22

Nu deznodămintele mă sperie, ci încercarea de a le ocoli. Ori de câte ori simțeam că ceva se sfârșește – un amor, o situație, un pact sufletesc cu mine sau cu alții, – îmi luam pălăria și plecam. Viața are destule rezerve, pentru ca să nu ne împiedicăm de resturi și regrete. Mă simt incapabil să repar un gest sau o vorbă, să schimb ceva dintr-un lucru întâmplat, să-l reiau de la capăt și să-l repet, cu mai multă băgare de seamă de astă dată, pentru ca ceea ce s-a rupt ieri să dureze astăzi.

„Ești rău?” spune E. judecând cu săracele ei doruri contrariate. Și nu sunt în stare să-i răspund, nici cu atâta cât i-ar fi ei de ajuns, un vag cuvânt de protest.

Nu. Nu sunt rău. (Sau nu sunt numai rău.) Dar mi-e peste putință să dreg ceva, nu importă ce, un obiect sau un sentiment, din momentul în care integritatea lui a fost cât de puțin siluită. O pată, o umbră, o părere, atâta ajunge pentru un sfârșit.

De câte ori cineva a vrut să-mi explice ceea ce se cheamă o „eroare” (în text: un malentendu, N.T.), de atâtea ori a avut dreptate împtriva mea. Nu căutam să replic și nici nu aveam ce. Argumentele mă dezarmează: toate sunt bune și toate trec pe de lături. Căci ce socoteală se poate opune unui om, care, ca mine, nu caută justificări, ci numai semnificații, legea lui fiind nu de a înțelege, ci de a crede?

Totul se poate simula: inteligența, buna-credință, virtutea, cinismul, adevărul chiar. Dar ceva este pur sau impur. Și asta nici nu se simulează, nici nu se drege.