Capitolul XLIII.În coliba mustangerului

Să aruncăm acum o privire în coliba mustangerului, Phelim, sluga lui credincioasă, şade călare pe un scaun, în mijlocul încăperii. În faţa vetrei, pe o blană, doarme câinele.

Uşa din piei de mustangi atârnă, ca şi mai înainte, în legăturile ei. Aceeaşi masă grosolan întocmită, acelaşi pat, aceleaşi scaune.

Damigeana cu whisky se află ca de obicei într-un colţ, la locul ei. Phelim tot trage cu coada ochiului spre ea, căci oriunde s-ar uita, privirile i se întorc ca vrăjite spre ispita în împletitură de răchită.

— Oh, comoara mea, aici erai! Exclamă el pentru a douăzecea oară, cătând drăgăstos spre damigeană. În pântecele tău minunat trebuie să se afle vreo doi litri şi mai bine. Dacă numai a zecea parte ar nimeri în burta mea, tare m-ar mai ajuta să mistui ce-am înfulecat, zău aşa! Tu ce zici, Tara?

Câinele ridică ochii privind întrebător în jur, ca şi cum ar fi vrut să afle de ce e tulburat.

— Să nu crezi, prietene, că râvnesc la toată damigeana. Ştiu, ar fi prea din cale-afară. Nu vreau decât un păhărel! Dar nu îndrăznesc să pun strop în gură, după cele ce mi-a spus stăpânul. Cât m-am mai chinuit azi cu strânsul lucrurilor şi cu pregătirile de plecare! Mi s-a lipit limba de cerul gurii. Ce păcat că mister Maurice m-a pus să jur că nu m-ating de damigeană! Păi ce nevoie mai are de ea? Singur spunea că, după ce se întoarce din settlement, nu mai rămânem aici decât o noapte. Doar n-o fi plănuind să dea gata atâta băutură într-o noapte! Afară dacă Stump, păcătosul ăla bătrân, n-o să vină cu el. Atunci să te ţii! Ăla e-n stare să sugă şi mai şi, un singur lucru mă linişteşte: plecăm la Ballibalah-ul nostru. Ce-o să-i mai trag eu acolo pe gât: băutură irlandeză adevărată, nu poşircă d-asta americană! Îmi vine să înnebunesc de bucurie numai cât mă gândesc la asta!

O vreme, Phelim rămase tăcut, ca şi cum s-ar fi desfătat în taină cu bucuriile ce-i aşteptau la Ballibalah. Curând visurile îl purtară iarăşi spre colţul unde se afla damigeana şi lăcomia licări din nou în ochii irlandezului.

— Comoara mea! Glăsui el. Lasă-mă să-ţi spun: eşti cea mai frumoasă între frumoase. Nădăjduiesc să nu mă trădezi dacă te sărut o dată, ai? Numai o sărutare! Ce-i rău în asta? Nici stăpânul n-o să aibă nimic împotrivă, când o să afle cât m-am căznit cu strânsul lucrurilor. Ce de prăfăraie am mai înghiţit! Şi-apoi… plecăm doar! Se poate să nu tragi o duşcă înainte să porneşti la drum? Nu se poate, asta cobeşte a rău. Chiar aşa o să-i spun stăpânului. Cred că n-o să se supere. Hm, a zăbovit zece ceasuri încheiate. O să-i spun că n-am băut decât un piculeţ, ca să-mi fac curaj. Ei, ce-o fi o fi! Să văd doar cum miroase, nimic altceva… Tu stai locului, Tara, că nu plec nicăieri.

Văzând că Phelim se îndreaptă spre uşă, câinele se ridică, fiindcă nu avea cum să-i ghicească gândurile. Phelim ieşi în prag, să se uite dacă nu cumva vine stăpânul. Nu ţinea să fie stingherit. Încredinţându-se că nu are de ce se teme, se duse cu paşi mari până în colţul cu damigeana, scoase dopul şi, ridicând-o la gură, trase o duşcă zdravănă. După aceea puse damigeana la loc, se aşeză pe scaun şi din nou începu să vorbească cu sine:

— Nu pricep de ce zăboveşte. Zicea că se întoarce pe la opt dimineaţa, iar acum e şase seara, dacă soarele ăsta din Texas nu minte. L-o fi ţinut ceva pe loc. Tu ce zici, Tara?

Câinele, căruia îi intrase cenuşă în nări, pufni a încuviinţare.

— Nu i s-o fi întâmplat ceva? Ce ne facem atunci, Tara? Cine ştie când mai vedem Ballibalah-ul nostru! Doar dacă vindem catrafusele stăpânului.

Phelim se ridică şi se îndreptă spre uşă.

— Haidem, Tara! Strigă el. Haidem, prietene, să vedem dacă nu se iveşte stăpânul. Mister Maurice are să se bucure că-i purtăm de grijă.

Phelim, însoţit de Tara, o porni spre malul prăpăstios al râului Alamo. Apucă printr-o râpă şi, străbătând nişte tufişuri dese, ieşi la poalele povârnişului şi începu să urce. Curând ajunse sus. Câmpia se aşternea până hăt departe sub ochii lui. Soarele era în asfinţit, dar întunericul nu se lăsase încă. Pe faţa netedă a preriei străjuiau ici şi colo câte un cactus sau câte o iucca singuratică. Nimic nu înviora monotonia câmpiei, nimic nu se desluşea în zare. Ai fi văzut până şi un lup. Departe se zărea fâşia întunecată a pădurii. Phelim privea tăcut în direcţia dincotro aştepta să se ivească stăpânul său. Nu trecu mult şi în zare, de după zidul copacilor, apăru un călăreţ care se îndrepta spre Alamo. Călăreţul se afla la mai bine de o milă, dar credinciosul servitor îşi recunoscu stăpânul numaidecât. Serapé vărgat şi bogat în culori vii ca al lui nu avea nimeni pe aici: acest serapé fusese ţesut de indienii tribului Navaho.

Văzând că stăpânu-său poartă serapéul pe umeri, într-o seară atât de călduroasă, Phelim rămase tare mirat. Era mult mai înţelept să-l fi strâns sul la oblânc.

— Tara, prietene, uite şi stăpânul! E o zăpuşeală de poţi frige carnea pe piatră şi lui, ia priveşte, parcă nici nu-i pasă. N-o fi răcit cumva în văgăuna aia, în taverna lui Oberdoofer? Nici o vită nu s-ar învoi să şadă acolo. Coliba noastră e un palat pe lângă ea!

Phelim urmări o vreme în tăcere călăreţul care se apropia. Acum se afla doar la jumătate de milă.

— Pe maica lui Moise! Strigă el. Ce mai e şi asta? Nu, zău, cred că e o glumă, Tara. Vrea să ne sperie. Ori şi-a pus în gând să-şi râdă de noi. Sfinte Patrick! Ce ciudăţenie! Ai zice că n-are cap. Şi zău că n-are! Păcatele mele, ce-i asta? Sfântă fecioară! Dacă n-aş şti că e stăpânul, m-aş speria de-a binelea… Oare stăpânul să fie? Nu, el parcă-i ceva mai înalt. Dar capul? Sfinte Patrick, milostiveşte-te şi mă apără! Unde-i este capul? Doar n-o fi ascuns sub serapé? Nu, nu se poate. Ce înseamnă toate astea, Tara?

Glasul irlandezului era plin de groază. Câinele, la picioarele lui, se uita cu ochi strălucitori la stăpânul său, ajuns la vreo sută cincizeci de paşi de ei. Şi în clipa când Phelim rosti ultima întrebare, încheindu-şi vorbăria nesfârşită, Tara, drept răspuns, scoase un urlet jalnic. Apoi ţâşni în calea călăreţului. Alerga schelălăind ascuţit, într-un chip ciudat; câtă deosebire între schelălăitul acesta şi lătratul voios cu care îl întâmpina de obicei pe mustanger când se întorcea acasă!

Murgul, pe care Phelim îl recunoscuse de mult ca fiind calul stăpânului său, sări într-o parte şi apucă înapoi în stepă. Fără să-şi ia ochii de la călăreţ, Phelim începu să tremure ca varga. Apoi încremeni, cuprins din nou de groază. În clipa când calul o pornise îndărăt, văzuse – şi asta era mai îngrozitor că orice – văzuse capul omului, al omului care şedea în şa, numai că în loc să stea pe umeri, capul atârna în mâna călăreţului, lângă coapsă.

În clipa când calul sări în lături şi se întoarse, Phelim văzu – ori poate doar i se păru – un chip înspăimântător de vânăt şi plin de sânge închegat.

Mai mult nu putu să vadă. Întorcându-şi faţa de la câmpie, porni în jos pe povârniş, alergând cu toată iuţeala de care erau în stare picioarele-i tremurânde.