V

Când soarele rumeneşte piatra aceasta întunecată, ori o păsărică fără grijă cântă pe o ramură subţire a teiului deşteptarea zorilor, noi trecem pe aici fără grijă, şuierând. Dar când umbra umple încet-încet văile, şi muntele în limba lui spune poveşti tainice brazilor bătrâni, iar Bistriţa, înainte de a adormi, îşi suspină rugăciunea de seară, atuncea din coastele uriaşului scapătă vuiete adânci, glasuri nelămurite, blesteme grozave, ca la o beţie mare, şi crâşniri de dinţi, care înspăimântă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde înăbuşit; râsete de spaimă, ca cele ale pedepsiţilor din iad, deşteaptă în cutremur toată suflarea... şi la lucirile focurilor, ciobanii văd tremurând cum se înalţă o stafie uriaşă. Apele Bistriţei fierb şi bat înfiorate ţărmurile cu spumă sângerată, mugesc vânturile, brazii îşi încovoaie crestele mândre, fiarele urlă-n codri, şi luna pălită se ascunde dincolo de zări...

— Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!

— Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?

— De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulţi prin părţile noastre, şi-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, şi-a luat baltagul pe umăr, şi-a pus în glugă merinde pe o săptămână — şi a coborât, s-a dus în pădurile de la şesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munţii noştri nu se află. Şi după ce a dat la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voiniceşte până deasupra. Căţărându-se pe crengi, înţepenindu-se cu mâinile şi cu picioarele, a răsădit sus teiul — dar jos nu s-a mai coborât... Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca aşa cum o vezi, tot închircită a rămas....

— Ei, şi ce s-a întâmplat cu ciobanul?

— Nu se ştie, domnule.

În vremea de demult, oamenii uitaseră înţeleapta viaţă a părinţilor, părăseau slujba Domnului şi trăiau în ticăloşie şi nelegiuire, uitând până şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea aceea, Diavolul s-a dus într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu toată cinstea, aşa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului şi al pământului, dar Diavolul se luptă şi el pentru stăpânirea pământului cu vrednicie şi chiar şi domneşte el în lume ş-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e stăpân numai cu numele, şi are dreptul să orânduiască mersul vremii, primăvara, vara şi celelalte, în care, dealtfel, şi Diavolul îşi vâră coada destul de des. Amândouă măririle purtau pe faţă pecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate şi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz şi înţepat, zâmbind cu răutate, căci trebile lui megeau mai bine decât oricând şi în împărăţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii şi alţi oameni de toată mâna. S-au pus la masă, şi după ce-au băut acolo câteva paliciuri 8 de vin de Cotnari şi de Odobeşti, li s-au mai descreţit frunţile, şi au prins a vorbi de una, de alta.

— Doamne, zice Diavolul, umplându-şi a patra oară paharul. Ferice trebuie să fie ţara unde se face vinul ista de Cotnari.

— Nu prea, răspunse Domnul, abia acum începe să se dezmorţească, dar i-a merge mai bine după cât nădăjduiesc.

— Hei, şi istlalt vin de Odobeşti nu-i rău, are dulce miroaznă.

Au mai cinstit ei aşa câteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale — aşa precum se obişnuieşte la mese boiereşti. Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene, de făţărnicie — căreia boierii îi zic "politeţe" —, de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îndrumarea care se reazemă nu pe destoinicie, ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta — şi ştia el de ce — că toate merg strună şi că tocmai omenirea e cel mai de căpetenie lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe lume. După cum se ştie, smerenia nu prea-i partea Diavolului.

Cam ameţit de băutură, a început să strige:

— Ştii ce, Doamne? Măria-ta eşti prea bun, de te mai necăjeşti cu asemenea ticăloşi...

— Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrei, dar sunt copiii mei.

— Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci, deşi le-ai trimis potop, războaie şi arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele.

Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu linişte:

— Tocmai asta mă mâhneşte mai mult.

Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glas tremurător şi prefăcut vorbi:

— La urma urmei, stăpâne, toţi oamenii aceştia sunt nişte nemulţumitori şi nişte răi. Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în risipă, călugăraşii se duc şi popii nu mai cred; duminica nu se mai înalţă tămâie la cer. Să fiu în locu-ţi, stăpâne, le-aş arăta eu — le-aş trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsă, să le vie mintea la loc. Ştii, Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoieşti, pot să mă însărcinez cu pedepsirea oamenilor.

Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu, voia să-şi potolească ura aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare preţ.

— Ei, stăpâne, zice iar, văzând că Domnul tace, ce zici? Primeşti?

— Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeală.

— Bine, să vedem.

— Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de la mine. Diavolul zâmbi cu dispreţ.

— Asta — jur.

— Pe ce, jupâne Diavole?

— Chiar pe mine, stăpâne. Diavolul se socotea măreţ în clipa aceasta, şi obrăznicia lui spori.

— Mai mult chiar, adause el, eu ţi-oi pedepsi pe ticăloşii aceştia chiar fără să mă slujesc de toate puterile mele. Şi grăind, apăsă asupra vorbelor acestora.

— Da' ştii tu, jupâne Satana, că eşti cam lăudăros pe ziua de azi?

— Se poate, dar aşa e cum spun eu.

— Nu cred.

— Cum?

— De ce mijloace vrei să te slujeşti?

— De unul singur, de potop.

— Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem de apă, de când au iscodit vapoarele... Potopu-i lucru vechi...

— Tare bine, îl întineresc eu.

— Ia ascultă, îţi mai spun încă o dată că n-ai să faci nimic.

— Ba mă pun rămăşag că fac.

— Pun şi eu prinsoare că nu faci...

— Bine, dar pe ce ne prindem?

— Ascultă, zice Dumnezeu, mă ştii darnic şi blajin. Toţi au slăbiciuni, şi slăbiciunile tale sunt obrăznicia şi o fudulie fără pereche. Dacă pierzi rămăşagul, ai să rămâi ca şi până acuma; dacă câştigi, uit tot ce s-a petrecut între noi şi te fac iar mai mare peste îngeri.

Atunci, cu neruşinare, Satana a slobozit un râs prelungit; şi oamenii de pe pământ socotiră că a tunat în ceruri.

— Ia ascultă, jupâne Satana, ştii că eşti obraznic?

— Mă rog de iertare, stăpâne, dar la noi în iad uiţi cum să te porţi cu lumea.

— Atuncea adă-ţi aminte de-acu înainte.

— Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotărâm ziua?

— De azi în trei zile.

— Tare bine; am două zile şi douăzeci şi patru de ceasuri fără câteva clipe — mai mult decât îmi trebuie.

După vorbele acestea, întovărăşite de un zâmbet drăcesc, Satana şi-a luat rămas bun de la Dumnezeu şi, desfăşurându-şi aripile uriaşe, îşi dădu drumul în văzduh şi se duse să steie de vorbă cu nişte filozofi fără nici o para în pungă, care cu orice preţ voiau să aducă pe pământ bunătatea din vremurile vechi, şi mai ales râvneau împărţirea bunurilor.

Şi-a treia zi, noaptea, era vreme de furtună şi munţii păreau că se clatină din temelii. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele tunetului; prin pânza luminoasă şi repede a fulgerelor, cădea ploaia cu găleata. Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor, mânioase; în drumul lor nebun şi rătăcit duceau bucăţi de stâncă şi brazi întregi dezrădăcinaţi de vijelie. Zgomotând cu grozave răsunete, brazii pârâiau în codri, dărâmaţi ca sub lovituri de secure, şi vântul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mânie.

Dar încet-încet furtuna se domoleşte, ploaia conteneşte. Luna, gânditoare şi mâhnită, ca o mireasă părăsită, îşi mişca încet faţa argintată deasupra Ceahlăului şi se ascundea în dosul vreunui nour, rămăşiţă a furtunii, pe care un vânt uşor îl mână către miazănoapte. Florile scuturau ca boabe de mărgăritare picăturile ploii, răspândind mireasmă dulce şi subţire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau încet şi glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din vreme în vreme. Umbra uriaşă a Ceahlăului bătrân se lungea pe vale, însă ca o înfiorare peste fire... Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare şi intrau iar în ascunzişul lor din văzduh. Întreaga fire, aşa de frumoasă de obicei, aşa de gingaşă, cu miresmele ei, cu zâmbetele ori cu plângerile ei, care picurau după furtună de pe orice frunză, părea în noaptea aceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca un om care ar trece nepăsător pe lângă o femeie frumoasă.

În vremea asta pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa iar focul, ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şi caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite — Hu-hu! — care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvârlă spre pădure, câinele, cu coama zbârlită şi cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai aveau astâmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesimţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese şi coastele şi se urca încet-încet spre vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească, creştea şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Şopotul izvorului limpede şi rece care ţâşnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă.

Un zgomot grozav se auzi, şi cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare. "Hai! zise, a venit ceasul, am câştigat rămăşagul; a mea e lumea." Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. "Şi poate — urmă — poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngereşti..."

La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripile. Ridicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei, când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoşului. Şi ştii dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară până la cântători. Iacă aşa. Diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele, şi stânca pe care o vezi a căzut greu.

Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe pe Bistriţa revărsată bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, crescând întruna din clipă în clipă, să reverse şi să înece lumea.

Câteodată, în nopţile urâte, se aşează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate focurile se sting...

Daco-romanul îşi isprăvise povestea. Eu mai stătui încă câteva clipe în faţa uriaşului, în admirare, trăgând din ciubucu-mi drag şi suflându-i în nas liniştite şi măreţe învăluiri de fum. Apoi după ce mai trecui o dată cu cuţitul peste numele pe care-l scrijelasem, de teamă să nu se şteargă prea curând, mă zvârlii pe cal, lăsându-l în seama diavolului.

Pe când treceam în vad Bistriţa, ca să mergem să facem cunoştinţă cu rachiul prinţului Cantacuzino de la crâşma din Gura Largului, ţăranul meu îmi zise:

— Ciudat lucru ai mai făcut şi dumneata, domnule...

— Ce lucru, măi voinice?

— Apoi ce făceai cu cuţitul dumitale...? frumos cuţit, n-am ce zice...

— Îmi însemnam numele.

— Şi pentru ce?

— Pentru ca alţi călători, care-or veni după mine, să-l vadă.

— Muncă prăpădită, domnule, ori vrei să şăguieşti... De douăzeci şi cinci de ani, de când cunosc Piatra Teiului, deşi trec pe aci o mulţime de boieri şi de ciocoi, n-am văzut pe unul măcar oprindu-se, dar încă să-şi scrie numele!...
Cititorule şi respectabil public, pentru că soarta, care orânduieşte aşa de ciudate lucruri când îşi dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui, şi care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumuşel deoparte şi las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ş-a dumneavoastră. — Am zis.