Bunea

Din vol. Povestiri din viața țăranilor români, Sibiu, 1909.

A murit acuș doi ani domnul Ioan Bunea. Numele lui de familie era Grozav, dar lumea i l-a schimbat în Bunea, pînă era el încă în viață. Și era un om bun, cît rar îi mai afli azi păreche. El era fecior de plugar. Învățase cîțiva ani la școală, apoi îl luară la miliție. Acolo fiind cu purtare bună, ajunse segent-major. Servi el la miliție multă vreme, că acasă nu prea avea la ce trage, că frați mai avea vreo cinci, dacă nu chiar șase, moșie puțină; deci el rămase la oaste doisprezece ani încheiați.

În acest timp învăță bine limba nemțească, fiind mai mult în Viena cu starea. Apoi, ieșind în civilie, deveni cancelist la o judecătorie din provincie și se căsători. Luă de nevastă pe singura fiică a unei văduve. Nu știa, dacă soacră-sa are de unde-i da ceva zestre, ori ba, dar i se părea de fată. O luă deci și trăiră laolaltă zile albe. Amîndoi erau cruțători, astfel că din plata lui de cancelarist trăiau bine, fără să facă datorii. Își plătea chiria regulat, plătea prin prăvălii și pe la măcelării regulat, plătea omenește pe maiștri, cu care avea de lucru, și astfel el era onorat de toți.

Soacră-sa trăia singură în casa ei proprie. Ea nu le-a făcut tinerilor propunerea să șadă cu ea, și ei nu s-au îmbiat. Așa trăiră ei vreo cinci ani, și în fiecare an îi binecuvînta Dumnezeu cu cîte un fecioraș. Pe toți i-a face tata ostași – zicea el rîzînd, – și fiecăruia îi lua: mai o trîmbiță, mai o tobă, mai o sabie, care după cît era de mare și de harnic de a o purta.

La vreo cinci ani se bolnăvește soacră-sa. El trimite pe nevastă-sa numaidecît acolo:

— Să nu te miști de la bătrîna pînă nu i-a fi mai bine. Acasă ne-a face servitoarea ce ne trebuie, tu stai pe-acolo să aibă pe cineva cu milă pe lîngă ea!

Așa și făcu nevasta lui. Vreo zece zile a stat ea tot acolo, pînă la urmă i s-a făcut bătrînei mai bine. În acest timp seara și după-amiază, după orele de cancelarie o cerceta și el regulat, îi ducea medicul și medicinele și vedea să nu-i lipsească ceva.

După ce s-a însănătoșit bătrîna, merse odată la ei acasă și le spuse:

— Uitați-vă, dragii mei, eu sînt slabă și bătrînă, poate să mor odată fără ca voi să fiți de-a îndemînă, și să pună străinii mîna pe ce biată am. Să veniți, dragii mei, să ședem laolaltă. Și așa casa vouă va rămîne, ce să mai plătiți atîta chirie, că aveți destulă cheltuială cu copiii aceștia mulți. Haideți la mine!

— Am merge, soacră, că știm, că ne primești cu dragă inimă, zise el, dar uite, noi avem copii, ei fac larmă, dumitale îți trebuie odihnă, și, cum ești dezvățată acum de tălălău, să nu-ți cadă greu și în urmă să te căiești, că ți-am făcut moară în cap. Mai bine să stăm cum stăm și dumneata cum stai; de vom vedea, că ești bolnavă, vom merge careva și vom ședea cu dumneata, dar să ducem droaia asta multă de copii pe capul dumitale, parcă nu mă încumăt.

— Ba să veniți, ascultați-mă, așa vreau eu; simt eu, că nu-s bună singură, numai cu străini, haideți voi la mine, că și eu am crescut copii, știu eu, că ei nu pot sta ca sfinții în icoană, și, feri Doamne, să steie, că atunci nu-i bine. Doară și zicala spune: „Feri-mă Doamne de copii buni și de babe frumoase”!

Destul atîta, că din vorbă-n vorbă ajunseră fiecare la convingerea, că mai bine va fi ca cei tineri, cu droaia lor de copii, să se mute la bătrînă. Și s-au mutat și legănat cuvînt n-a fost între ei. Ginerele, ca mai tînăr, vedea ca să fie toate în bun rînd pe lîngă casă; de ici scurgea o baltă, colo tocmea o ușiță, dincolo punea un cui, și pururea era ocupat. Numai la mîncare și la culcare era în casă, altcum tot pe-afară. Cînd n-avea alt lucru, tăia lemne cu ferăstrăul și le crăpa cu securea și le așeza în lemnărie, de-ți era mai mare dragul. Dacă ziceau muierile, soacră-sa și nevastă-sa, că de ce umblă el tăind lemne, că pentru cîteva pițule le-a tăia vreun ferestrăiaș, el le răspundea liniștit:

— De ce să nu le tai? Nu-i destul, că le cumpărăm pe bani scumpi, să mai plătim și pentru tăiat? Apoi eu zac destul în cea cancelarie, baremi acasă să-mi dezmorțesc aceste oase!

Așa stînd lucrul, la fiecare primă, cînd își scotea salariul, jumătate îl punea laoparte, la casa de păstrare, ca să aibă pentru zile grele, iar cu jumătate se ajungea, deși împlinea toate lipsele casnice. Ceilalți colegi ai lui Ion Grozav vorbeau multe despre el; mai că s-a băgat slugă la soacră-sa, să-i taie lemne, mai că-i un zgîrcit și jumătate, mai una mai alta, ca oamenii, care neștiind cruța, ar voi ca nici alții să nu cruțe și să nu aibă nimic, ci să fie tot înglodați în datorii, ca ei, pentru că să se poată plînge că nu-i dreptate, că-s lefile prea mici, că cei mari au prea mult, iar cei mici prea puțin și altele de acestea.

Într-aceea se întîmplă, de se ivi o holeră mare; mureau oamenii de toate vîrstele și de toate stările. Atîția oameni mureau, de s-a oprit a se mai trage clopotele pe la biserică, că altcum toată ziua ar fi trebuit să le tot tragă. Preoții de dimineață pînă seara tot duceau morți la groapă, cîte 3-4 deodată.

Între cei dintîi care muri de holeră, fu un biet de scriitoraș, după care rămase văduva cu șase copii. Dar știți cum e holera: în care casă intră, pe toți îi seceră. Astfel și aci, curînd după el muriră copiii cei mai mici toți cinci, în urmă muri și mama lor și rămase orfană de tată și de mamă o biată fetiță de opt ani.

Ioan Grozav se sfătui atunci cu nevastă-sa și cu soacră-sa și luă copila la ei. „Unde mîncăm opt va mînca și al noulea”, zicea el; iar muierile adăugau: „de haine vom griji noi, îi vom face din vechituri și mai și din nou, că o copilă, – ce se mai cunoaște rogu-te?!”

Astfel Ioan Grozav luă copila cea orfană la el, o ținea ca și pe copiii lui, o punea la masă cu ei, dormea într-o casă cu ei, îi cumpăra toate cele de lipsă pentru școală și o purta îmbrăcată omenește. Biata orfană se afla atît de bine la bunii ei patroni, încît mai că nu simțea lipsa de mamă. Și Ioan Grozav era foarte mulțumit, văzînd că copila se află bine în casa lui. Și muierile erau foarte fericite, că pot da mînă de ajutor celei orfane. Băieții o priveau cu un fel de respect, căci vedeau, că ea știe citi și scrie și le desena cîți cocoși și găini, și cîni, și mînzi, și ei se bucurau. „Fă-mi și mie sorucă – că așa-i învăța Ioan Grozav să-i zică – fă-mi și mie un cocoș; mie să-mi faci o cloșcă cu pui; ba mie să-mi faci un mînz mic și frumos.” Și ea le făcea, bine-rău, cum putea, dar le făcea; toate hîrtiile ce le afla, erau pline de desene.

Colegii lui Ioan Grozav, vezi bine, nici lucrul acesta al lui nu-l aflară cum se cade. „Ce credeți, zicea unul, doară din milă a luat orfana la el?” – „De unde! A luat-o în speranță, că va fi avînd pe undeva vreun neam bogat, care aflînd că el o ține, să-i deie bani nenumărați pentru că o ține! E un fariseu! Apoi cum o mai ține, rogu-te? O poartă îmbrăcată în vechituri, de care leapădă nevastă-sa și soacră-sa! Mă mir, că nu-i e chiar rușine!”

„D-apoi acasă – adăuga altul – că-i mai rea decît o servitoare; le lucră tot lucrul, mătură, spală vasele, cară lemne din lemnărie, legume din piață și cîte trebuiesc la casă toate!... Afară de aceea, le mai înfulică și copiii, că de zgîrcit ce e, nici servitoare la copii nu ține! Să facem ceva, să o luăm de la el, zise odată unul.”

„Să o luăm, răspunse altul!”

Vezi bine, astfel de planuri se făceau în berărie, unde Ioan Grozavu nu era de față. Lucrul dacă era hotărît, ca s-o ieie de la el, dar unde să o ducă? Nici unul nu se îmbia să o țină, numai știa să învinovățească și să hulească pe Ioan Grozavu. El cam auzea cîte ceva din fleacurile colegilor săi, dar se făcea a nu auzi nimic, nu le lua nici într-o seamă.

Odată, după ce a încetat holera, prezidentul chemă la o adunare pe toți amploiații, nu numai pe cei de la judecătorie, ci de la toate oficiile din acel oraș. Locul adunării era ospătăria cea mare. Se duse și Ioan Grozavu. Acolo prezidentul le ținu o vorbire despre iubirea deaproapelui, care o termină cu vorbele:

— În mijlocul nostru este un bărbat, care pătruns de iubirea deaproapelui, a luat la sine o fetiță orfană, rămasă de la un amploiat de ai noștri. Datori sîntem fiecare din noi să facem aceea, ce face acest bărbat. Eu cred anume, c-ar fi bine să facem de azi încolo în fiecare an cîte un bal, pînă va fi fetița aceea de măritat. Din banii ce se vor aduna de la baluri, se va da o parte celui ce ține copila, iar cealaltă se va depune spre păstrare, să i se adune ceva zestre. Ce ziceți, domnilor, la acest plan al meu?

„Să trăiască! Primim! strigară cu toții.” Nici unul nu vorbi mai mult. Dar Ioan Grozavu păși un pas către prezident și zise:

— Domnule prezident! Iubiți și stimați colegi! Sînt învoit și eu cu cele propuse de domnul prezident. O faptă umană vom săvîrși, dacă ne vom îngriji de viitorul orfanei, care acum e în casa mea. Dar vă rog să schimbați ceva din propunerea domnului prezident. Venitul curat al acelor petreceri să se depună întreg în casa de păstrare în favoarea copilei, ca să aibă și ea odată zestre, de-a fi să trăiască să se mărite; iar de n-ar trăi, acei bani să formeze baza unui fond de ajutorare a copiilor de amploiați rămași orfani. Însă pentru întreținerea ei, de vă învoiți să o lăsați la mine, eu nu primesc pentru asta nici o răsplată. În cinste o voi ținea, ca și cînd ar fi a mea. Să nu creadă cineva că mi-ar fi spre greutate. Vă asigur, domnilor, nu-mi e nici spre o greutate. Unde mîncăm opt inși, poate mînca și al noulea; unde șed opt inși, are loc și al noulea. Apoi de nu știu ce haine scumpe n-are trebuință, că e copilă. Cînd va fi mai mărișoară, și le va face ea însăși, că voi da-o să urmeze un curs de croitorie pentru femei. Vă rog dar să lăsați în grija mea susținerea ei. Ea se află bine la mine.

Toți priveau uimiți unul la altul și nu se puteau mira deajuns, cum de refuză a primi ceva pentru întreținerea copilei. În fine, prezidentul îi mulțumi și se hotărî, că așa să fie după cum a zis Ioan Grozavu. Balul prim în favoarea orfanei se ținu la 1 februarie. Casier se puse însuș prezidentul, care începu lista cu 3 fl. intrarea la bal și 100 fl. în favoarea orfanei. Era un holtei tomnatic, om cu stare și de o bunătate deosebită. Cînd era să plece și Ioan Grozavu cu nevasta lui la bal, îl opri soacră-sa și le zise:

— Dragii mei copii! Stați cîteva minute în loc. Uitați-vă, aici vă dau să puneți pentru biata orfană, care acum e ca și cînd ar fi a noastră, din partea mea 50 fl., din partea ta Ioane, 50 fl, din partea fiicei mele alți 50 fl., din partea fiecărui copil de al nostru cîte 10 fl., laolaltă 200 fl., taxa de intrare pentru 7 inși 50 fl.; laolaltă 250 fl.; Pune-i bine Ioane, și-i dă casierului numaidecît, între martori. Apoi fiindcă zilele omului nimeni nu le știe cîte sînt; acum mă lăsați sănătoasă, și cînd veți veni poate să fiu rece. Deci să știți, că am ceva bani rămași de la bărbatul meu și de la părinții mei, îi veți afla colo sub armar, dacă veți ridica o podea. Acolo sînt puși bine. Ceva bani mărunți mai sînt și în lada cea neagră de la căpătîiul patului meu. Ai voștri să fie, fiți tot cuminte și milostivi, cum sînteți azi. Acum mergeți în pace, dragii mei, și vă petreceți bine!

Cînd ajunse Ioan Grozavu la hotel, nu era decît numai prezidentul la casă, cu lista, pe care sta scris 103 fl.: și cu o farfurie dinainte, pe care erau banii puși. Ioan Grozavu însemnă cu mîna lui: Intrarea pentru șapte persoane 50 fl. Ajutor pentru orfană de la: Ioan Grozavu 50 fl.; soacră-sa, 50 fl.; nevastă-sa, 50 fl. Cei 5 fii ai lui, fiecare cîte 10 fl. =50 fl. cu totul 250 fl. Prezidentul privi lung la ceea ce însemna Ioan Grozavu, și crezînd că s-a greșit, îi zise:

— Domnule, nu te-ai greșit cumva, iată iasă 250 fl., salariul dumitale mai pe un an întreg.

— Nu m-am greșit, domnule prezident, iată aci sînt și banii!

Și scoase Ioan Grozavu 4 bacnote de cîte 50 fl., și le dete la casă.

Mult se miră prezidentul de dărnicia acestui cancelarist. Ce, își gîndea el, ceilalți amploiați de abia pot trăi de pe o zi pe alta din lefile lor, ba cei mai mulți sînt plini de datorii, și Ioan Grozavu dispune de așa mulți bani, încît pentru scopuri de binefacere poate să deie sute!

Toată seara se gîndi prezidentul, cum de Ioan Grozavu dispune de atîți bani și de atîta bunăvoință.

Care cum venea la casă să plătească, văzînd sumele solvite de Ioan Grozavu, se rușina de a da puțin, fiecare da cel puțin 10 fl. Astfel că, spre mirarea tuturor, în seara aceea se adună peste 100 fl. în favoarea orfanei, că public fu mare la bal din tot felul de oameni. În pauza cea mare de la miezul nopții se puse oaspeții să cineze. Atunci într-un toast prezidentul făcu cunoscut venitul curat încurs în favoarea orfanei. În acel discurs ridica pînă la al șaptelea cer pe domnul Ioan Grozavu, care nu numai s-a oferit a fi îngrijitorul copilei de cînd a devenit orfană, adăpostind-o la sine, punînd-o la o masă cu el, purtînd-o la școală ca și cînd ar fi copila lui, ci – zise el – „și acum a contribuit dînsul singur, cu casa dumisale, mai mult decît noi toți. Cu drept cuvînt deci îi putem schimba numele, și de azi încolo să nu-i zicem Grozavu ci Bunea, că este bun de oficiu, bun de cîștigat, bun de păstrat și bun la inimă. Să ciocnim deci în sănătatea d-lui Bunea”!

Din minuta aceea lui Ion Grozavu toți îi ziceau Bunea. Următorii lui încă poartă numele Bunea, deși nu toți sînt chiar așa buni ca părintele lor.

* * *

Peste cîteva săptămîni se pensionă directorul cancelariei. Erau mulți pețitori la acest post. Dar prezidentul îi zise: Să pun în acest post însemnat un om harnic, care-l merită, deși nu rîvnește deocamdată la el.

Și spre mirarea tuturor, în cîteva zile veni decret de la împărăție, prin care domnul Ioan Grozavu, alias Bunea, este numit director de cancelarie. Toți rămaseră încremeniți cînd auziră. Dar toți recunoscură că merită, că-i om bun de muncă, bun de cîștigat, bun de cruțat și bun de inimă.

De atunci a trecut mult. Domnul Bunea-Grozavu e sub glie, iar următorii lui toți îi poartă numele Bunea; de Grozavu și-au uitat, deși mulți ar trebui să nu se mai scrie Bunea, ci Grozavu, că sînt grozavi în năzdrăvănii, nu sînt ca domnul Bunea, fie iertat, despre care poporul vorbește cu pietate pînă în ziua de azi.