VI

Să ne oprim puțin în calea grunzuroasă a limbii, simțind nevoia de a tăia deocamdată șirul ideilor din urmă, pentru a ne uita la uriașii care clădesc temelia ei. Când în România literară ce au luat drept steag „limba înțeleasă de la Tisa la țărmurile mării", a picat cuvântul de pedant, mulți s-au întristat de războinica amenințare,mulți nu au înțeles cuvântul, iar mulți au gândit sau gândesc la răzbunare. Vremile însă de răzbunare au trecut; este nevoie de a întemeia critica și de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor. De douăzeci ani încoace, de la zilele decând strigam cu toții: „Scrieți, scrieți, bine sau rău, dar scrieți", de pe când românii, însetați de cărți, priveau o carte ca jidovii mana în pustietate și, în bucuria lor, primeau bunul și răul fără osebire,cărțile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile, și scrierea care începuse cu limba românească, s-a prefăcut în meserie, intrată în concurs cu toate meseriile hrănitoare ale vieții, precupind astăzi olimbă străină. Pe atuncea critica putea fi o personalitate; acum critica e dritul obștesc de a adeveri bunătatea mărfii.

Nu de astăzi a simțit neamul român alunecarea limbii din matca ei; de pe la 1834, urechile pedantismului se arată cu vânarea cuvintelor. Un om ce scrie frumos românește în proză și în versuri,adăpat în inspirațiile sale de izvoarele și obiceiurile limbii, deși deprins cu învățătura și cunoștința literaturilor și a limbilor străine,înseamnă primejdia într-o scrisoare ce va rămânea nemuritoare.Acest om, logofătul Conachi, are neologisme, dar hultuite pe tulpină românească sau, cum zice singur el, „pe teapa noastră".

Să tălmăcim dar ce înțelegem prin pedantism, căci ar fi o mare durere ca românul să-și închipuiască că pedantismul și învățătura,știința și erudiția sunt totuna. Pedantismul pentru noi nu este nici gramaticile ce ar da reguli de ortografie și de țesătură, nu este nici lexicoanele ce ar fi arhiva limbii, pedantismul nu este nici silința de a îmbogăți limba cu cuvinte nouă de lipsă, căci am zis din început că idei, vremi și nevoi nouă cer și gânduri, și cuvinte nouă;pedantismul nu este nici crederea că limba trebuie a rămânea în limba cronicarilor limbă epică, ce își dă mâna cu limba cântecelor populare. Știm că veacurile prefac limbile din epice în sintetice, din povestitoare în învățătoare, precum anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă; dar nici omul, nici limbile nu cresc într-ozi și nu-și pot schimba firea, fără a pieri sau a nu mai fi. Pedantismul este vroința de a statornici prin logică gramaticală, cursă din regulile gramaticii latine, tâlcuirea și forma cuvintelor vechi și nouă;pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinațiilor unei limbi străine de noi prin țesătura și regulile ei; sunetul și forma, până și noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor și al neamului, marele plămăditor de limbi și de cuvinte, iar nu a gramaticilor, ce sunt numai arhiviști.

Prin pedantism, și pedantism antiromân, înțelegem iarăși cercarea de a împărți neamul în două limbi, când dimpotrivă încercările ar trebui ținute la înrudirea limbii obștești. Este serios de a rostioare că nu se poate scrie în limba țăranilor și a întreba dacă Schiller și Pascal etc., etc. au scris în limba populară? Și Schiller și Pascalau scris în limba populară, însă limba lucrată, înmulțită, îmblânzită,întinsă și întrebuințată de o mie de scriitori ce au fost înaintea lui Schiller și Pascal, încât niciodată germanul sau francezul nu ș-au pierdut mintea din ochi; neînțelegerea între țărani și Schiller este numai în știință și neștiință, în idei, iar nu în cuvinte; căci nici la francezi, nici la nemți, gramaticii nu au întemeiat gramaticile lor pe gramaticile străine, nici s-au îngrijit mult din ce declinație le vin cuvintele și ce ascuțire cer acele cuvinte; toate idiomele, toate dialectele germane, celtice, latine, care cu vremea s-au amestecat și înrudit și au concurat a forma limba francezilor, au introdus câte un cuvânt, câte o zicătoare; urechea obștească a prefăcut cuvântul latin după auzul nou, a sucit fără regulă hotărâtă cuvântul celtic sau german și așa, cu veacurile și cu cărțile, s-a format limba de astăzi, limba diplomatică, cum ziceau ungurii în 1848. Pentru noi,dovezile istorice ne îndeamnă a crede că de bine ce avem noroculde a fi numai o limbă, pentru că toate spițele noastre s-au rezumatde una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări,iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca și în gând, iar nu de a nedeosebi, a adăugi, iar nu a lepăda.

Ce înțelegem prin limba poporală?... Doară luăm de limbă oarecare alterații ale cuvintelor întrebuințate, dar conjugația, articolulși țesătura țăranului în cât se osebește de a sapientului?... Simplicitatea țesăturii române putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă și limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. Din nimică Dumnezeu a zidit lumea; cu cevași, gramaticii români au ajuns la haos, călărind pe gramaticile latine. Credem că astăzi, pentru a scrie românește, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă, idei și judecata dreaptă a lucrurilor; după înmulțirea avuției, gramatianii vorveni și vor zice: cutare a scris frumos, bine, după rândul limbii șifirea neamului, și vor zidi gramaticile române, iar nu latine. Fostau, mă rog, oameni vrednici ai românimii, Ureche, Costineștii, Klein,Șincai, mitropolitul Dosoftei, Petru Maior etc., etc.? În ce limbă scriau?... În limba poporului? — Ni se pare că este greșeală; toți aceștia au scris în limba obștească; de aceea și sunt mari, nemuritori și vrednici, pentru că toți îi înțeleg, mici și mari, neștiutori șiînvățați. Ceea ce pedantismul numește limba populară e numai o rea deprindere, o osebire mică de ținuturi și de laturi, dar nu e limba cea obștească, ce se scrie și se aude pretutindene unde sunt români: limba aceasta în care se contopesc toate idiotismele nu se preface cu sisteme latinești. „Conștiința fiecăruia zice dl Victor Cousin prenăscută și aruncată în neamul omenesc întreg, se cheamă judecată (le bon sens); judecata dreaptă este care a făcut,care susține și care mlădește limbile, credințele firești de-a purureastătătoare, societatea și așezămintele fundamentale. Nu gramaticiiau iscodit limbile, nici legislatorii societățile, nici filozofii credințelefundamentale. Cine a făcut aceste toate? Nu este nimene, și este lumea întreagă, duhul omenirii."