XV

TERENUL DE SCHI AVEA ÎN prima dimineață de Crăciun un aspect de serbare populară. Câțiva schiori pasionați plecaseră în zori la Predeal, coborând pe versantul dinspre Timiș, ca să asiste la concursurile oficiale. Cei mai mulți însă rămăseseră pe loc, iar de la Brașov soseau mereu grupuri de băieți și fete care se luptaseră cu viscolul ca să ajungă până sus. Pădurea vuia de lume tânără ca un oraș în vacanță. La Turing-Club un comitet improvizat peste noapte organiza câteva „probe” de viteză și slalom. Nu era decât un joc, dar toți primeau să-l joace cu seriozitate. Se măsurau distanțele, se jalona terenul cu fanioane albastre și roșii, se numerotau concurenții, se stabilea un sistem de punctaj și clasificare. Arbitrii și comisarii de teren, cu brasarde și fluiere, alergau încolo și încoace, printre schiori, ca să facă ordine și să formeze echipele. Un medic tânăr organiza un post sanitar și, pentru ca decorul să fie complet, cineva confecționase un mic drapel alb cu cruce roșie, care flutura în vânt. În fața cabanei se ridicaseră în grabă o tribună de scânduri pentru public și o masă lungă pentru juriu. Pe masă erau înșirate „trofeele”, coroane de brad, cupe de tinichea, câteva sticle de vin și bere, o lanternă cu baterie și – premiul întâi! — un ceas deșteptător.

Întreg concursul era făcut jumătate în glumă, ca o parodie a concursurilor adevărate de la Predeal, dar era o glumă în care toată lumea se lăsa antrenată cu destulă convingere. Mai ales sașii de la S.K.V., veniți în grup compact, erau serioși și deciși de parcă s-ar fi pregătit pentru o mare bătălie. Formaseră o echipă de cinci oameni și trimiseseră o provocare scrisă studenților de la Turing-Club, pentru o cursă de viteză care urma să fie „proba finală” a zilei, punctul culminant al luptei dintre S.K.V. și T.C.R.

Tot muntele vibra de strigăte și cântece. Când vântul se potolea, zgomotele ajungeau, departe, până la cabana lui Gunther. Hagen, care se întorsese din plimbarea lui obișnuită de dimineață prin pădure, le povesti ce se întâmplă.

— Mergem și noi! propuse Nora.

Paul, la fel de cenușiu ca în ajun, nici nu primi, dar nici nu refuză. Să meargă sau nu, îi era indiferent. Noaptea adusese pentru el un fel de pace amorțită, ca după un anestezic. Mai greu era de înduplecat Gunther, care nu voia cu niciun preț să se îndepărteze de cabană.

— E prea multă lume. Nu vreau să-i văd. Nu vreau să mă vadă. Îi cunosc prea bine.

Nora îi pregăti totuși schiurile, pe care băiatul nu le pusese încă în acea iarnă, și era sigură că la această ispită nu va rezista.

„Trebuie să-i scot la lumină”, își spunea ea, privindu-i pe amândoi.

Hagen, care rămânea singur la cabană, îi șopti Norei cu îngrijorare:

— Să fi atentă. Gunther n-are voie să alerge.

— Nu-ți fie teamă. E lângă mine.

La Turing-Club, programul nu începuse încă. Se mai făceau pe teren lucrări de „amenajare”, mai ales pentru trambulina de sărituri, pe care câțiva voluntari o săpau în zăpadă cu lopețile. Toți cântăreții de acordeon de la cele două cabane fuseseră convocați cu instrumentele lor, într-un fel de orchestră, comună, instalată lângă masa juriului, ca să cânte „Mulți ani trăiască” și „Iloch, hoch, dreimal hoch” 23 la împărțirea trofeelor. Intre timp, ca să calmeze nerăbdarea publicului, cântau diverse imnuri și „uverturi”.

Sosirea lui Gunther provocă printre sașii din tribună oarecare uimire. Vestea trecu din om în om, prin semne, prin șoapte: Der junge Grodeck, der junge Grodeck… Priviri intrigate se întorceau spre el și spre însoțitorii lui. Un moment, toate atențiile fură abătute de la cele ce se petreceau pe teren. Gunther devenea centrul spectacolului, ca un prinț moștenitor care-și face apariția într-o lojă, la un concert. Nora simțea îndreptate asupra ei zeci de întrebări. Gunther, înviorat de aerul rece al dimineții, o ținea de braț și îi vorbea cu animație.

— Mâine toată familia Grodeck va ști că am ieșit împreună. Se va deschide o anchetă, ca să se afle cine ești, de unde vii și ce intenții ai. O femeie tânără în familia Grodeck e o îndrăzneală. Grodeckii nu suferă femeile tinere. A fost una, și n-au iertat-o până la moarte.

Nora înfrunta cu plăcere valul de surpriză și curiozitate stârnit în jurul lor. Numai Paul rămase indiferent la aceste semne și priviri, pe care nici nu le vedea.

Primul punct din program era o cursă de ștafetă, pe circuit închis. Itinerariul ducea de la Turing-Club la S.K.V. Și de acolo, – prin poiana Trei Fetițe, la Turing-Club. Semnul de plecare se dădu în tăcerea generală cu o lovitură de pistol, care făcu să răsune muntele. Tribunele izbucniră în aplauze, iar echipierii purtând pe spate numere mari, vizibile de departe, porniră strigați pe nume de prieteni și partizani.

Gunther lua și el parte la lupta deschisă și striga cu multă aprindere un număr pe care și-l alesese din grămada alergătorilor: Douăzeci și trei! Douăzeci și trei!

— De ce douăzeci și trei?se miră Nora.

— Nu știu. La întâmplare, ca la ruletă.

Râdea cu fața luminată, redevenit copil și atârnându-se de brațul ei stâng cu toată puterea.

— Tu pe ce număr joci, Paul? întrebă Nora.

Întoarse capul spre dreapta, unde-l știa tăcut lângă ea, dar nu-l găsi.

A plecat? E oare posibil să fi plecat? Tot timpul îl simțise acolo, la dreapta ei, închis în apăsătoarea lui tăcere, ca o piatră, și nu-și dădea seama când a putut să plece fără niciun cuvânt.

„Așa pleacă, fără niciun cuvânt”, își aminti Nora cu amărăciune.

Primul gând al lui Paul, plecând de acolo, era să se întoarcă la cabană. Voia să fie singur. Îi făcea rău mulțimea aceea de oameni zgomotoși și îl irita Nora cu silința ei exagerată de a-l prinde și pe el într-un joc care, în dimineața aceasta, i se părea fără farmec. Între el și Gunther, atentă la toate gesturile lor, Nora îi făcea impresia unei guvernante care supraveghează doi convalescenți. Îl oprima această privire, pe care o simțea ațintită asupra lui, chiar atunci când era îndreptată în altă parte. În buimăceala de o secundă, produsă de descărcarea pistolului, avusese timp să se rupă de acolo neobservat.

„Tot îi rămâne un pacient”, își spuse pierind.

„Sunt rău, sunt nedrept”, adăuga din obișnuință vocea lui intimă de om rezonabil, fără să-i poată da însă remușcări. Cuvintele, gândurile treceau prin el pustii. Se simțea ca un instrument cu coardele rupte, fără rezonanță, fără căldură. Nimic nu răspundea în el, nici gânduri, nici amintiri.

Cunoștea un nume care altădată trezea în el dureri nervoase, reflexe, de neînlăturat: Ann. Îl spunea acum cu glas tare, din curiozitate, cum ar fi apăsat pe o clapă ca să vadă dacă răspunde: Ann, Ann, Ann. Numele cădea inert, ca o piatră.

Privea în față imagini care ieri încă i se păreau atroce: Ann dezbrăcându-se cu dezordonata ei impudoare, în timp ce bărbatul cu care este o privește fumând sau răsfoind o carte. Multă vreme îl torturase povestirea unei călătorii pe care Ann o făcuse în Grecia, cu unul din primii ei amanți, e drept, cu mult înainte de a-l fi cunoscut pe el.

„Era așa de cald, povestea ea, că toată ziua stăteam goală în cabină și numai seara mă îmbrăcam să ies pe covertă.” Ani întregi îl urmărise această imagine, care îl chinuia prin preciziune. De nesuportat nu era gândul că Ann s-a culcat sau se culcă cu alți bărbați, ci detaliile fizice, sigure, irecuzabile, gestul cu care își scoate ciorapii sau cu care își trage peste cap o bluză.

Privește acum cu ochii deschiși toate aceste imagini, altădată dureroase, și le găsește cel mult stupide. O vede pe Ann jos la Brașov, într-o cameră de hotel, cu Dănulescu sau cu altul, o vede goală în brațele lui, o urmărește fără oroare, fără revoltă, în mișcările ei cele mai secrete, îi aude râsul ei excitat, suspinul ei senzual, și totul trece prin el cu o indiferență de moarte.

Pornise la început spre cabană, dar acum își lasă schiurile să-l ducă unde vor. Un vânt ascuțit îl bate pe frunte, pe tâmple. Dacă drumul spre S.K.V. n-ar fi ocupat de aceste ridicule concursuri, s-ar lăsa purtat la vale, până la Poiana, până la Brașov, până la capătul pământului…

Programul de la Turing-Club era pe sfârșite. În așteptarea probei finale de viteză, tribuna urmărea cu hohote de râs ultimele sărituri de trambulină. Concurenții cădeau unul după altul, ca și cum cineva i-ar fi aruncat de sus în zăpadă. Foarte rar câte unul reușea să se mențină pe schiuri și să se oprească reglementar în fața tribunei, unde îl primeau salve de aplauze. Gunther urmărea cu entuziasm sau cu indignare fiecare nouă săritură. Avea simpatii capricioase pentru unul sau pentru altul dintre concurenți, și îi striga ca să le dea curaj în clipa plecării sau ca să-i certe, după ce au căzut. Nora se temea să nu-l obosească această agitație și uneori îi punea mâna ușor pe umăr ca să-l calmeze.

Locul din dreapta ei era mereu gol. Paul nu se întorsese, și Nora se întreba dacă se va mai întoarce vreodată. Nu i se părea cu neputință să fi plecat pentru totdeauna. Poate că la cabană o aștepta un bilet al lui, unul din acele bilete scurte, răstite, pe care omul ăsta leneș știe așa de bine să le scrie pe un colț de masă, înainte de a fugi…

Concursul de sărituri era terminat. Pârtia rămânea liberă pentru ultima cursă de viteză. Arbitrii își transmiteau prin pâlnii de carton ordine și comenzi de la o extremitate la alta a terenului. Toată lumea se retrăgea în tribune. Într-o clipă, întreg terenul era pustiu, și o tăcere încordată acoperi toate zgomotele de până atunci.

Cele două echipe de câte cinci oameni – S.K.V. și T.C.R. — urmau să coboare de sub vârful muntelui, până în fața tribunelor, în linie dreaptă. „Schuss” spunea regulamentul. Distanța nu era mare, nici 600 de metri, dar panta era prăpăstioasă, și orice fel de frână – plug, christiane sau telemark – erau interzise. Mai contribuia la atmosfera de emoție generală punerea în scenă a cursei: fanioanele care se agitau în tăcere, acordeoanele care cântaseră tot timpul, dar acum se opriseră la un semn al juriului. La baza stâncii din vârf a Postăvarului, cele două echipe se vedeau aliniate ca niște bile negre pe zăpadă.

O detunătură de pistol deschise cursa.

În primul moment nu se văzu nimic, decât un nor de zăpadă, care cobora vijelios ca o avalanșă. Pe urmă, unul câte unul, alergătorii se desprinseră din negură, la distanțe mici unul de altul, imposibil de recunoscut sau de urmărit. Partizani ai uneia sau alteia din echipe, tăceau cu aceeași intensă neliniște. Jocul era orb. Nu se știa cine vine întâi, cine câștigă, cine pierde.

Un strigăt trecu prin toată tribuna: unul din alergători căzuse. Venea peste cap rostogolindu-se la vale, cu schiurile împiedicate unul de altul. Echipa lui era pierdută. Regulamentul elimina din competiție echipa care nu sosea cu toți echipierii la finele cursei.

Lumea sărea peste tribune spre masa juriului cerând explicații, punând întrebări: cine? cine? cine?

Omul continua să se rostogolească pe pantă, în timp ce alergătorii ceilalți treceau pe lângă el, continuându-și cursa.

Sosirea se petrecu într-un tumult general. Fiecare echipier ajuns pe linia de sosire era smuls de public, care îl recunoștea, îi striga numele. Erau cinci de la S.K.V., erau numai patru de la T.C.R… T.C.R.-ul era scos din luptă! Ba nu! Și de la T.C.R. tot cinci erau. În îmbulzeală se greșise numărătoarea. Toți zece alergătorii terminaseră cu bine cursa. Clasificarea urma să se facă după cronometraj.

Dar atunci, cine era alergătorul căzut? Cine era acest al unsprezecelea concurent neînscris și care zăcea acum în zăpadă în mijlocul terenului?

Echipa de salvare alerga spre locul accidentului. Nora nu-și putu opri un gând absurd.

— Te rog, așteaptă-mă aici, îi spuse lui Gunther. Mă întorc îndată.

Paul pornise spre vârful muntelui fără gând precis. Voise doar să se depărteze de Turing-Club și de toată acea mulțime turbulentă. Pe versantul dinspre Timiș, muntele era tăcut și pustiu. Pădurea își recăpăta acolo sălbăticiunea pierdută.

Rămăsese câtăva vreme pe pietrele înghețate din vârf, albe ca niște mari blocuri de gheață. Nevăzuta vale a Timișului, acoperită de nori, vibra în adânc cu un foșnet depărtat de torent. Zările erau închise de aceeași ceață densă, ca între niște ziduri de fum.

Nu știa de cât timp se afla acolo. Minute sau ore treceau pe lângă el cu un gust de somn. Coborâse câteva trepte mai jos ca să ocolească stâncile de gheață, care blocau trecerea spre versantul Timișului, și găsi printre brazi o pârtie lată, așezată ca o șea pe grumazul muntelui. Schiurile alunecau singure fără viteză, când deodată se răsuciră violent spre dreapta. Le opri în aceeași secundă, cu o tresărire reflexă, pe care o simți ca o izbitură în piept, ca și cum cineva din el ar fi tras un mâner secret de frână. Schiurile oprite în loc vibrau de violența șocului.

În fața lui se deschidea, ca o cădere în gol, o pârtie – aproape verticală, iar jos, la capătul ei, se vedeau tribunele de la T.C.R. Pe teren fanioane colorate se ridicau și se lăsau schimbând semne neînțelese între ele. O rumoare de voci venea până sus, dar pe urmă nu se mai auzi nimic, ca și cum deodată cabana Turingului cu tribunele și oamenii ei s-ar fi depărtat.

Porni în jos cu ochii deschiși: „Dacă vreau, mai pot să opresc”, își zise. În primele secunde, schiurile alunecaseră cu greutate pe zăpada înghețată. „Da, mai pot să opresc.” O detunătură de armă sparse tăcerea. Abia atunci își dădu seama că nu e singur. Siluete repezi treceau pe lângă el, ridicând în urmă o perdea de zăpadă care acoperea totul. Pe urmă se făcu lumină, un torent de lumină albă, solară, prin care el însuși trecea luminos ca o torță vie. Ținea ochii mereu deschiși, dar era prea mult soare ca să mai vadă ceva.

Căderea o simți ca o deviere de zbor. Avu senzația violentă că e smuls de pe traiectoria lui și aruncat în altă direcție, ca un proiectil ricoșat…

Până la tribună fusese dus pe o targa de crengi de brad.

— Cred că nu are nicio fractură, dar e mai bine să nu-l obosim, spuse tânărul medic luându-și în serios rolul de șef al echipei de salvare.

Paul își pierduse în primele momente cunoștința, dar pe urmă deschisese ochii, neștiind ce se petrece. Deasupra lui erau câteva figuri străine, și între ele Nora, o Noră severă și tristă, căreia ar fi vrut să-i surâdă.

Era lovit la ochiul drept, buza de jos îi sângera, fruntea și obrajii erau jupuiți de zgârieturi.

— Toate astea n-au nicio importanță, zise medicul. Dacă n-avem nici fractură, nici hemoragie internă, am scăpat teferi.

Nu-l durea nimic. Simțea doar că nu se poate ridica de jos. Nora îi ștergea cu batista ei sângele de pe buză.

— E rândul tău să mă ridici din zăpadă, zise el. Acum nu-mi mai datorezi nimic: accident pentru accident.

Ea se aplecă și mai mult peste el și îi vorbi în șoapte, la ureche, ca să nu audă nimeni:

— De ce ai făcut asta, Paul? De ce?

— Nu știu, Nora. Nu-mi aduc aminte.

Era ceva luminos în privirea lui, o expresie de mare odihnă.

— Am uitat tot, cu desăvârșire tot. E aici, în zăpadă, sub ochii tăi, Nora, un om fără amintiri, un om liber — mă auzi? — un om liber…