CAPITOLUL XLI.Cei patru călăreţi

În dimineaţa aceea de pomină, nu numai grupul condus de maior ieşise din fort: în zorii zilei, cu mult înaintea lor, un pâlc de patru călăreţi apucase de asemenea spre Rio de Nueces.

Cei patru nu plecaseră însă în căutarea lui Henry Pointdexter. La ceasul acela, nimeni nu bănuia că tânărul a pierit, ba mai mult, nimeni nu ştia de dispariţia lui.

Tuspatru călăreţii erau mexicani şi-ţi dădeai lesne seama de asta. Felul cum se ţineau în şa, picioarele musculoase, serapéurile pestriţe aruncate pe după umeri, pantalonii largi de catifea, pintenii de la cizme şi, în sfârşit, negrele sombrerouri de pe cap, totul trăda la ei fie obârşia mexicană, fie dorinţa de a imita portul mexican. Dar călăreţii noştri erau mexicani get-beget.

Pielea oacheşă, părul negru şi des, bărbia ascuţită, trăsăturile frumoase, toate acestea caracterizează tipul spaniolo-mexican, care trăieşte în prezent în cuprinsul străvechiului teritoriu al aztecilor.

Unul părea mai vânjos decât ceilalţi. Avea cal mai mândru, veşminte mai scumpe şi arme mai meşteşugit lucrate, întreaga-i înfăţişare îl arăta drept căpetenia grupului. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi, dacă n-ar fi avut o privire rece şi fioroasă ca de fiară, obrazul buhăit trădând desfrânare şi cruzime, ar fi putut să treacă drept un bărbat frumos. Omul acesta nu era altul decât El Coyot, Lupul preriei.

Cum se făcea oare că El Coyot călărea prin prerie, în zorii zilei şi pesemne treaz, în fruntea celorlalţi? Doar cu vreo câteva ceasuri în urmă zăcea beat turtă…

Schimbarea asta bruscă şi oarecum ciudată nu era prea greu de lămurit. Ieşind din colibă, Callhown uitase să închidă uşa şi uşa rămăsese deschisă până în zori, când El Coyot se trezi din pricina frigului. Venindu-şi puţin în fire, sări din pat şi, clătinându-se pe picioare, începu să umble de colo până colo, blestemând frigul şi uşa vinovată că l-a lăsat să pătrundă în colibă.

Lumina cenuşie a dimineţii abia destrăma întunericul din colibă. El Coyot cotrobăia prin toate colţurile, poticnindu-se şi înjurând, până ce găsi ceea ce căuta: o ploscă mare, de obicei plină cu băutură.

— Pe sângele lui Cristos! Răcni el, furios şi dezamăgit, întorcând ploscă cu gura în jos. Nu-i nici un strop! Mi s-a lipit limba de cerul gurii! Simt că-mi arde gâtlejul, de parcă aş fi înghiţit un făraş de jeratic. La naiba! Nu mai pot să rabd. Ce să fac? Uite, mijeşte de ziuă. N-am încotro, e musai să mă reped până-n orăşel. Poate că – senor Doofer a apucat să deschidă capcana ca să prindă primele păsărele. Dacă-i aşa, o să-l aibă pe El Coyot de muşteriu!

Petrecând cureaua ploştii pe după umăr şi aruncându-şi pe spate serapéul, El Coyot o porni spre settlement. Peste vreo douăzeci de minute trecea pragul tavernei. Avea noroc: Oberdoofer se afla dinapoia tejghelei şi îşi servea muşteriii – vreo câţiva soldaţi care se furişaseră pe sub nasul santinelei, ca să tragă o duşcă de dimineaţă.

— Dumnezeule, mister Diaz! Strigă stăpânul tavernei, salutându-şi noul muşteriu şi depărtându-se fără părere de rău de cei şase ostaşi care băuseră pe datorie, mulţumită unuia, care (ştia moş Doofer bine!) avea să-i plătească cu bani gheaţă. Te-ai sculat cu noaptea-n cap? Ştiu de ce-ai venit. Vrei să-ţi umplu ploscă cu băutura aia mexicană… ac… ac… cum naiba îi zice?

— Acvardiente! Ai ghicit, caballero, chiar asta mă aduce încoace.

— Un dolar. Atâta face: un dolar în cap!

— Caramba! Păi am plătit destul de des şi ştiu preţul. Ţine banii, ţine şi plosca. Umple-o, hai repede.

— Te grăbeşti, mister Diaz? N-ai grijă, n-o să zăboveşti. Pesemne că vrei să pleci la vânătoare de mustangi. Mă tem doar că, dacă se mai găsesc căi frumoşi prin herghelii, irlandezul ăla o să-i prindă înaintea dumitale. Nu mai stă la mine, a plecat chiar în noaptea asta. Ciudat muşteriu şi Maurice Gérald asta! Nu ştii niciodată la ce să te-aştepţi din partea lui. Aş păcătui să-l vorbesc de rău, fiindcă a fost un muşteriu cumsecade. A plătit cu dărnicie nota, deşi era cam umflată, aşa cum face un om cu stare. Avea buzunarele doldora de dolari.

Mexicanul, care ciulise urechile la vorbele lui Oberdoofer, îşi trădă interesul printr-o uşoară exclamaţie de uimire, însoţită de o mişcare plină de nerăbdare. Dar cum nu ţinea să se dea în vileag, în loc să-i pună întrebări şi să se trădeze de-a binelea, se mulţumi să mormăie nepăsător:

— Puţin îmi pasă, caballero. În prerie sunt mustangi berechet, să tot prinzi… senor… Şi rămâi sănătos! Dă-mi băutura!

Oarecum dezamăgit că a pierdut prilejul să mai flecărească niţel, neamţul se grăbi să umple plosca. O întinse mexicanului, fără să se mai lungească la vorbă, îşi luă dolarul şi se întoarse la ceilalţi muşterii.

În ciuda setei care-l chinuia, Diaz ieşi din tavernă fără să destupe plosca, de parcă uitase de ea. Îl frământa ceva şi nu-i mai era gândul la băutură. Sări în şa fără să piardă o clipă şi, după ce trecu pe la trei colibe aflate în marginea settlementului, se îndreptă spre casă. Pe drum, în preajma colibei sale, văzu nişte urme de potcoave.

        „Caramba! Căpitanul american a fost azi-noapte pe-aici. Lua-m-ar să măia, parcă mi-aduc eu aminte ceva, dar tot credeam c-am visat. Mda, bănuiesc eu ce l-a adus încoace. A aflat de plecarea lui don Mauricio. Mai s-abate el pe aici, n-am grijă. Ha-ha! O să fac treaba singur, fără el. N-am nevoie de sfaturile lui. O mie de dolari! Ce noroc pe capul meu! După ce-mi pică în labă, mă reped până pe Rio Grande şi văd eu cum mă descurc cu Isidora”.

El Coyot nu zăbovi mult în colibă. Înghiţi în grabă vreo câteva bucăţi de carne friptă, trase o duşcă bună din ploscă, apoi prinse calul lăsat să se odihnească şi-i puse şaua, îşi legă nişte pinteni uriaşi la cizme, atârnă o carabină cu ţeava scurtă la oblânc, îşi vârî două pistoale la brâu, încalecă şi se depărta în goană. Înainte să iasă în prerie, se abătu iarăşi prin marginea settlementului, unde se întâlni cu tovarăşii săi.

Cei trei păreau să cunoască planurile lui El Coyot. Oricum, ştiau că totul se va petrece pe Alamo, căci atunci când se urniră la drum şi Diaz apucă într-o parte, îi strigară tustrei că a scrântit-o.

— Cunosc bine Alamo – spuse unul, mustanger şi el. Am vânat pe-acolo nu o dată. Trebuie s-o ţinem spre sud-vest. Dumneata, don Miguel, ai luat-o prea spre vest.

— Nu zău! Făcu dispreţuitor Diaz. Uiţi, senor Vicente Baraho, că noi avem cai potcoviţi? Indienii nu apucă niciodată pe drumul drept când pleacă de la fortul Indge spre Alamo. Înţelegi ce vreau să spun?

— Ai dreptate! Încuviinţă Baraho. Măi, să fie! Nu mi-a dat prin cap una ca asta!

Şi-l urmară cu supunere toţi trei.

Merseră în tăcere până în marginea unei păduri. Când se văzură la adăpostul desişului, toţi patru coborâră la pământ şi legară caii de copaci.