I

Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate oricând reconstitui trecutul întunecat.

Din studiul lor ne vom lămuri despre originea limbii noastre, de naşterea naţionalităţii române, de plecările naturii cu care este înzestrat poporul, şi de luptele ce le-au susţinut coloniile romane pân-a nu se preface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacii.

Între diferitele neamuri răspândite pe malurile Dunării, nici unul nu are, ca neamul românesc, o poezie poporală atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă şi atât de strâns unită cu suvenirele antichităţii.

Născut din sânge meridional, strămutat de sub un soare fierbinte într-o ţară nouă, neamul român a păstrat o închipuire fecundă, vie, graţioasă, o agerime de spirit, care se traduce în mii de cugetări fine şi înţelepte, o simţire adâncă de dragoste pentru natură şi o limbă armonioasă, care exprimă cu gingăşie şi totodată cu energie toate aspirările sufletului, toate iscodirile minţii.

Să luăm de exemplu aceste versuri dintr-o baladă:

Mult am cerceta în literaturile cele mai inaintate şi în operele poeţilor celor mai eminenţi, fără a găsi o idee atât de minunată şi aşa de frumos zisă. O asemenea idee este rezumatul cuminţiei omeneşti, relevarea simţului de nemurire, exprimat prin glasul poporului. Vox populi, vox dei!