Capitolul X. Casa del corvo

Moşia sau hacienda Casa del Corvo, întinsă pe mai bine de trei mile de-a lungul malurilor păduroase ale Leonei, ocupa spre prerie, la sud, o suprafaţă de două ori pe atât. Un conac, în Mexic, e numit îndeobşte hacienda – deşi în mod impropriu. Conacul moşiei Casa del Corvo se afla la o bătaie de puşcă de fortul Indge, de unde se şi vedeau parte din zidurile-i albe, întrucât copacii de pe malul Leonei aproape că ascundeau conacul. În locul acela, râul făcea o cotitură neaşteptată, în formă de potcoavă. De aici şi denumirea Casa del Corvo – ceea ce voia să însemne „Casa de la cotitură”. După toate probabilităţile, conacul fusese ridicat aici pentru o mai bună apărare împotriva indienilor, care atacau coloniştii europeni în anii când se începuse colonizarea Americii.

Hacienda Casa del Corvo priveşte către prerie, care i se aşterne în faţă ca un nesfârşit covor verde, până hăt în zare. Ca şi alte conace din Mexic, clădirea poartă pecetea stilului mauritano-mexican. Are un singur etaj şi acoperişul plat – numit azotee – înconjurat de un parmaclâc. În mijlocul curţii pietruite cu lespezi, vezi o fântână, iar într-o parte, o scară ce duce sus, pe azotee. O poartă masivă de lemn marchează intrarea principală. De o parte şi alta a porţii – două sau trei ferestrui apărate cu gratii de fier. În curte – câteva căsuţe sărăcăcioase – locuinţele sclavilor negri. Căsuţele lor mizere contrastează izbitor cu locuinţa fastuoasă a stăpânului. Aşa arăta conacul cumpărat de plantatorul din Louisiana.

Louise Pointdexter se aşeză îngândurată în jilţul din faţa oglinzii şi porunci slujnicei să o îmbrace şi să o pieptene pentru a primi oaspeţii. Mai rămăsese doar o oră până la ospăţul cu care Pointdexter îşi sărbătorea instalarea în nouă locuinţă. Asta era oare pricina uşoarei nelinişti a tinerei creole? Slujnica avea ea bănuielile ei, ceea ce se vedea lămurit din discuţia lor, deşi e îndoielnic că merita să fie numită discuţie. Într-adevăr, Louise nu făcea decât să gândească cu glas tare, iar slujnica îi ţinea isonul aidoma unui ecou.

Timp de vreo zece minute după ce intră în cameră, Florinda sporovăi fără încetare, îndrugând tot felul de nimicuri, la care Louise se mărginea să răspundă doar prin da sau nu.

— O, miss Lou! Spunea negresă, pieptănând cu grijă părul bogat al tinerei sale stăpâne. Ce păr minunat! Parcă-i un muşchi pufos de Spania ce se revarsă dintr-un chiparos. Numai că părul dumneavoastră are altă culoare şi străluceşte ca melasa.

Louise Pointdexter era creolă şi avea părul de culoare închisă – se înţelege de la sine – un păr bogat, aidoma muşchiului de Spania, cum spusese negresa, naiv, dar atât de nimerit. Totuşi părul nu era negru, era de un castaniu superb, cum vezi în jocul culorilor de pe carapacea unor broaşte ţestoase, ori ca blana unui sobol prins în timpul iernii.

— Ah! Continuă Florinda. De-aş fi avut eu părul ăsta, în locul cârlionţilor mei de negresă, mi-ar fi căzut la picioare toţi până la unul!

— De cine vorbeşti? Întrebă tânăra creolă ca trezită; din visare. Ce-ai spus, cine ţi-ar fi căzut la picioare?

— Ei, nu înţelegeţi?

— Nu înţeleg nimic.

— I-aş fi făcut eu să mă iubească. Asta am vrut să spun…

— Pe cine?

— Pe toţi gentlemenii albi. Pe tânărul plantator, pe ofiţerii din fort, pe toţi, pe toţi. Dacă aş fi avut părul dumneavoastră, i-aş fi subjugat pe toţi.

— Ha-ha-ha! Râse Louise, închipuindu-şi-o pe Florinda cu pieptănătura ei. Şi zi, să fi avut părul meu, niciunul nu ţi-ar fi rezistat?!

— Nu, miss, aş fi vrut să am nu numai părul dumneavoastră, ci şi obrazul drăgălaş, pielea albă ca alabastrul, statura zveltă… Ah, tare bine ar mai fi fost, miss Lou… Sunteţi atât de frumoasă! I-am auzit eu vorbind despre asta pe gentlemenii albi. Dar nici n-am nevoie s-ascult ce spun ei, văd şi singură.

— Ai învăţat să linguşeşti, Florinda.

— Nu, miss, vă jur! Nu spun nimic ca să vă linguşesc. Nimic! O jur pe sfinţii apostoli!

Oricine ar fi privit-o în clipa aceea pe Louise şi-ar fi dat seama că nu era nevoie de jurămintele negresei. A spune că Louise Pointdexter era minunat de frumoasă, nu însemna decât să repeţi părerea tuturor celor din jur. Penelul unui pictor ar fi înfăţişat doar o palidă imagine a acestei frumuseţi – niciunul n-ar fi fost în stare să surprindă pe pânză strălucirea ochilor ei. La încredinţările stăruitoare ale Florindei, fata răspunse cu un zâmbet plin de îngăduinţă, care nu trăda însă nici e urmă de îndoială. Tânăra creolă nu simţea nevoia să i se amintească de frumuseţea ei. Din pricina asta, vorbele negresei o mişcară prea puţin şi, după o clipă, rămase iarăşi îngândurată. Numai că Florinda nu se sfii să continue.

— Ah! Urmă ea, vorbind parcă numai pentru sine. Dacă Florinda ar fi fost măcar pe jumătate frumoasă cum e tânăra miss, atunci n-ar fi băgat pe nimeni în seamă şi n-ar fi suspinat după nimeni.

— Să suspine? Repetă Louise, mirată. Ce vrei să spui?

— Miss Lou, Florinda nu-i chiar atât de oarbă cum credeţi şi nici surdă nu e. Ea vede de mult cum staţi tăcută şi cum suspinaţi. Aşa ceva nu se întâmpla niciodată când eram în Louisiana.

— Florinda! Mă tem că eşti pe cale să-ţi pierzi judecata, dacă nu cumva ai lăsat-o în Louisiana. Pesemne ca nu-ţi prieşte clima de aici, ia spune?

— Asta pe dumneavoastră ar trebui să vă întrebaţi, zău aşa, miss Lou! Să nu vă supăraţi că vă vorbesc aşa.

— Nu mă supăr, nu te teme. De ce m-aş supăra pe tine? Nici nu mă gândesc. Dar n-ai dreptate. Totul nu-i decât o năzărire de-a ta. Spui că suspin, dar eu nici n-am vreme, de aşa ceva… Doar va trebui să primesc aproape o sută de musafiri, dintre care nu cunosc decât foarte puţini. Printre ei vor fi şi tinerii plantatori şi ofiţerii pe care doreai adineauri să-i cuceresc. Ha-ha-ha! Eu nu doresc să subjug pe vreunul, aşa că-i las în seama ta pe toţi, dacă vrei.

— O, miss Lou, adevărat? Făcu negresă, cu o curiozitate pe care cu greu reuşea să o ascundă. Dumneavoastră spuneţi că niciunul dintre gentlemenii aceştia nu vă e pe plac. Dar staţi, astăzi vor veni la noi gentlemeni foarte, foarte frumoşi. Va veni şi plantatorul cel tânăr şi cei doi ofiţeri chipeşi… Ba nu, trei ofiţeri chipeşi. Îi cunoaşteţi? Toţi trei au fost tare atenţi faţă de dumneavoastră. Sunteţi sigură, miss, că nu suspinaţi după niciunul dintre ei?

— Iar vorbeşti de suspine? Zise Louise, râzând silit. Destul, Florinda! Hai, să nu pierdem vremea! Nu uita că azi avem o mulţime de invitaţi. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră de răgaz ca să mă concentrez puţin, să pot fi la înălţimea rolului meu de amfitrioană.

— N-aveţi grijă, miss Lou, n-aveţi nici o grijă! Mi-e foarte uşor să vă îmbrac. Sunteţi minunată în orice rochie. Dumneavoastră o să fiţi cea mai frumoasă, chiar dacă puneţi o rochie simplă, cum poartă muncitoarele de pe plantaţie.

— Văd totuşi că ai învăţat să linguşeşti, Florinda. Bănuiesc că nu degeaba îmi spui tu toate astea. Nu cumva vrei să te împac cu Pluto?

— Nu, miss, niciodată n-am să mai fiu prietenă cu Pluto. S-a purtat ca un mare fricos atunci, în preria neagră, când a venit furtuna peste noi. O, miss Lou! Ce ne-am fi făcut oare dacă n-ar fi venit la timp gentlemanul acela tânăr, pe calul murg.

— Dacă n-ar fi fost el, Florinda, cred că niciunul dintre noi n-ar mai fi astăzi aici.

— O, miss şi ce chipeş era! Mai ţineţi minte cum arăta? Avea părul des, la fel cu al dumneavoastră la culoare, numai cam cârlionţat, aşa cum e al meu. Tânărul plantator ori ofiţerii nu-s nimic pe lângă el! Nu fac două parale. Gunoi alb! Aşa le zicem noi, negrii. După un gentleman chipeş ca el, zic şi eu că poţi să suspini. Merită!

Tânăra creolă îşi păstrase pe deplin calmul până în clipa aceea. Se strădui să rămână la fel, dar nu izbuti. Întâmplător sau dinadins, Florinda atinsese cele mai tainice simţăminte ale tinerei sale stăpâne. Iar Louise nu voia să-şi dezvăluie taina nici chiar faţă de o roabă. Din pricina asta fu foarte bucuroasă auzind nişte glasuri răsunând zgomotos în curte. Era un pretext destul de bun ca să termine mai repede cu toaleta, precum şi discuţia asta.