Judeţ al sărmanilor

S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat.

Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-l ţinea de sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă.

—         Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc
decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat.

Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un om din sălbătăcie.

Nici nu-l băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta.

—         Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - şi nu ne-om mai întâlni decât
după ce-oi fi şi eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai departe decât de la Rarău,
ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte bordeie cu
poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până
într-un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osulj părinţilor, - o soră ce-am
avut şi cu care nu m-am văzut dini tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi laj
tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântul niciodată, - ca şi gândul omului.

Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la Hanu-Ancuţei, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea.

Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor:
voi să ziceţi pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; ş-apoi dac-a dori
lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea.

începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari.

—         Ascultaţi, măi!

Î mi venea a râde ascultându-l cum zice subţire, şi mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie-bună.

—         Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă
spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a
plăcea, să nu-mi spuneţi pe nume.

S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp.

Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare şi dispreţ, - căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari.

Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea rânduieli.

Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş
vrea eu să vă spun, m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Aşa că trebuie să
grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, fiind în acele
vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi
văduvoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care
lucru noi râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i
mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte. Cum se poate una ca asta? sare el în sus. Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roş ca focul.

28

Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ş-a tras de după o scoarţă bărdiţa. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa:

Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca securea. N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbăţele, - după aceea ai adormit în car ş-ai visat!

A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa.

—        Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica!

Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare amărăciune.

—         Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luaţi.
Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a
îngheţat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu credinţă; dar văd că m-am înşelat amar.

Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îşi şterge gura cruntă de sânge şi-l sărută pe bărbat; îl domoleşte şi-l îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi şi la sanie, ea îşi pune în cap teste­ melul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească.

Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-l scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia aşa cu degetul şi-i rânjeşte numa-ntr- un dinte.

Ia fă-te-ncoace, gospodarule. Iaca viu. Care-i porunca, cucoane?

—         Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi şi-o asupreşti?
Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată.

—         N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria ta una ca asta şi de ce te-amesteci
între român şi femeia lui.

N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-l păleşte-n plin pe după grumaz şi-l taie peste ochi cu şfichiul, parcă-l scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. Jos îl prind în braţe haidăii curţii.

Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din ochiul cel sănătos.

—         Nu-l lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi omoare femeia.

Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul.

După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu hamgerul.

Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-l ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit.

Făcându-se ziuă şi văzându-l că se uită tot urât, cuconu Răducan porunceşte să-l scoată din gard şi să-l mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-l vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc.

Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, i-au pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului.

Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui;

29

şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău.

Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, — până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii.

Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu.

Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie.

L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-l cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş.

—         Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - şi te-oi
primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun. Ş-oi
găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte.

Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul.

Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciula din cap şi a trântit-o de pământ.

Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de
iepuroaică ş-ai rămas mişel! Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebat omul cel sărman. Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete!

Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune.

Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când
voinicesc, am învăţat a o citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng,
de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu,
vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi
pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin. Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile.
învaţă-mă cum să mă răcoresc!

Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit.

—        Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prieten.

—         Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama
scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm
amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca
să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit.

Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, - prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde.

A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie.

De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie.

Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ş-a zis:

Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine!

Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări:

—         Oameni buni, staţi!
Oamenii au stătut.

—         Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am
nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările
mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape.

30

Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu.

— Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane!

Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul verde.

Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui.