17

... Îmi spun uneori, când semnele vizibile ale decăderii mele se înmulțesc (ghetele rupte, chiria neplătită...), că mai este timp să mă trezesc, să reiau în mână cârma acestei existențe și să pun în sfârșit ordine în mine ca într-un dulap cu cărți. Conștiința strămoșilor mei, țărani normanzi, care au luptat cu pământul și au acumulat averi sedimentare, pentru bucuria și încăpățânarea de a strânge, se redeșteaptă atunci în mine.

Poate că a fost însă între ei un marinar, care să fi călătorit ani de-a rândul pe oceane ostile și prietene, indiferent la trecerea timpului și așteptând cu o inimă egală marile furtuni și marile acalmii.

Nu, nu este nimic de făcut împotriva aptitudinilor mele de plantă, singurul lucru cu care mă mândresc eu, care nu mă mândresc cu nimic!