Capitolul 18

IEŞIND DE LA PATINOAR, AM SIMŢIT CĂ MI SE FACE FOAME, aşa că am intrat într-un drugstore, unde am mâncat un sandviş cu şvaiţer şi am băut un lapte cu malţ. Apoi am intrat într-o cabină telefonică. Mă gândeam s-o sun din nou pe Jane să văd dacă se întorsese acasă. Vreau să spun c-aveam toată seara liberă şi mă gândeam s-o sun şi, dacă o găsesc acasă, s-o invit să mergem undeva să dansăm. Nu dansasem niciodată cu ea, dar o văzusem dansând odată. Părea să fie o dansatoare foarte bună. Era la o petrecere la 4 Iulie la club. Pe atunci n-o cunoşteam încă bine, şi mă gândisem că nu e cazul s-o invit la dans. În seara aceea, era cu un tip respingător, unul Al Pike, care învăţa la Choate. Nu-l cunoşteam nici pe el prea bine, dar îl întâlneam mereu la piscină. Purta chiloţi de baie din lastex alb şi sărea mereu de la trambulină, făcând toată ziua aceeaşi figură cretină. Era singura figură pe care o ştia, dar îşi închipuia că-i un as în materie. Era tot numai muşchi şi nici un pic de creier. Deci ăsta era tipul cu care am văzut-o pe Jane în seara aceea. Nu înţelegeam deloc de ce. Zău că nu. Mai târziu, după ce am început să ies cu ea, am întrebat-o cum de-i venise să iasă cu un papiţoi încrezut ca Al Pike. Dar Jane mi-a spus că nu-i încrezut, că are complexe de inferioritate. Părea că îi e într-adevăr milă de el sau, mă rog. Nu inventase povestea numai aşa. Era convinsă de ce spune. Ciudate mai sunt şi fetele astea. De câte ori pomeneşti de câte un băiat care-i un măgar – meschin şi încrezut şi tot restul – şi le spui cum e, îţi răspund că are complexe de inferioritate. O fi având complexe, nu spun nu, dar eu cred că asta nu-l împiedică să fie măgar. Ah, fetele astea. Nu ştii niciodată ce gândesc. Am aranjat odată o întâlnire între colega de cameră a unei fete, Roberta Walsh, şi un prieten de-al meu. Pe el îl chema Bob Robinson şi ăsta chiar că avea complexe de inferioritate. Se vedea că-i e ruşine de părinţii lui, fiindcă spuneau „ei este” şi „ele este” şi alte lucruri d-astea şi fiindcă nu erau bogaţi. Dar nu era un măgar sau mai ştiu eu ce. Era un băiat de treabă şi foarte drăguţ. Numai că fata – cea care stătea în aceeaşi cameră cu Roberta Walsh – nu l-a plăcut deloc. I-a spus Robertei că-i prea încrezut – şi motivul pentru care credea că-i încrezut era că băiatul spusese în treacăt că-i căpitanul echipei de dezbateri. Un lucru mic, care o făcuse să-l considere încrezut. Nenorocirea cu fetele astea e că atunci când le place un băiat, oricât ar fi de măgar, spun de el că are complexe de inferioritate, şi când nu le place, oricât ar fi de drăguţ sau oricât de mari ar fi complexele lui de inferioritate, spun despre el că-i încrezut. Şi asta se întâmplă şi cu cele deştepte.

În orice caz, am sunat-o din nou pe Jane, dar n-a răspuns nimeni, aşa c-am închis. Apoi mi-am răsfoit carneţelul cu adrese, să caut pe cineva care ar putea să fie liber în seara aceea. Dar, din nenorocire, nu însemnasem în carneţel decât vreo trei numere: al lui Jane, al domnului Antolini, care-mi fusese profesor la Elkton Mills, şi numărul tatei de la birou. Uit mereu să scriu numerele oamenilor în carnet. În cele din urmă, ştiţi ce-am făcut? L-am sunat pe Carl Luce. Un băiat care absolvise „Whooton” după plecarea mea de-acolo. Avea vreo trei ani mai mult ca mine şi nu pot spune că mă prăpădeam după el, dar era un tip foarte intelectual – avea cel mai înalt coeficient de inteligenţă din toată şcoala – şi m-am gândit că poate o să vrea să ia masa cu mine şi să avem o discuţie intelectuală. Era uneori foarte instructiv să stai de vorbă cu el. Aşa că i-am dat un telefon. Învăţa la Columbia University, dar locuia pe Strada 51, şi eram sigur c-o să-l găsesc acasă. Când am dat în sfârşit de el, mi-a spus că nu e liber să ia masa cu mine, dar e de acord să ne întâlnim la zece să bem ceva la „Wicker Bar”, pe Strada 54. Cred că s-a cam mirat să-mi audă vocea. Îi spusesem cândva că-i un ipocrit cu fundul mare.

Până la zece mai era timp destul, şi, cum n-aveam ce face, m-am dus să văd un film la Radio City. Proastă inspiraţie! Dar cinematograful era aproape şi nu mi-a venit nici o altă idee în cap.

Am intrat la mijlocul spectacolului de varietăţi care se dădea în pauza dintre filme. Fetele din ansamblul „Rockettes” îşi ridicau picioarele până în tavan, aşa cum fac de obicei când stau toate în rând şi se ţin de mijloc. Publicul aplauda frenetic şi un tip din spatele meu îi tot spunea nevesti-şi: „Ştii ce-i asta? Precizie matematică!” Să mori de ris. După ansamblul „Rockettes”, a urmat un tip în smoching, care avea patine cu rotile şi care a început să patineze pe sub o grămadă de măsuţe şi, în timp ce patina, spunea bancuri. Era un patinator foarte bun şi aşa mai departe, dar pe mine nu mă amuza, fiindc-am început să mi-l închipui antrenându-se să facă ceea ce făcea pe scenă. Totul mi se părea stupid. Dar cred că nu eram eu în dispoziţia care trebuie. După el a urmat o scenetă care se prezintă în fiecare an la Radio City în ajunul Crăciunului. Mii de îngeri încep să iasă din cutii şi de peste tot, şi nişte tipi cară crucifixe şi alte lucruri d-astea pe toată scena, şi toţi la un loc – trebuie să fie câteva mii – cântă ca nebunii: Veniţi voi toţi cei credincioşi! Mare scofală. Da, ştiu că în principiu toate astea sunt considerate grozav de frumoase şi de religioase, dar să mă bată Dumnezeu dacă văd ceva frumos sau religios într-un mănunchi de actori care cară crucifixe de-a lungul şi de-a latul scenei. Când şi-au terminat numărul şi au început să intre din nou în cutii şi să dispară, se vedea cât de colo că abia aşteptau să se ducă să fumeze o ţigară sau ceva asemănător. Mai văzusem o dată spectacolul ăsta cu un an în urmă. Mă dusesem cu Sally Hayes, care se tot minunase ce frumoase sunt costumele şi tot restul. Şi eu i-am spus că dacă Isus ar fi văzut toate astea – costumele de mascaradă şi tot restul – probabil că i s-ar fi făcut greaţă. Sally mi-a spus că sunt un necredincios şi că, vorbind aşa, comit un sacrilegiu. Şi probabil c-avea dreptate. Ceea ce i-ar fi plăcut într-adevăr lui Isus ar fi fost băiatul de la baterie. Îl ştiu de când aveam opt ani. Frate-meu Allie şi cu mine, când eram cu părinţii, ne schimbam locurile şi ne duceam în faţă să-l vedem mai bine. E cel mai bun toboşar din câţi am auzit vreodată. E adevărat că de-a lungul unei bucăţi nu ajunge să bată toba decât de două, trei ori, dar nu pare niciodată plictisit când stă. Şi pe urmă, când bate, bate delicat, frumos, şi pe faţa lui se vede că pune suflet în ceea ce face. Odată, când ne-am dus la Washington cu tata, Allie i-a trimis o vedere, dar sunt convins că n-a primit-o. Nu eram foarte siguri cum să scriem adresa. După scheciul special de Crăciun a început păcătosul de film. Era atât de infect, încât mă fascina. Era despre un englez, unul Alec şi nu mai ştiu cum, care luptase pe front şi-şi pierduse memoria în spital, şi aşa mai departe. Şi pe urmă, ieşea din spital, în baston, şi şchiopăta prin toată Londra, fără să aibă nici cea mai mică idee cine naiba e. De fapt e duce, dar el nu ştie. Pe urmă, se urcă în autobuz şi face cunoştinţă cu o fată drăguţă, simpatică şi sinceră. Vântul îi ia fetei pălăria şi el sare şi-o prinde şi pe urmă se suie în autobuz, se aşază lângă ea şi încep să vorbească despre Charles Dickens, care se nimereşte să fie autorul lor preferat. El are sub braţ un Oliver Twist şi ea la fel. Să-ţi vină greaţă, nu alta. În orice caz, se îndrăgostesc pe loc unul de altul, pentru că sunt amândoi morţi după Charles Dickens şi aşa mai departe şi el o ajută să-şi conducă editura. Căci fata e editoare. Dar afacerile nu-i merg prea strălucit pentru că are un frate beţiv, care-i iroseşte toţi banii. Frati-su e foarte înăcrit, fiindcă în timpul războiului fusese medic, şi acum nu mai poate opera că nu-l mai ţin nervii, şi atunci pileşte tot timpul. Dar e totuşi foarte spiritual şi aşa mai departe. În cele din urmă, Alec scrie o carte şi fata i-o publică şi amândoi câştigă o groază de bani. Şi, când sunt gata-gata să se căsătorească, apare o altă femeie, una Marcia, care fusese logodnica lui Alec înainte ca el să-şi fi pierdut memoria. Şi Marcia îl recunoaşte într-o librărie unde el dădea autografe. Dânsa îi spune că el, de fapt, e duce, dar el n-o crede şi nu vrea să meargă cu ea să-şi vadă mama. Maică-sa e oarbă ca un liliac. Dar cealaltă fată, cea simpatică, nobilă şi generoasă, îl convinge să se ducă. Şi el se duce, dar nu-şi recapătă memoria nici când bătrânul lui dog danez sare pe el dând din coadă, şi nici când maică-sa îl pipăie cu degetele pe faţă şi-i aduce un ursuleţ de pe vremea când era puşti. Dar, într-o bună zi, nişte copii joacă cricket pe peluză şi-l pocnesc cu o minge în cap. Şi brusc, îşi recapătă memoria şi se duce în casă şi o sărută pe maică-sa pe frunte, după care îşi reia funcţia de duce şi uită cu totul de fata cea simpatică şi cu editură. V-aş povesti eu şi restul, dar simt că mi se face greaţă. Nu că m-aş teme c-am să vă stric plăcerea sau mai ştiu eu ce. Că n-am ce să stric. Zău! Fapt este că, la urmă, Alec se însoară cu fata simpatică, şi fratele beţiv îşi recapătă echilibrul nervos şi o operează pe mama lui Alec, care îşi recapătă vederea, şi pe urmă fratele beţiv şi Marcia se îndrăgostesc unul de altul. Şi totul se termină la o masă lungă la care iau parte cu toţii şi râd de se prăpădesc văzând bătrânul dog danez care intră în sufragerie cu o droaie de pui după el. Toţi crezuseră că era câine şi, când colo, era o păcătoasă de căţea. Tot ce vă pot spune e să nu vă duceţi la filmul ăsta dacă nu vreţi să vă vărsaţi maţele.

Ce m-a înnebunit însă pe mine e că stăteam lângă o cucoană care a plâns tot timpul filmului ăstuia nenorocit. Cu cât era mai ridicol, cu atât plângea mai tare. Ai fi putut crede că plânge fiindcă-i foarte bună la suflet, dar am stat chiar lângă ea şi am văzut cât era de bună. Avea cu ea un băieţel care se plictisea de moarte şi voia la toaletă, dar nu s-a îndurat să-l ducă. Îi tot spunea să stea liniştit şi să fie cuminte. Până şi o păcătoasă de lupoaică ar fi fost mai bună la suflet. Din zece inşi care plâng de li se umflă ochii la filme proaste, nouă sunt nişte ticăloşi, nişte oameni mici la suflet. Vorbesc serios.

După ce s-a terminat filmul, am pornit-o spre „Wicker Bar”, unde trebuia să mă întâlnesc cu Carl Luce, şi, mergând aşa pe stradă, am început să mă gândesc la război şi la toate lucrurile astea. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată când văd câte un film de război. Nu cred oaş putea suporta să plec la război. Zău că nu. Dacă te-ar lua pur şi simplu şi te-ar împuşca sau mai ştiu eu ce. N-ar fi atât de rău, dar nenorocirea e că te ţin în armată până ţi se urăşte. Asta-i nenorocirea. Frate-meu D. B. a pierdut vreo patru ani în armată. A fost şi pe front – a debarcat în Normandia şi aşa mai departe – dar, de fapt, cred că ura mai mult armata decât războiul. Pe vremea aceea, eram aproape sugaci, dar îmi amintesc că atunci când venea acasă în permisie nu făcea altceva decât să zacă tot timpul în pat. Aproape că nu venea niciodată în salon. Mai târziu, când a plecat în Europa, pe front, şi aşa mai departe, n-a fost rănit nici măcar o dată sau mai ştiu eu ce şi nici n-a trebuit să împuşte pe nimeni. Toată ziua nu făcea altceva decât să plimbe un general de cowboy cu o maşină de stat-major. Ne-a spus odată mie şi lui Allie că, dac-ar fi trebuit să împuşte pe careva, n-ar fi ştiut în ce direcţie să tragă. După părerea lui, armata era plină de javre aproape tot atât de ticăloase ca naziştii. Mi-aduc aminte că Allie l-a întrebat odată dacă nu-i folosise totuşi faptul că fusese pe front, fiindcă era scriitor, şi acu' o să aibă despre ce să scrie şi aşa mai departe. Atunci D. B. l-a pus pe Allie să-i aducă mănuşa de baseball şi pe urmă l-a întrebat cine a scris mai bine despre război: Rupert Brooke sau Emily Dickinson, şi Allie i-a răspuns că Emily Dickinson. Eu nu prea aveam nici o părere, fiindcă nu prea citesc poezie, dar în schimb ştiu c-aş înnebuni dac-ar trebui să fac armata şi să stau toată ziua cu alde Ackley şi Stradlater şi Maurice liftierul, să mărşăluiesc cu ei şi aşa mai departe. Am fost şi eu odată cercetaş o săptămână, şi nu suportam nici măcar să mă uit în ceafa celui din faţa mea. Că ţi se tot spunea, mereu, să te uiţi în ceafa celui din faţă. Jur că, dacă mai e vreodată război, pe mine unul mai bine să mă ia şi să mă pună în faţa plutonului de execuţie. N-aş avea nimic împotrivă. Ce mă uimeşte totuşi la D. B. e că, deşi ura războiul, mi-a dat totuşi să citesc vara trecută Adio, arme. Mi-a spus că e o carte grozavă. Nu pot să înţeleg. Era în cartea asta un tip, locotenentul Henry, care era, cică, un tip simpatic, şi aşa mai departe. Nu pricep cum poate D. B. să urască atât de tare armata şi războiul, şi totuşi să-i placă un ipocrit ca ăla. Vreau să spun că nu pricep cum poate să-i placă o carte falsă ca asta, şi totuşi să-i placă cartea lui Ring Lardner sau cealaltă carte de care-i atât de entuziasmat, Marele Gatsby1. Când i-am spus asta, D. B. s-a supărat şi mi-a răspuns că sunt prea mic ca să-mi placă, dar eu nu cred c-are dreptate. I-am spus că-mi plac Ring Lardner şi Marele Gatsby şi alte cărţi ca astea. Şi zău că-mi plac. Mă-nnebunesc după Marele Gatsby. Drăguţul de Gatsby. Ce caracter! Mă distra grozav. În orice caz, dintr-un punct de vedere, îmi pare bine c-au inventat bomba atomică. Dac-o fi să mai fie vreodată un război, o să mă aşez dracului drept deasupra ei. Am să mă propun voluntar. Jur c-aşa am să fac.