19

Dacă drumurile din afară nu mi-ar fi toate închise, le-aș găsi atât de ușor pe cele interioare?

Nu întâmplător sunt dintre acei ce fac coadă la un ghișeu, sortit să se închidă tocmai în clipa în care vor fi ajuns în fața lui. Nu întâmplător am pierdut, rând pe rând, un autobuz la un colț de stradă, o bucurie la un colț de destin. Se găsește totdeauna ceva – o întârziere, o scrisoare rătăcită, un guler rupt – ceva care să încurce socotelile cele mai simple.

Ghinion, desigur! Dar mai ales o mare lene și un precis simț al deșertăciunii.

Cum nu mă feresc de nimic, nu am de ce mă teme. Ce ar putea să inventeze viața împotriva mea, care să-mi depășească așteptările și indiferența?

Pentru fiecare poartă care mi s-a închis în lume, a fost una care a cedat simplu înlăuntru, în mine. Și am primit schimbul, liniștit, fără părere de rău, cu o imensă nepăsare și cu un dram de satisfacție – satisfacția de a fi tras pe sfoară nenorocul (în text: la joie d’avoir roule le malheur, N.T.), schimbându-l în ceva generos, cald și intim.

Era bucuria de a pierde, a pierde simplu, fără să întorci capul, fără să ții minte, fără să te socotești frustrat, a pierde zile și așteptări, așa cum își pierde un arbore fructele.