XVIII

SE SPARG NORII!

De la S.K.V. la Turing, vestea alerga prin pădure ca un strigăt:

Se sparg norii! Se ridică ceața!

Dimineața era cenușie, zările erau închise, și lumina avea mereu aceeași lipsă de strălucire. Vârful Postăvarului părea scund sub cerul opac și umed, căzut prea jos.

Totuși, de la cabana Sașilor veneau strigăte, care anunțau soare și lumină.

„Se vede Brașovul! Se vede Râșnovul!” povesteau cu uimire oamenii veniți dintr-acolo. Grupuri de schiori coborau în grabă spre S.K.V., să se încredințeze de miracol.

Nora și Paul ajunseră prea târziu.

— Până adineauri am avut soare, îi întâmpină omul cu ochi de viezure.

Clipea des, ca și cum încă ar fi fost orbit de lumină. Cortina de nori, un moment ridicată, căzuse din nou peste nevăzuta lume din vale.

Toată lumea se strânsese pe terasă ca pe o punte de vapor, ca să urmărească neașteptata revenire a soarelui. Din acel punct se vedea, când era senin, întreaga Țară a Bârsei, până spre munții Făgărașului. Era ca o fereastră a Postăvarului deschisă spre câmpie, fereastră pierdută de la începutul iernii în nori și prin care câteva secunde apăruse în dimineața aceasta imaginea însorită a Brașovului, pentru ca să piară din nou în neant.

Oamenii păreau buimăciți de prea grăbita imagine ce fulgerase și se stinsese în zare. Ceața se depunea din nou pe brazi și stânci, cu lumina ei difuză, care stingea ultimele reflexe ale pietrelor.

— Priviți! strigă cineva.

Zarea se despicase, și un cerc plutitor de lumină albastră se deschidea ca un oraș fantomatic printre nori. Draperii de fum se dădeau deoparte, zidurile de ceață se năruiau. O cetate scânteia în soare cu acoperișuri de metal, cu suliți și scuturi ridicate în lumină.

Nu era Brașovul. Era prea departe ca să fie Brașovul, era prea orbitor.

Avalanșe de nori îl acopereau, aruncându-l încă o dată în negură, dar o clipă mai târziu răsărea în altă parte, ca o insulă călătoare, ca un golf fantastic în acest ocean de fum și de ceață.

Câteodată imaginile erau precise, simple, ușor de recunoscut. Cineva arăta cu degetul printre nori Râșnovul sau Zizinul, drumul șerpuitor spre Bran, turlele sclipitoare de la Zărnești. Dar într-o singură clipă, toate piereau. Orașe desprinse din loc erau purtate de la o zare la alta, porți de lumină se deschideau și se închideau, cetăți efemere se desfăceau în soare…

Două zile, vremea se zbuciumase între lumină și viscol. Diminețile erau fastuoase, ca din pragul unei imense grote. Norii se destrămau, deschizând departe arcuri de triumf, bolți albastre, ținuturi sclipitoare. De la o secundă la alta, continente de fum luau ființă și se topeau pe întinsa câmpie a Bârsei. Lanțuri de munți creșteau și se prăbușeau într-o lumină magică.

Ceața se ridica din pădure ca dintr-un mare incendiu. Fiecare brad părea că arde într-o flacără rece, cu zgomot metalic. Muntele se zbuciuma să iasă din nori. Pe toată Țara Bârsei era soare, pe toată valea Prahovei era soare; singur Postăvarul, ca un clopot de fum, ca o cetate de negură, rămânea închis între zidurile lui de iarnă.

Dimineața, porțile păreau că se deschid și, prin pânza destrămată a norilor, ca prin zeci de ferestre mișcătoare, imagini dintr-o altă lume, din alt anotimp, se fugăreau prin fum.

Spre seară însă, ca și cum muntele, obosit de tot acest zbucium, s-ar fi predat iernii biruitoare, ceața cădea din nou, norii se adunau grei, pădurea fumega stinsă…

Totul se liniști în cea de a treia noapte, deodată, cum se potolesc furtunile pe mare.

Paul se trezise în întuneric și asculta.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu bine. Ascultă și tu.

Tăcerea nopții avea ceva foșnitor, ca și cum pădurea ar fi întinerit. Cabana părea ușoară ca o navă liberată din sloiuri.

Paul merse spre fereastră și o deschise. Un cer albastru, adânc, cu stele umede, un cer de primăvară, neasemuit de clar, neasemuit de ușor, plutea peste pădurea troienită. Totul era albastru în noapte – brazii, zăpada, stâncile.

O lună nevăzută, bătând poate de undeva din spatele cabanei, dădea o slabă strălucire metalică munților din depărtare, siluete și ele albastre, dar cu vârfurile fosforescente, albe de zăpadă.

Paul rămase amețit lângă fereastră. Nora îl chemă de câteva ori, dar el nu răspunse.

Frigul de noapte era aspru, dar nu înghețat. Aducea cu el un miros de pământ jilav, o aromă de rădăcini și ierburi umede.

— E ca o deșteptare din somn, spuse Paul.

Se aplecă peste fereastră, să simtă pe frunte adierea acelei imposibile nopți de primăvară.

În plin soare, Postăvarul era de nerecunoscut. Un larg amfiteatru împresura pădurile lui verzi și albe. Lumina era rece, pură, sonoră. Până în cele mai depărtate zări, totul se vedea cu o exagerată preciziune, ca printr-o nemărginită vitrină de cristal. De la cabana lui Gunther se zăreau printre brazi, departe în vale, case minuscule, acoperișuri negre, drumuri înguste șerpuind ca niște fluvii prin pădure. Era Predealul, un Predeal colorat cu mult mov, cu mult albastru.

Bucegii nu mai aveau strălucirea lunară, străvezie din timpul nopții. Păreau niște munți de cretă, sculptați minuțios, cu vârfurile delicate și exacte.

Pe celălalt versant, Țara Bârsei se desfășura ca o machetă în relief. Munții Făgărașului și ai Ciucului prindeau în cercul lor violet câmpia, cu orașe, cu drumuri, cu păduri, văzute de sus foarte mici, dar foarte precise, ca printr-un ochean care micșorează imaginile, dar nu le tulbură. Cele mai depărtate siluete – case, arbori sau stânci – își păstrau conturul în lumina de zi.

Nora și Paul erau tot timpul pe schiuri. Vechile lor itinerarii deveneau noi, pline de surprize. Fiecare punct al muntelui, fiecare oră a zilei deschidea un peisaj necunoscut. Zăpada însăși părea că-și schimbă în soare densitatea. Era o zăpadă ușoară, fină, neaderentă, pe care schiurile alunecau fără nicio rezistență, sensibile la cea mai slabă apăsare. Virajele și opririle se făceau singure, înainte ca gestul de comandă să fie împlinit. Totul se petrecea cu o fericită ușurință în această lumină care dădea transparență lucrurilor celor mai grele.

Se auzeau prin pădure, cu un fel de vibrație muzicală, cele mai aspre zgomote, cele mai surde ecouri. Întreg muntele era ca o cutie de rezonanță, ca o vioară. Lovituri de topor sau căderi înăbușite de copaci străbăteau ca din fundul pământului, și pe urmă se limpezeau în aerul clar al dimineții.

Trecea uneori peste pădure o adiere abia simțită, și sub această suflare brazii păreau niște corăbii cu pânze pe o mare prea calmă. Numai pe creste aerul era mai viu, și bătaia vântului ridica zăpada, pulverizând-o în mici fântâni arteziene. Din vârful Postăvarului, crestele Bucegilor se vedeau ca niște cratere de argint, purtând fiecare un nimb de pulbere fină.

Veneau la cabană osteniți de prea mult soare, îmbătați de nesfârșita legănare pe schiuri. Gunther, care nu putea face decât plimbări ușoare, îi aștepta de obicei la S.K.V., unde apariția lui stârnea mereu aceleași șoapte și întrebări. Dar băiatul primea acum cu nepăsare, ba chiar cu o plăcere ironică toate aceste priviri care se iveau la ferestre de îndată ce se apropia de casa Sașilor.

Soarele îi dădea o bucurie febrilă, exuberantă, plină de gesturi. Umbla tot timpul cu o cămașă de vară fără mâneci, cu gâtul liber, cu capul gol și alerga prin zăpadă cu brațele deschise, cu fruntea în soare. Faffner, mai bătrân, mai sceptic, venea pe urmele lui fără grabă.

— Nu vrei să te trezești din somn? îl întreba Gunther trăgându-l de urechi. Nu vezi că a venit primăvara?

Câinele ridica un moment capul, făcând ochii mici în lumina de amiază, și pe urmă, cu vechea lui lene de animal adormit, se întorcea la somnul lui de iarnă.

— Faffner e mai cuminte decât noi, spunea Nora. El știe că nu trebuie să credem prea mult în primăvara asta.

O îngrijora puțin exagerata bucurie a lui Gunther.

Băiatul se simțea ieșit din iarnă. Era în bucuria lui un fel de satisfacție victorioasă, ca și cum ținta pe care și-o propusese – să ajungă în martie și să poată înfrunta familia Grodeck – ar fi fost atinsă, iar efortul lui de a trăi până atunci, împlinit.

Nora ar fi vrut să tempereze această prea mare fericire.

Între Paul și Gunther, pe care soarele îi făcea să delireze, ea singură încerca să rămână calmă. Nu avea încredere în fericirile mari, orbitoare, miraculoase. Credea mai mult în lucrurile potolite, durabile și așezate.

— Nu-i așa, Faffner?

Simțea în Faffner un aliat, un prieten, un înțelept.

Erau la amiază două sau trei ore, când soarele devenea dogoritor. Paul nu mai voia să intre în casă. Se culca afară pe treptele cabanei și rămânea acolo cu ochii închiși, cu brațele desfăcute. Sub pleoape străbătea o lumină roșie, caldă, care îi amintea ceasurile de plajă de la Balcic. Avea senzația că e gol în soare, își auzea tâmplele zvâcnind, și urechile îi erau asurzite de un tumult confuz de ghioc. Uita unde se află și de când i se părea că este în această toropeală luminoasă de totdeauna și pentru totdeauna. Nu avea amintiri, nu avea gânduri. Nicio imagine nu trecea prin ochii lui închiși, nici propria lui imagine, își simțea doar brațele calde, obrajii arși de soare și i se părea că lumina trece prin el, prin pori, prin vine de sânge, până în artere, până la inimă.

Nora venea lângă el să-l trezească, fără să-l cheme. O auzea parcă venind, îi simțea parcă mâinile ușoare pe frunte, pe păr, dar toate aceste vagi senzații rămâneau cu totul în afară de cercul lui de lumină.

Serile aveau o aromă de rășină, de coajă de copac, de frunze tinere. Brazii deveneau sub lună albaștri, străvezii. Culorile tari ale zilei – petele mari de violet, de alb, de roșu – se stingeau după o ultimă aprindere intensă, în momentul apusului.

Pe fundalul alb al Bucegilor înzăpeziți, luna în primele minute era neverosimil de galbenă, un galben cald, puternic, care nu părea să facă parte din acel peisaj de iarnă și de seară. Mai târziu, când își recăpăta lumina ei spectrală, toate văile erau albastre ca niște lacuri limpezi, încremenite sub lună.

Nora și Paul așteptau apusul de soare sus, în vârful Postăvarului, și rămâneau acolo târziu, până ce noaptea era deplină. Se vedeau aprinzându-se lumini rare, pe valea Timișului; se vedeau, ca niște puncte de foc. Farurile mașinilor alergând pe șoseaua Brașovului; se vedea mai departe, ca o brățară cu pietre sclipitoare, Râșnovul.

Pădurile foșneau fără vânt, fără clătinare, cu un freamăt de viață tânără sub zăpadă. Pietrele aveau un miros bun de pământ nou.

Plecau de acolo târziu, amețiți, clătinându-se pe schiuri. Nu se îndurau să se întoarcă la cabană. Nu se puteau despărți de aceste seri înfiorate, de această vaporoasă lumină. Treceau ore întregi fără să-și vorbească. Numai uneori, când se opreau la câte o răspântie, se căutau unul pe celălalt, întrebându-se din ochi încotro s-o pornească mai departe – spre Ruia? spre Crucur? — și atunci, în lumina palidă a nopții, se priveau cu o neînțeleasă uimire, ca și cum s-ar fi întâlnit în vis.