VI

Septembrie a venit frumos, cu lumini obosite. Pe lac, bărcile s-au rărit, pânzele s-au strâns, vaporașele albe trec mai puțin. Un aviz anunță la ponton că s-a suprimat cursa de seară de la 8,27.

În fiecare zi, se oblonesc alte ferestre ale pensiunii: pleacă lumea.

Mâine dimineață, fereastra asta, care astăzi râde în soare, cu perdele albe fluturând, se va mai deschide? Și cea de lângă ea? Și cea de deasupra ei?

Se închid pe rând, cum s-ar stinge niște lumini.

Renée Rey a coborât de câteva zile și s-a plimbat după masă, pe la ceasurile două, în soare, singură sau cu domnul Rey, care o purta la brațul lui, fără un cuvânt. Uneori se oprește să mângâie câinele casei, un câine ciobănesc, imens și lățos. E mult mai palidă, pare mai înaltă și când o privește cineva, are un zâmbet de convalescentă.

Cu Ștefan Valeriu a schimbat câteva vorbe obișnuite, nu cu mai multă tristețe, decât le-a vorbit celorlalți.

— E așa de bine afară și era așa de urât acolo sus. Mi-e dor de soarele de la noi.

E vorba să plece într-o zi sau două. Au scris la Marsilia să întrebe cum e vremea, Renée având nevoie de o traversare calmă.

Seara, ea rămâne pe terasă, întinsă în șezlong, iar domnul Rey și Ștefan joacă șah. Ca în primele zile.

Când se înnoptează de-a binelea, se văd departe, mult dincolo de lac, luminile gării și pe la doisprezece, trenul care trece spre Paris, ca un șarpe articulat și fosforescent.

Se opresc în mijlocul jocului și îl petrec cu privirea, până departe.

— E o viață aspră aceea pe care o ducem noi, vorbește din senin domnul Rey. N-o regret și nu aș schimba-o. Dar e aspră. Sunt sigur că Renée are lacrimi în ochi privind ca noi trecerea trenului ăstuia, în care ea n-are să se mai suie, decât cine știe după câți ani. Poate niciodată. Eu nu mă sperii de asta, dar, vezi, e ceva în mine, un fel de necaz care mă pune pe gânduri. Are să treacă, știu. Are să-i treacă și ei. Munca acoperă toate astea. Soarele, plantațiile, deșertul, vânturile de noapte, arabii... Dar ar trebui să înțelegi cât de deosebite sunt lucrurile aici, cât de ușor te prind și cum o femeie mai ales nu le poate rezista...

A uitat de partidă și vorbește potolit, cu dunga dintre ochi adâncită. Pe urmă, se ridică dintr-o dată:

— Eu mă duc sus să fac bagajele. Plecăm mâine. Dumneata rămâi cu Renée, până mă întorc.

Ștefan se îndreaptă spre terasă, unde șalul doamnei Rey se vede stins în întuneric.

— Domnul Rey e sus și m-a rugat să-ți țin de urât. Îmi dai voie?

— Desigur.

— Se pare că plecați mâine.

— Nu știam, dar e cu atât mai bine.

El se așează în iarbă și rămâne o bună bucată de vreme tăcut, ascultând respirația femeii de lângă el. A văzut un licurici, l-a cules, l-a ținut în palmă, ca să bage de seamă cum își stinge viermele felinarul din cap, dar ea i l-a cerut și și l-a pus în păr. În întuneric, punctul acesta de foc, pare o enormă piatră de pieptene, luminând în jur slab, dar destul pentru a-i încununa capul cu o linie albă.

Totul pare deplin pacificat, în momentul în care Renée izbucnește în plâns, un plâns bun și prietenos, pe care el îl ajută, mângâind mâinile femeii și primindu-l fără ostilitate, ca pe o ploaie.

— Tu mai rămâi mult, Ștefan?

— Nu știu bine. Aștept o veste din țară. Poate o săptămână. Poate mai mult.

— Nu te superi că plâng?

— De ce Renée? E noapte. Nu te vede nimeni. Și cineva tot trebuia să plângă pentru noi toți.

Zilele trec deșarte fără fapte noi, lăsând în urma lor o impresie de casă nelocuită, fără mobilă și cu odăile răsunând de pașii trecătorului singuratic.

Lumina de dimineață e crudă ca albușul de ou, lumina de seară e caldă că globul de porțelan al lămpilor cu petrol.

A venit din Marsilia, o fotografie a familiei Rey, trimisă în ajunul îmbarcării, cu salutări prietenești. Ștefan a pus-o în rama oglinzii și se gândește ca, la plecare, s-o lase acolo.

A mai venit o scrisoare pentru Odette Mignon și proprietăreasa i-a dat-o lui, pentru că nu știe la ce adresă s-o trimeată mai departe. Nu știe nici el. E ciudat că Odette nu i-a spus nimic în privința asta, e mai ciudat că el n-a întrebat-o.

În odaia ei, s-au găsit câteva lucruri uitate, o broderie, o carte, o eșarfă, trei-patru fotografii de amator. Se vede în ele o Odette zăpăcită, cu rochiile agitate în vânt, cu bereta albastră pusă strâmb, cu mâinile aruncate în aer, după nu se știe ce minge imaginară.

„A trecut ca o fată întâlnită într-un tramvai“ spune Ștefan, privind, pe fereastră, spre lacul pustiu, pe care o barcă cu pânză aleargă grăbit, ca o pasăre alarmată. Lângă ponton se văd câțiva pescăruși, zburând jos, lovind cu pieptul suprafața apei și ridicându-se pe urmă înalt, dezorientați.

Se aud pe scări pașii morocănoși ai Anetei, servitoarea șchioapă, care face înainte de a se însera, ocolul camerelor, să vadă dacă totul este în ordine.

— A întrebat Madam’ Bernard dacă nu vreți să vă facem foc. S-a lăsat frig și zice că la noapte are să plouă.