Busuioc și siminică
Tribuna, 1887, nr. 238, 239. Reproducere din vol. Legende, povestiri și obiceiuri românești, București, 1943, p. 18-25.
Cică a fost odată un om sărac, sărac de nici focul în vatră nu-i ardea, de sărac ce era. Și avea un botei de copii, că la el se împlinise vorba celuia:
Copii mulți și haine rele,
Rău mă tem c-oi cădea-n ele.
Apoi gîndeai că nici nu-i lucru bun, din ce avea copii mulți, muierea-i tot mai făcea, în tot anul doi-trei gemeni, pînă avea cîte găuri sînt pe un ciur, și încă mai mulți cu trei, iar averea? din ce i se înmulțea numărul copiilor, de aceea vedea mai bine cît e de bună la cei ce o au, că nu avea nimic, dar nimic o dată, numai bordeiul cu copii și ceea ce agonisea cu lucrul mînilor, prin sat de la cei cu avere și cu copii mai puținei. Multe nopți nu putea bietul om închide ochii din pricina sărăciei, că vedeți dumneavoastră omul care-i sărac, cum îi data, adeseori nici cînd de o seară nu are, apoi a culca atîta spuză de copii necinată, și totuși a dormi în tihnă nu se poate, dar nu se poate de felul felului, așa zic cei pățiți; de multe ori auzea bocindu-se cîte trei-patru guri de foame, de multe ori și-ar fi dat și sufletul, numai să știe că-i va putea sătura: de multe ori ar fi luat chiar lumea în cap numai să nu mai audă atîta plîns și să nu mai vadă atîta sărăcie, dar nu se putea dezlipi de odraslele care le-a dat Dumnezeu.
O dată, cînd gîndeai că-i mai supărat, i se bolnăvește femeia și zace la pat vreo două săptămîni, și nu se tămăduiește pînă ce-i mai face o bucurie... îi mai naște un copil, dar numai unul, lucru cu care omul nostru nu era obișnuit, că muierea lui pînă atunci avusese tot cîte doi și cîte trei o dată. Și cum naște muierea, cum se ușurează de dureri, și omul prinde un fel de nădejde. Lui nu-i mai trebuie popă, nu nănașă, ci ia pruncul și merge, merge, merge, pînă iese afară din sat, că-i era și rușine să știe sătenii, că muierea lui a mai făcut un prunc, și adică numai unul, lucrul acesta, cu care nime din satul lor nu era obișnuit.
A fugit bietul om, de rușine, dar mai cu dinadins a fugit de groază, căci se temea, că nu-și va căpăta nănașe la prunc, că perindase tot satul cu copiii ce-i avusese mai înainte, și nu era muiere în sat care să nu-i fi fost cumătră. Trebuia să-și caute cumetrii pe aiurea; și asta era chiar nimerit lucru, deoarece nu erau cu noroc cumetrii din satul lui, orice îi dăduse ca dar de botez tot îi pierise, și nu se putu apuca de nimica. Acum dară ieși din sat și merse, merse multă împărăție, vorba poveștii, ca Dumnezeu să ne ție... și merse pînă dădu în pădure. Acolo se întîlni cu o babă, lungă, sacă, deșirată, colțată, cît să fugi mîncînd pămîntul dinaintea ei. El însă nu se îngrozi nicidecît, ci-i dete binețe:
— Bună ziua, mătușo!
— Bună să-ți fie inima, nepoate, dar de unde și pînă unde?
— Mă duc, mătușă, pînă unde voi da de moarte să-mi boteze copilașul ăsta, că mai am acasă copii cîte găuri sînt într-un ciur și încă mai mulți cu trei, și toți sînt botezați, și la fiecare mi-am căpătat cumetrii, dar parcă-i făcătură, ori eu, ori ei sînt fără noroc, că la nimic nu mă pot apuca din darurile botezelor, cu toate că eu am făcut boteze, cît n-a mai făcut om în lume.
— Chiar bine ai nimerit, nepoate, eu sînt moartea; adă să-ți botez copilul și să văd dacă nu-i fi mai norocos, pe loc ce te cumetrești cu mine?
Și-i boteză moartea copilul, și-i puse nume Busuioc, și-i dărui un cimpoi și două oi.
Acum merse omul nostru acasă voios și începu a lucra, iar prin sat, ca să-și poată hrăni copiii, dar lucrurile parcă-i mergeau altfel, nu ca mai înainte: las că și din copii, unii erau mărișori de puteau lucra pe la vecini barem pentru hrană, dar și altfel parcă era mai îndestulat, copiii nu mai era așa mîncăcioși ca mai înainte, cele două oi, ce i le dădu Moartea, nu-i mai pieriră, ci se înmulțeau grozav, fătînd tot cîte doi-trei miei o dată fiecare, apoi și lapte dau, de nu-i mai duceau dorul ca mai înainte; vorbă scurtă: lucrurile mergeau spre bine. Dar și Busuioc creștea, într-o zi ca-n două, într-o lună ca în nouă, pînă se făcu un fecior încît să-i cauți pereche într-un tîrg, nu într-un sat, în două; și era frumos și cu minte de gîndeai că-i prinț nu copil de om prost.
Cînd ajunse Busuioc de însurat, nu era nici fată prin împrejurul acela, care să nu fi voit a merge după el, numai de o ar fi pețit, dar el nu se uita nici la una fără își păzea lucrul lui, umbla la oile lui și zicea în cimpoi toată ziulița. O dată îl vede tată-său pus pe gînduri, și-l întreabă ca un părinte:
— Dar ce ai, dragul tătucului, doară ești beteag, ori ce ai, de stai așa nu știu cum?
— Mă gîndesc, tată, unde să știu merge a peți, că pe oricine n-aș lua, dar nici sus din cale afară nu m-aș urca.
— Bine, dragul tatii, lasă-ți oițele în grija noastră, și tu mergi de-ți caută de cap, pe cine vei lua, cu aceea vei trăi, numai să deie Dumnezeu să fie într-un ceas bun cu noroc.
Și se luă Busuioc și merse, merse, multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție... și se duse pînă într-o pădure mare-mare, și tot merse prin pădure pînă nimeri într-o poiană, iar în mijlocul poienii erau niște curți jur împrejur ocolite cu zid pînă în nori. Înlăuntrul curților auzi o cîntare, un glas femeiesc. După ce încetă glasul, se puse Busuioc a ocoli zidul curților, doară-doară ar afla un loc pe unde ar putea străbate înlăuntru, dar pace! gîndeai, că de ce îl ocolește mai mult, de aceea se face tot mai înalt. Într-un tîrziu ajunge la porțile curților, dar acelea erau groase ca și zidul, înalte tot ca el, și erau de fier. Nu era modru să poată străbate înlăuntru. Supărat, necăjit, se gîndește ce are de-a face? să meragă îndărăt, nu se îndură, pînă nu va vedea femeia cea din cetate, care cînta așa de frumos, de i-a turbat inima; să intre la ea, nu putea. Ce să facă deci Busuioc? Mai oftă, mai suspină, se mai gîndi și răzgîndi, pînă-l mai năpădi plînsul de necaz, că nu poate vedea pe aceea care-i fermecase inima... cu glasul ei. Atunci își aduse aminte, că are ceva în traistă, și-și scoase cimpoiul, și începu a trage una de jale, dar atît de jalnică cît paserile din zbor cădeau de jalea lui, frunzele copacilor se scuturau, iar fiarele pădurilor își mai pierdeau răsuflarea, stînd încremenite și ascultîndu-l. Și tot cîntă din cimpoi, pînă nu mai văzu că prinde poarta a se deschide singură, de jale. Dacă o văzu deschisă se duse încetinel pe lîngă ea, dar tot zicînd din cimpoi, și intră înăuntru, în ograda curților și se uită în toate părțile doară – doară va vedea muierea aceea, pe care o auzise cîntînd, dar nu văzu pe nime. Și umblă el toată grădina, și se uită pe tot locul, dar nu zări nici o față femeiască, numai colo în desișul pomilor zări o păuniță mîndră, ascunzîndu-se dinaintea ochilor lui.
Și dacă văzu el, că în zadar a intrat în ogradă, că nu vede ceea ce voia să vadă, ba văzînd că și porțile s-au închis în urma dînsului, încît nu poate nici a înturna către casă, nici a vedea pe aceea ce dorea să o vadă, îl cuprinse un nou necaz, o nouă supărare, jale... întristare. În jalea lui cea mare prinse din nou a cînta din cimpoi, dar atît cînta de jalnic, de și pietrile gîndeai că trebuie să se despice de jale. Și numai, ce văzu că păunița se ridică dintre pomi și zbură în sus, iar cînd se lăsă în jos în apropierea dînsului, se făcu o fată atît de frumoasă de să mai fi avut ochi să te uiți la ea; el înmărmuri cu cimpoiul în gură, uitîndu-se la ea, dar ea se luă de lîngă el și cu trei sărituri fu înlăuntrul curților, închise ușa după sine de nici că se mai putea vedea că este ușă ori ba, în păreții curților. Multă vreme o fi stat Busuioc fără grai, privind în urma fetei. În urmă-i veni răsuflarea, se simți asudat, își șterse sudorile de pe frunte și începu a se gîndi; oare năzăritu-i-s-a o zînă? visat-a? ori ce poate să fie? Nu-i venea să creadă. În urma urmelor îi veni în minte din fir în păr, toată întîmplarea și numai nu-și smulgea părul din cap, cum de fu atît de slab de înger, de nu cuteză a prinde vorbă cu mîndra zînă; cum de o a lăsat să fugă, fără de a-i zice barem bună ziua? Uită de toate, nu mai auzi nimic, nu mai văzu nimic, numai chipul ei era înaintea ochilor lui. De îngîndurat și ostenit ce era, căzu de pe picioare, și începu a se blestema în gîndul său.
Și cum sta și se frămînta cu gîndul, nu-i mai vedea suflet, nu mai vedea și nu mai auzea nimic. Era necăjit peste fire și, Doamne ferește, și-a pus de gînd să se omoare.
Trebuie să mor să nu mai chinuiesc atîta. Așa se gîndea Busuioc și se gîndea la moarte, și începu a căuta prin traistă cuțitul lui cel mare, păcurăresc, să se junghie. Dar cum băgă mîna în traistă, dă de cimpoi, și-și gîndește: „Înainte de moarte să mai tragăn de jale, cît toate curțile să se clătească din temelii.” Și puse cimpoiul la gură și cîntă, și cîntă, de nu alta, fără și vîntul sta locului și-l asculta, iar soarele plîngea cu lacrimi de sînge de jalea lui. Dintr-o dată numai vede, că în peretele curții se deschide o ușă și pe ea iese zîna și merge ață la el. După ce era aproape de el, îi făcu semn cu mîna să înceteze din cimpoi, și-i zise:
— Nu te mai tîngui, voinice, că știu dorul tău și jalea ta; știu cine ești, știu ce te poartă pe aici, eu de mult te așteptam, iar tata mi-a spus că nu este împotriva dragostei noastre.
Atunci Busuioc aruncă cimpoiul cît colo, cuprinse fata de mînă și-i zise:
— Rogu-te, zînă dragă, spune-mi unde sînt? cine ești tu? cine e tatăl tău? sînt eu treaz? visez? ori doară am înnebunit?
— Nu visezi, voinice, nu ești beat, nici nebun, ci numai înfierbîntat ești oleacă, de dragoste, eu sînt fiica celui mai puternic împărat din lume, la care se închină și bogații și săracii, și drepții și păcătoșii, și împărații pămîntului și cerșetorii cei mai nebăgați în seamă; mulți au umblat să mă afle, dar cu dorul acela s-au dus din lume, cu care intrară; cînd auzii însă cîntecele tale cele jalnice din cimpoi, am rugat pe tata să deschidă poarta să te pot vedea; el m-a ascultat, iar de atunci sînt tot atît de nebună de dragul tău, cum ești și tu de al meu...
— Și cum e numele tatălui tău?
— Norocul, zise fata, și arătă cu mîna spre ușa curților, de unde ieșea un moș alb ca lîna cea de oi, și pășind încet către dînșii.
— Fiți binecuvîntați, fiii mei, zise moșul punînd mîinile pe capetele tinerilor, tu, fătul meu Busuioc, te-ai născut într-o planetă bună, soru-mea, Moartea, te-a botezat ea ți-a dat cimpoiul acesta fermecat, care nu-i iertat să meargă din neamul meu, că din moși-strămoși al neamului meu a fost; acum, de la soru-mea ajunse la tine, dar ca să nu-l duci afară din neam, iată îți dau pe fiica mea Siminica de muiere și trăiți fericiți; tu Siminică cinstește pe Busuioc ca pe bărbatul tău firesc; mergeți în lume și fiți fericiți, voi purta eu grija voastră de aici, de la curțile mele.
Și s-au luat Busuioc și Siminica, și au fost bărbat și muiere, și și-au luat rămas bun de la moșneagul, și s-au dus în lume.
Vă puteți închipui cum i-a umblat lui Busuioc, la care îi era socru chiar Norocul cel bătrîn, fiindcă să vedeți dumneavoastră fiica Norocului, Siminica era nevasta lui. Cît a trăit, nu știu; ce va fi azi cu ei, încă nu știu; atîta știu, însă, că lumea e plină de copiii lor; nu este grădină fără busuioc, dar nici livadă fără siminic.
