CAPITOLUL LXXIV.UN VÂNĂTOR FĂRĂ NOROC

Oare l-a văzut cineva pe călăreţul fără cap alături de noii lui însoţitori – coioţii şi corbii?

Da, l-a văzut.

Un singur om l-a văzut: şi el, cel dintâi în Texas, a început să pătrundă misterul.

Dar nici pentru el lucrurile nu erau prea limpezi. Ştia acum despre călăreţul fără cap că nu este nici momâie, nici diavol, numai că, asta nu putu să-i alunge groaza nemărginită care te cuprindea văzându-l. Se uita la el din marginea ostrovului de pădure, ascuns după copaci şi, pe cât îţi dădeai seama, nici nu se gândea să iasă la iveală.

În ciuda spaimei, omul acesta îl urmărea clipă de clipă. Băgă de seamă că, în loc să se apropie, călăreţul se ţinea la aceeaşi depărtare de pădure.

„Înfricoşătoare creatură! Dacă aş fi mai aproape, barem la vreo douăzeci de paşi, l-aş nimeri. Să trag acum, înseamnă să-l scap, poate pentru totdeauna!”

Dorind parcă să se încredinţeze că a socotit bine, omul măsură încă o dată din ochi distanţa ce-i despărţea. Ţinea pregătită puşca lui cu ţeava scurtă.

„N-are rost!” bombănea el. Glonţul se duce aiurea şi doar sperie calul. Răbdare! Să aştept până se mai apropie calul. Blestemaţii ăştia de coioţi! Cât se ţin scai de cal, nici pomeneală să se tragă spre pădure. De, asta-i năravul mustangilor din, Texas, naiba să-i ia! Ia să mă gândesc. Nu cumva aş putea să-l atrag încoace? Dacă vede iapa mea, poate că se apropie, cum s-a întâmplat şi data trecută. Ce-i drept, atunci era pe lună şi-l mai fugărea şi un câine urlând. Calul s-a sălbăticit şi nu-i de mirare, când poartă în spinare naiba ştie pe cine. Doar nu-i cu putinţă să…”

Omul care vorbea astfel cu sine smuci brusc frâul şi se aplecă puţin înainte ca să vadă mai bine prin frunzişul copacilor. Ciudatul călăreţ înconjura încet pădurea.

        „E calul lui, n-am pic de îndoială! Şaua la fel, serapéul la fel! Ce forţă necurată le-a dat pe toate unui alt om? Nu ştiu dacă e vreo scamatorie la mijloc, dar e o mare mârşăvie, oricine a pus-o la cale. Omul ăsta trebuie să ştie tot ce s-a petrecut în noaptea cu pricina. Tare prost mai sunt. Cum de-am putut să mă laud aşa cum m-am lăudat?! Eu am norocul spânzuratului, zău aşa! Ia te uită, nu-i chip să se apropie: calul se teme de pădure. Ce-i de, făcut? Oare dacăaude un glas omenesc, se îndeamnă. Încoace? Dacă se apropie douăzeci de paşi, sunt mulţumit. Să încerc!”

Ieşind spre marginea pădurii, omul începu să cheme calul:

— Vino-ncoace! Hai, încoace, frumosule! Hai, fii cuminte!

Degeaba. Calul se sperie. Scăpă iarba din gură, scutură din cap şi începu să necheze sălbatic. Corbii şi coioţii parcă îl speriau mai puţin decât glasul de om. Se smuci din loc şi o rupse la fugă pe întinderea nesfârşită a preriei.

Vânătorul, dezamăgit, ieşi la iveală din ascunziş, potopind cu înjurături vânatul ce-i scăpase printre degete. Glonţul slobozit într-o clipă de furie neputincioasă nu-şi mai ajunse ţinta: călăreţul fără cap era departe.