Povestea lui Pahon

Auzită și scrisă în Sîncel.

A fost odată un moșneag bătrîn, dară bătrîn ca vremea, alb ca zăpada și bun ca pîinea cea bună.

El avea un băiat, vedeți dumneavoastră, băiat ca toți băieții, frumușel și sprintenel, dară și fără obrăzel. Moșneagul însă nu avea nici o avere, nici o bogăție, numai inima cea bună și sufletul în oase. El începuse a slăbi, ba era slab cum e data, iar băiatul nu se prea îndemna la lucru. Odată zice bătrînul către băiat:

— Mă Pahoane, că Pahon îi era numele, tu vezi bine că avere nu avem, vezi bine că numai bordeiul și vaca asta cu lapte ni-i toată averea, eu sînt slab, nu mai pot munci, du-te și te bagă undeva slugă și mai înseamnă-ți și tu baremi pentru tine, că eu voi mai face ce mi-a ajutat Dumnezeu; iată-ți dau trei bănuți să ai de cale, tu cearcă-ți norocul prin cea lume mare.

Și primi Pahon cei trei bănuți și merse în lume să-și capete loc de slujit. Dar cum mergea, dă de niște copii făr’ obraz chinuind un cățeluș. Și i se făcu milă lui Pahon de cățeluș și zise copiilor:

— Măi copii, nu chinuiți voi cățelulșul acela, mai bine dați-mi-l mie și eu vă dau pentru el un bănuț, ca să vă cumpărați ceva. Și se învoiră copiii, luară bănuțul și dădură cățelul lui Pahon.

Acum mergea Pahon voios, că el are ceva. Dar cum mergea pe cale, nimerește niște copii, care chinuiau un pisic. Lui Pahon i se făcu milă și de pisic și zise cătră copii:

— Măi copii, e păcat de Dumnezeu să chinuiți voi pisicul, mai bine dați-mi-l mie și eu vă dau pe el un bănuț ca să vă cumpărați ceva. Și copiii se învoiră bucuros, primiră bănuțul și dădură pisicul. Acum avea Pahon și cățel și pisic.

Mergînd mai departe dă de niște copii, care chinuiau un pui de șarpe. Și i se făcu milă de puiul de șarpe, deci zise cătră copii:

— Măi, dragii mei, nu chinuți voi puiul de șarpe, că și el e făptura lui Dumnezeu, mai bine dați-mi-l mie, că vă dau pe el un bănuț, să vă cumpărați ceva. Și se învoiră copiii, dădură puiul de șarpe și căpătară un bănuț de la Pahon. Acum Pahon avea trei jivine: un cățeluș, un pisic și un pui de șarpe, dar nu mai avea nici un ban.

— Mai departe nu merg, zise el, în calea asta, destul am lucrat și destul mi-am adăogat: am scăpat trei vietăți de la pierire și mi-am adunat trei prieteni; acum merg acasă.

Și se luă Pahon și merse ață acasă cu cele trei vietăți.

— Tată, zise el, după ce ajunse acasă, fost-am în lume, mîntuit-am trei vietăți de la pierire și acum sînt aci sănătos și voinic, cum mă vezi, și cele trei vietăți tot așa; vom munci împreună și ne vom ținea cum ne va rîndui Dumnezeu, dar vom ținea și cele trei vietăți; ce va da Dumnezeu, aceea va fi.

— Bine, zise moșneagul, nu-mi bănuiesc, fie cum zici tu.

Și se puse Pahon pe muncă, și lucra pe la oameni și căpăta atîta cît trăia el, tată-său și vietățile lor, toți îndestuliți. Cățelul și pisicul creșteau ca din apă și se făcură frumoși de să te fi tot uitat la ei; șarpele creștea văzînd cu ochii; și cum să nu crească, că vaca dădea lapte destul, apoi mai numai ei îl mîncau, că Pahon mînca tot prin sat, pe unde era la lucru, moșneagul puțină pradă făcea în bucate. Destul că bordeiul lor era fericit. Și trecu multă vreme; cățelul se făcu cîne, pisicul se făcu mîrtan, iar puiul de șarpe era cît o talpă de casă de mare și de gros. Pahon era fecior holtei, iară moșneagul numai umbră și vis; așa e în lume: cei mici cresc, iară cei mari scad.

Într-o zi frumoasă de primăvară ieșiră toți din bordei afară la soare; moșneagul ședea pe prispă cu capul între mîni, mîrtanul torcînd se freca de umărul moșneagului, Pahon se juca cu cînele, iar șarpele sta lungit la soare.

Deodată numai zice șarpele:

— Drag domnul meu, destul năcaz ai avut cu mine pînă m-ai crescut, acum nu mai șed la tine, mă duc în țara mea, iară tu vino cu mine să-ți răsplătească tatăl meu binele ce mi l-ai făcut, că m-ai scăpat de la moarte și m-ai crescut mare. Pahon se minună auzind pe șarpe vorbind, iar bătrînul își ridică capul și zise:

— E năzdrăvan, dragul tatei!

— Și unde să merg cu tine? întrebă Pahon.

— Să vii, zise șarpele, pînă în țara șerpilor, tata e împăratul șerpilor și eu sînt copilul lui, să vii numai cu mine, și te faci avutul avuților, o să-ți dea tata ce vreai: bani, aur, argint, scumpeturi, vite, orice vei cere; tu însă să nu ceri altceva decît mărgeaua de sub limbă, că mai bine-ți va prinde. Iată eu te învăț ce ai să faci, numai pentru că și tu mult bine mi-ai făcut.

Atunci cînele încă începe a vorbi, că doară și el era năzdrăvan, el zise:

— Domnul nostru, și eu merg cu tine, că poate că vei da de năcaz pe cale, și să fie cine să te apere.

Mîrtanul, care însă era năzdrăvan, încă prinde a vorbi și zise:

— Nici eu nu mă las de domnul nostru, că mult bine mi-a făcut și mie, ca și vouă: doar de cumva îi voi fi de vreun folos în cea cale lungă.

Și porniră la drum, șarpele înainte, Pahon călare pe el, și cînele cu mîrtanul îndărăpt, numai bietul moșneag rămase la bordei, singur ca cucul.

Și mergînd, mergînd, ies din lumea cu oamenii și intră în țara șoarecilor. Și erau șoareci și cloțani grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă și cu dinții ascuțiți, de gîndeai că acum-acum apucă pe Pahon să-l mănînce. Dar mîrtanul numai cîte-o labă arunca după ei și fugeau mîncînd pămîntul. După ce au ieșit din țara șoarecilor, nevătămați, intrară în țara sobolilor. Și erau acolo soboli mari și mici, de era negru pămîntul de ei. Șarpele de-abia înainta printre ei, iară Pahon tot tremura, că-l vor trage jos și-l vor mînca. Cînele însă numai morăia și toți le făceau cale, de gîndeai că trece soigăbirăul printr-un sat țigănesc. Acum intrară în țara șerpilor. Și erau Doamne sfinte, șerpi și șopîrle și bălauri de era greu pămîntul de atîtea jivine, care de care mai mare, care de care mai grozavă și mai înfiorătoare, care de care mai primejdioasă. Pahon tremura ca frunza pe spatele șarpelui, cînele-și vîrîse coada între picioare, iar mîrtanul mergea zgulit și tremurînd.

— Nu vă temeți, zise șarpele, nici un rău nu vi se va întîmpla, că aici eu sînt domn.

Și fluieră odată de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut, și toate făcură loc, iar ei mergeau încet și semeți ca nemeșii cînd aleg deputații. Și au ajuns la curțile împăratului șerpilor. Aci se coborî Pahon de pe șarpe, iar șarpele zise:

— Voi stați afară, că eu intru în curte să vorbesc cu tata.

Cînd își văzu împăratul șerpilor copilul, nu știa ce să facă de bucurie, îl strînse și-l sărută și tot juca prin curte de părere de bine:

— Cum ai venit, dragul tatei, unde ai pribegit, unde ai trăit așa bine? Spune-mi, dragul tatei, că eu era să mor de dorul tău!

— Oh, bunul meu părinte, zise șarpele, de cînd nu m-ai văzut, am pățit foarte multe. Am ieșit odată, cînd eram mic, din gaură și niște copii mă prinseră și mă chinuiră de mai nu mă și omorîră. Atunci aduse p-acolo Dumnezeu un flăcăiaș, milos, care mă cumpără cu un ban, mă duse la el acasă și tot cu lapte de vacă m-a ținut, pînă am crescut cît mă vezi. Acum am venit acasă.

— Îmi pare bine, fiule, zise împăratul șerpilor cu glas popesc, îmi pare bine, fiule, dară nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea?

— Ba l-am adus, dar nu cutezam a-l băga în curte, temîndu-mă, că tu-l vei mînca.

— Nu-l voi mînca, dragul tatei, cheamă-l înlăuntru să-l cinstim ca pe un om de omenie.

Și chemară pe Pahon înlăuntru, iar dacă intră îi zise împăratul șerpilor:

— Fătul meu, tu ai făcut un mare bine copilului meu, de aceea și eu am să te cinstesc cu ce vei cere; îți dau turme de oi, ciurzi de boi, stave de cai, bani, ce poftești îți dau, cere dară fătul meu după gîndul inimei tale. Iară Pahon zise:

— Înălțate împărate, vite, de mi-ai da cît de multe, toate mi le mîncă șerpii și sobolii și șoarecii, cînd voi trece prin țările lor cătră casă, bani nu pot lua, mă tem că mă vor prinde hoții de oameni în țara noastră și mă vor sluți și-mi vor lua și banii, dar dacă chiar voiești să-mi faci un bine, atunci să-mi dai mărgeaua de sub limbă și rămas bun!

Împăratul se cam supără pe Pahon de îndrăzneala lui cea mare, dar venindu-i în minte că el i-a scăpat fiul de perire, aducîndu-și aminte cît năcaz a avut cu el pînă l-a crescut, apoi văzînd că altceva nu primește, se înduplecă a-i da și mărgeaua, căci ce nu ar da un părinte la binefăcătorul copilului său! Și dădu împăratul șerpilor lui Pahon mărgeaua cea de sub limbă, iar Pahon își luă sănătate bună și se gătă de cale. Puiul șarpelui însă-l petrecu pînă-l scoase afară din țara șerpilor, iar pe drum îl învăță ce fel de putere are mărgeaua.

— Pahoane, îi zise puiul șarpelui, ce vei voi ca să ți se împlinească, numai scoate mărgeaua din șerpar, ține-o în mîna stîngă, iar cu dreapta fă-ți trei cruci și zi: „Eu vreau asta și asta, și aceea se va face, ce vei dori”.

Șarpele se întoarse acasă, iar Pahon își urmă drumul prin țara sobolilor și a șoarecilor pînă acasă.

După ce ajunse dinaintea bordeiului, scoase mărgeaua din șerpar și o ținu în mîna cea stîngă, iar cu cea dreaptă își făcu trei sfinte cruci și zise: „Aș vrea ca să se facă în locul bordeiului acestuia niște curți ca ale împăratului!” Și îndată se făcură curți împărătești în locul bordeiului.

Acum se puseră pe trai bun, ce doreau aceea li se împlinea. Și erau fericiți. Cînele umbla tot sărind pe lîngă Pahon, mîrtanul tot torcea împrejurul moșneagului, iar moșneagul pare că se temea a se sui pe treptele curților și să șadă pe scaunele cele scumpe la mesele cele încărcate cu mîncări și beuturi alese.

Odată, într-o seară după cină, zise moșneagul cătră Pahon:

— Dragul tatii, ți-ar fi vremea să te însori, că, Doamne, greu e fără femeie la casă; unde nu-i femeie în casă, casa e ca și pustie, aibă omul ori cîte averi!

— Bine, zise Pahon, dumneata mergi mîine la împăratul și-i spune, că eu vreau să iau pe fata lui de soție.

— O, Doamne, Doamne, zise moșneagul, dar nu mai sînt ele fete, ci numai chiar la împăratul? Acela nu ți-o va da, numai în zadar vei călca și mi-oi răci gura; să ne încercăm norocul în alte părți, dragul tatei!

— Apoi, tată, dacă nu mergi să-mi pețești fata împăratului, nu mă însor.

Ce era să facă bietul moșneag? Ar merge... se teme că împăratul nu-i va da fata; n-ar merge... cum să-și lase feciorul neînsurat? Deci se gîndește: ce va da Dumnezeu, aceea va fi, și dimineața plecă spre curtea împărătească. Dacă ajunse la curte, își întocmește ciupii cei de păr, își netezește mustățile și intră la împăratul.

— Bună ziua, înălțate împărate!

— Bună să-ți fie inima, moșule; dar ce veste ne aduci?

— D-apoi, înălțate împărate, să nu-ți fie lucru cu supărare, am venit să te rog dacă va fi cu voia lui Dumnezeu, să dai fata după feciorul meu, după Pahon.

Împăratul se uită lung la moșneag, apoi zise:

— Glumești, măi bătrînule?

— Ba nu glumesc, înălțate împărate.

— Apoi dacă nu glumești, mergi acasă și spune feciorului tău, că dacă va face pînă dimineață un pod de aramă de la casa voastră pînă la curțile mele, eu îi dau fata.

Moșneagul își ia rămas bun și merge supărat spre casă. Cum îl vede Pahon, îl întreabă încă de departe:

— Ei, da ce-i tată, fîn ori paie?

— Mestecătură, dragul tatei!

— Da cum așa?

— D-apoi, iată, mi-a zis, că dacă vei face pînă dimineață, un pod de aramă de la casa noastră pînă la curțile lui, atunci îți dă fata, dacă nu, nu; care va să zică să-ți pui pofta-n cui.

— Adecă nu chiar așa, tată: eu gîndesc că dacă-mi va ajuta Dumnezeu, am să-i fac podul mai altcum decît a poftit.

Și îndată ce înseră, scoase Pahon mărgeaua din șerpar și-o luă în mîna stîngă, iar cu dreapta făcu trei cruci și zise: „Voi să se facă un pod de aramă d-aici pînă la curțile împăratului”. Și într-o minută podul fu gata. Dimineața se plimba împăratul pe el.

Acum merge moșneagul la împăratul și zise:

— Înălțate împărate, făcut-a feciorul meu podul după cum ai poruncit?

— Făcut, moșule!

— Așa dară acum îi dai fata?

— Adecă nu încă, ci spune-i că de va face pînă mîine dimineață o apă de argint de la voi pînă la noi și pe ea să plutească corăbii de argint, să înoate păsări de argint, să fie în ea pești de argint, atunci i-o dau, altcum nu.

Și iarăși merse moșneagul acasă supărat.

— Ei, da cum ți-a umblat? îl întreabă Pahon.

— Bine și nici prea, zise bătrînul. Mi-a zis împăratul că de vei face pînă dimineață o apă de argint de la noi pînă la el și pe ea să plutească corăbii de argint și să înoate păsări de argint și să pescuiască în ea pești de argint, să tragi nădejdea fetei, altcum pune-ți pofta-n cui.

— Numai atîta e, tată? Las că va fi cum va vrea Dumnezeu.

Și după ce înseră, scoase iar mărgeaua, o puse în mîna cea stîngă, iar cu dreapta făcu trei sfinte cruci și zise: „Dorire-aș să se facă de-aci pînă la împăratul o apă mare toată de argint și pe ea corăbii de argint și păsări de argint și pești de argint în ea”. Și cînd gătă vorba, toate fură gata. Dimineața, pescarii împăratului pescuiau la mrene de argint.

— Ei, zise moșneagul, doară acuma nu va avea călcătură să mai poftească ceva, ci-ți va da fata.

— Du-te de vezi, zise Pahon.

Și se duce moșneagul la curtea împăratului și se întîlnește cu împăratul și prind la vorbă:

— Place-ți, înălțate împărate, cum a împlinit feciorul meu porunca?

— Place, moșule.

— Așadară acum vei da fata după el?

— Adecă nu, moșule, ci dacă va face pînă mîne dimineață din șesul acesta un deal tot cu viță de vie și vițele să fie tot cu struguri copți, iar în vîrful parilor să cînte tot păsări de aur, atunci nu zic ba, dar altcum nu pot.

Și iară merse moșneagul supărat acasă și spuse feciorului, dar acela zise:

— Lasă, tată, va fi ce va vrea bunul Dumnezeu! Și peste noapte se făcură toate de gîndeai că de cînd lumea acolo au fost.

Acum se duse moșneagul iar la împăratul, iar împăratul, minunîndu-se de puterea lui Pahon, zise:

— Ei, moșule, de azi încolo sîntem cuscri; lucrurile ce le făcu Pahon nu mi le putu face nici unul din pețitorii fetei mele; hai acum să ne ospătăm oleacă amîndoi, apoi mergi acasă și vă gătiți de nuntă.

Acum să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe Dumnezeu de picior, așa era de voios; puteai prinde iepuri cu el; nici nu-i mirare, cînd ne vom aduce aminte că el a fost om sărac, iar acum se face cuscru cu împăratul! Dar pe atunci așa erau vremile.

După ce se ospătară cuscrii amîndoi oleacă și mai povestiră una-alta ca neamurile, moșneagul o luă la picior ca să poată spune vestea cea minunată lui Pahon, fiului său. Și-i spuse, cum știu mai cu ponturi, din fir în păr toată întîmplarea, apoi începură a se găta de nuntă. Peste scurtă vreme Pahon era ginerele împăratului și fata împăratului era nevasta lui, iar moșneagul era socru la fata împăratului și cuscru cu împăratul.

Ar crede cineva, că aci povestea e gata, dar se înșeală, căci d-aci încolo vin minciunile.

Zice că fata împăratului, pînă era acasă, avea un drăguț de arap, care era slugă în curtea împărătească. După ce se mărită fata împăratului după Pahon, ea își duse și sluga cea de arap cu sine și cînd nu-i vedea Pahon, se sfătuiau în diferite chipuri împreună.

Odată zice arapul cătră ea:

— Tu, întreabă pe Pahon în ce-i stă puterea, cu care face el atîtea minuni? Dacă am putea afla, bine ar fi să-i luăm puterile, apoi să fugim amîndoi în lume.

— Las’ pe mine, zise ghiolbana, o să aflu eu năzdrăvăniile lui, numai atunci să fii om, să știi unde să fugim, ca să nu ne dea de urmă. Astfel se înțeleseră ei în mai multe rînduri.

Odată, șezînd cu nevastă-sa la masă numai amîndoi, se puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el:

— Scumpul meu bărbat, zicea ea, de mult trăim noi împreună, tu bine vezi, cît de tare te iubesc, dar niciodată nu te-am întrebat unde-ți ai tu puterea de faci atîtea năzdrăvănii, fii bun spune-mi, scumpul meu, în ce-ți stă puterea?

Pahon, unde să se gîndească că doară nevastă-sa vrea să-l înșele, îi spune limpede și curat din fir în păr toate năzdrăvăniile mărgelei, ba îi arătă și mărgeaua. Ea se făcu atît de voioasă, ba drăgăstoasă, ba săruta pe Pahon, de gîndeai că mai mare dragoste nu-i în lumea întreagă ca între ei.

Trecu multă vreme și nu mai vorbiră nimic despre mărgea. Odată, însă cînd vrea să plece Pahon la vînat cu cînele și cu mîrtanul, nevastă-sa îi ține calea și mi-l giugiulește și mi-l drăgostește și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua pînă deseară, cînd va veni de la vînat, că-i e urît singură. El unde să-și aducă aminte de înșelăciune, scoate mărgeaua din șerpar și o dă nevestei sale, apoi pleacă.

Cum se vede nevastă-sa singură acasă cu mărgeaua în mînă, strigă pe arap și-i arătă, și-i spune din fir pînă în păr cum și ce au de-a face cu mărgeaua. Iar arapul luă mărgeaua în mîna stîngă și cu cea dreaptă își făcu trei sfinte cruci, cu toate că era păgîn, apoi zise: „Eu doresc ca curțile acestea cum stau, cu noi cu tot să se mute în țara arăpească dincolo de mare!” Și într-o minută se ridicară curțile din loc și zburară ca o pasăre în țara arăpească, iar în locul lor rămase numai bordeiul cel rău și moșneagul în el.

Doamne, cum mai plîngea bietul moșneag văzîndu-se căzut așa de jos din mărirea la care ajunsese.

Seara, cînd ajunse Pahon acasă, i se întunecă lumea înaintea ochilor, mai căzu ca lovit de trăsnet, văzînd numai bordeiașul cel sărac în locul curților de azi-dimineață. Nevasta, ca-n palmă.

— Nu ți-am spus, zise moșneagul, să nu te ridici așa sus pe la fete de crai și de împărați, că-ți vor mînca capul? Acum ce folos ai că ai luat pe fata împăratului? Ea s-a dus și a luat cu sine tot ce aveam; ce amar ne vom ști face? Iată am rămas calici ca mai nainte! Pahon nu zise deocamdată nimic, apoi după ce suspină una a pagubă, se uită lung la cîne și la mîrtan, ca și cînd ar fi vrut să-i întrebe: ce e de făcut? Cînele zise:

— Nu te spăria așa tare, drag domnul nostru, că de va rîndui Dumnezeu, iar vei fi bogat cum ai mai fost; vino cu noi.

Și se luară toți trei, Pahon, cînele și mîrtanul, du-te, du-te, cînele tot adulmecînd încătrău au apucat fugarii. Și au ajuns tocmai la mare. Dincolo de mare, departe, se vedeau niște curți mari chiar cum fuseseră ale lui Pahon:

— Vedeți curțile acelea? întreabă cînele, acelea sînt ale noastre, care le-a dus arapul cu stăpîna noastră. Pînă acolo nu-i chip să poată străbate stăpînul nostru, dar noi vom merge, tu, mîrtanule, suie-te călare pe mine, că ești ușor și eu voi înota cu tine pînă de cealaltă parte, acolo apoi te voi aștepta pe țărmure pînă vei umbla tu prin curți, că eu mă tem că nu voi putea intra. Și așa făcură. Pahon rămase acolea, iar mîrtanul se sui călare pe cîne și înotară pînă de cealaltă parte. Acolo cînele rămase pe mal, iar mîrtanul se ia binișor, numai în vîrful picioarelor, cum știu mîțele și merse pînă la zidul dimprejurul curților, apoi tot umbla, tot cerca mai ici, mai colea, dar de unde să poată sări peste zid, că doară era înalt de nici pasările nu cutezau să zboare preste el. Apoi, după ce văzu că nu-i modru să poată sări, merse la poartă. Aceea era de lați de brad și mîrtanul îndată fu în vîrful porții și de acolo în curte. Pînă colea pe înserate se ascunse în niște paie, apoi se luă chitiș cătră ușa curților. Din întîmplare ușile erau deschise, că era căldură foarte mare. Intră în o sală, apoi în alta, și tot așa pînă era în o casă cu arapul. Acolo intră sub pat și nu zise nici miau. Tot povesti arapul cu nevastă-sa multă vreme, mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă de Pahon.

— Oare ce o fi făcînd Pahon al tău? zise arapul.

— Dar dă-l în bubă, zise hoțomana de femeie, nu mi-l mai pomeni, mai bine scoate mărgeaua să ne jucăm oleacă cu ea.

Și scoate arapul mărgeaua și o durigă pe masă cătră coțofana lui, aceea dă să o prindă, dar nu poate și astfel se durigă jos și fiind podelile tare lucii, se durigă chiar sub pat. Atunci mîrtanul pune gura pe ea și țîșt! afară, în fuga mare.

Arapul nu băgase de seamă că mîrtanul a fost aci, nu-l văzuse nici intrînd, nici ieșind, deci se pune a căuta mărgeaua pe jos, pe sub paturi, pe sub dulapuri, pe unde numai gîndea că s-a rostogolit, hăbăuca de muiere-i purta lumina, că deoarece era întunerec în odaie, de arap se întuneca și mai tare.

Mîrtanul însă tot o fugă ținu pînă la cîne, apoi, după ce-i arătă mărgeaua, o luă în gură, se urcă pe spatele lui și înotară la Pahon. El dormea, nu dormea, ca omul necăjit, dar cînd se apropie cînele de mal, sări drept în picioare și întrebă:

— Cu bine veniți? Nu primi însă nici un răspuns; cînele nu putea de obosit, iar mîrtanul ținea gura închisă temîndu-se să nu scape mărgeaua. După ce ajung pe mal, povestesc lui Pahon toată întîmplarea și pornesc spre casă.

Dar Pahon își aduse aminte că cu mărgeaua în mînă e domn, deci zise:

Mărgeluță, mărgeluță
Du-ne l-a noastră căsuță,
Du-ne iute, cum gîndesc,
La bordeiul părintesc.

Și cînd gătă vorbele de zis, era înaintea bordeiului: veniră într-o clipită calea ce o făcură pe jos în cîteva săptămîni. Acum iar ținu mărgeaua în mîna stîngă și cu dreapta își făcu trei sfinte cruci și zise:

— Să vină curțile mele, aci, cum sînt! Și veniră. Adecă ce să vezi? Arapul tot căuta mărgeaua pe sub paturi înjurînd, iar blăstămata de muiere îi purta lumina plîngînd.

— Da ce căutați? întreabă Pahon. Atunci arapul se întoarse să vadă cine-l întreabă, că nu știuse nimic despre strămutarea curților. Cînd vede arapul pe Pahon stînd cu pușca în spate, cînele cu dinții rînjiți și mîrtanul cu ghearele gata de luptă, nu știu ce-o fi gîndit, atîta însă știu, că muierea scăpă lumina din mînă de frică și se stinse, adecă acum era ziuă albă și numai în jurul arapului era întunerec.

Pahon însă nu le făcu nici un rău, ci-i alungă de la sine pe amîndoi zicînd:

— Blăstemat să fie cel ce ș-a lua nevastă care să crede mai pe sus decît el!

Apoi zise mărgelei:

— Du-i de unde i-ai adus, dar fără curți, numai pe amîndoi cum sînt acum. Și cînd a gătat de zis vorbele acestea, numai îi văzură ridicîndu-se în sus și... unde au ajuns ce au mai făcut e treaba lor; destul că Pahon nu s-a mai însurat în veci ci-și ținea numai găzdoaie cum își țin și... Doamne iartă-mă că era să greșesc; iar cînd cerea cineva sfat despre căsătorie îi zicea:

— Fata, care se ține mai sus decît tine, nu o lua și de ți-ar da tată-său cît bine în lume, mai bine rămâi ca mine.