată firea, adică să mă speriați pe mine, ori ce?... Ei, rușine să vă fie! Și mai ales vouă, care erați oameni de omenie și v-am cinstit! Uite, primarul satului! Frumos îți șade, n-am ce zice! În loc tu să potolești pe cei smintiți și fără chibzuială, te bagi între ei la răzmeriță... Halal de așa primar!

— Să ne iertați, cucoane, dar dacă ne-a luat satul noi ce putem face? boscorodi Pravilă umil și plecat.

— Și tu, Luca! urmă Miron înflăcărându-se mereu. Și tu, Lupule, om bătrân, cu plete cărunte, mai mare ca mine, între neisprăviții ca alde Trifon! Ei, măi creștini, mi-e silă de voi!

Vorbind îi trecea neîncetat prin minte că și-a pierdut cumpătul, dar nu se mai putea opri, întocmai ca alergătorul, care din greșeală și-a luat vânt pe o coastă piezișă și e dus la vale irezistibil, deși știe că se apropie de o prăpastie. Efectul dojanei de altminteri îl încuraja să continue. Gloata de țărani amuțea pe măsură ce glasul lui se înăsprea și biciuia. Parcă instinctul de frică și supunere s-ar fi redeșteptat brusc în sufletele tuturor, oamenii clătinau din cap îngrijorați sau murmurau scuze monosilabice.

Pe când cuvintele bătrânului Iuga șerpuiau amenințător peste capetele mulțimii surprinse, ca pleasna unui bici în mâna îmblânzitorului, gata să se abată în fiece moment, Trifon Guju își legănă deodată trupul, parcă și-ar fi strâns mijlocul cu o curea, și izbucni cu glas spart:

— Ia stai, cucoane, că noi nu ne-am sculat de florile mărului...

Glasul lui se încurcă și se ciocni în văzduh cu glasul bătrânului Miron Iuga. O clipă glasul lui Iuga, surprins, se înecă. Dar imediat se ridică cu o furie nouă, pornită parcă să ardă tot în calea ei:

— Tu să taci, ticălosule!... Să taci, tâlharule!... Să taci!... Să taci!...

Cu ochii bulbucați, cu o spumă subțire în colțurile gurii, Miron Iuga răcnea scuturând pumnul spre Trifon Guju care însă, după o secundă de șovăire, îi înfruntă privirea cu un rânjet obraznic. Apoi, fiindcă boierul nu mai contenea cu „să taci“, deși abia mai hârâia de oboseală, Trifon strigă gros și sfidător:

— Da de ce să tac?... Iacă, nu vreau să tac!... Ai să-mi poruncești dumneata? Ce, sunt sluga dumitale? Miron Iuga nu mai vedea, dar fiece cuvânt îi plesnea obrajii de-i țiuiau urechile. Continuă cu aceeași mânie:

— Să taci... și să ieși îndată din curtea mea!... Ieși afară, ticălosule! Acu să ieși, hoțule, că altfel!...

Trifon Guju își răsfiră picioarele și întinse genunchii, ca să se înfigă mai puternic pe loc, răspunzând în același timp mai dârz și încruntat:

— Uite că nu ies, cucoane! Nu vreau să ies!... Că nici nu mai e curtea dumitale și nici n-am poftă să ies, uite-așa!

— Nu ieși?... Din ograda mea?... Să mă înfrunți tu pe mine?...

Ei, stai atunci că te învăț eu pe tine omenie, tâlharule!

Vocea bătrânului Iuga se schimbase și se înmuiase. Intră repede în casă. La fiece pas își zicea că trebuie să se calmeze. Îi tremurau însă și mâinile, și genunchii, numai în inimă îi bătea un ciocan cu lovituri asurzitoare. În camera de culcare, deasupra patului, atârna o pușcă de vânătoare, veșnic încărcată. O smuci din cui.

Afară toate limbile se dezlegară. Numai Luca Talabă îi strigă lui Trifon că nu face bine împungându-se cu boierul cel bătrân.

Din toate părțile se ridicau în schimb aprobări gălăgioase:

— Bine făcuși, Trifonică!... Nu te lăsa!... De ce să-l asuprească și să-l batjocorească?... Trebuia să-i pui mâna-n beregată și...

Un glas subțire strigă, mai departe, stârnind veselie împrejur:

— S-a încins moșul, fraților, nu-i fie de deochi!

Ignat Cercel bâlbâi îngrijorat:

— Ia vezi, Trifoane, să nu te pomenești cu boierul că te...

Când reapăru Miron Iuga cu pușca în mână și cu ochii umflați și roșii ca cepele, fu întâmpinat cu un murmur de mirare și de nemulțumire. Bătrânul se opri la trei pași de Trifon Guju, unde fusese adineaori, și porunci fără să mai țipe, dar mai apăsat și cu o voce grea de energie:

— Imediat să ieși de aici, hoțule, ori de unde nu, o să ieși pe targă!

— I-ascultă, boierule, nu vreau să ies, ai înțeles?... strigă întărâtat Trifon. Și încearcă numai să... c-apoi vezi dumneata pe dracu, cât oi fi de boier, că doar...

Nu apucă să isprăvească. Iuga ridicase arma la ochi după primele lui cuvinte. Răsunară două detunături, una după alta, atât de apropiate parcă a doua ar fi fost ecoul celei dintâi. Fața lui Trifon Guju, cu gura largă de vorbe, primind descărcăturile în plin, se ciurui brusc ca de vărsat negru. Ochii mici avură o clipire mirată. Se prăvăli ca un sac greu.

— Tâlharule! mormăi Miron Iuga, văzându-l cum se frânge cu o satisfacție care-i îngrășa inima.

Când răsunară împușcăturile, câțiva oameni de pe lângă Trifon își feriră capetele, retrăgându-se cu spaimă peste cei dinapoia lor.

Țipete diverse țâșniră într-o îmbrânceală generală. Printre glasurile speriate însă porniră deodată înjurături și amenințări. Toader Strâmbu, la câțiva pași, răbufni cu o mutră roșie de ură:

— Ce, boierule, vrei să ne omori? În aceeași clipă mișcarea mulțimii se învolbură. Deasupra lui Trifon se aplecaseră câțiva să-l sprijine. Oamenii se îmbulzeau valvârtej, într-o înnebunire subită. Pe când rostea Toader Strâmbu întrebarea, un băț de rădăcină cu măciuca cât un pumn de copil se înălță în aer lângă Miron Iuga. Măciuca îl lovi în cap cu atâta sete, că se auzi împrejur un pârâit. Căciulița boierului se turtise în creștet.

— Cum îndrăznești, hoțule, să ridi...? începu Miron fără să mai poată sfârși.

Zeci de alte bețe se agitau, izbind la întrecere într-o vălmășeală furioasă. Bătrânul Miron Iuga, fără cunoștință, cu țeasta zdrobită, rămase în picioare în mijlocul țăranilor care, îndesându-se să-l lovească, parcă-l sprijineau să nu cadă.

Cerdacul deschis cu stâlpii pătrați se umplu de oameni care izbeau în dreapta și în stânga, în neștire, parcă pretutindeni și chiar în aer ar fi fost numai dușmani. Geamurile ferestrelor țipau strident, sfărâmându-se. Mulțimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia când încoace, când încolo, căutând parcă să-și descarce mai repede furia ce o sugruma.

Urletele pe toate glasurile, înjurăturile îmbălate se încrucișau într-un vuiet prelung, care înăbușea strigătele desperate ale celor câteva slujitoare de la curte... În izbucnirea de furie, descătușată într-o singură clipire, ca un trăsnet clocit mult între nori și căzut fără obișnuitele tunete și fulgere pregătitoare, țăranii se năpustiră și asupra argaților, în vreme ce logofătul Bumbu, deși aflat lângă bătrânul boier, a scăpat numai cu îmbrânceli, parcă, în toiul vijeliei, nimeni nu l-ar fi recunoscut.

După numai câteva clipe, cei ce se oțărau împrejurul bătrânului Iuga îl părăsiră unul câte unul, răcoriți sau flămânzi de alte fapte.

Fără sprijinul țăranilor, Miron Iuga se prăbuși cu fața-n jos, scormonind pământul și mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amară, pentru ultima oară. Nimeni nu se mai sinchisea de dânsul. Țăranii, îmbrâncindu-se fără odihnă, treceau peste trupul lui, îl călcau în picioare, apăsându-l și frământându-l cu pământul în care își înfipsese din viață toate rădăcinile.