Scena I

BOGOIU, mai târziu ȘTEFAN

Domnul Bogoiu iese pe terasă. Cu ochii cârpiți de somn și puțin buimăcit de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit în hol. Se oprește o clipă în mijlocul terasei. Se oprește o clipă, se uită la cer, întinde o mână, ca și cum ar încerca să vadă dacă plouă. E îmbrăcat într-un halat de casă, cam scurt, care lasă să i se vadă, ceva mai jos de genunchi, picioarele păroase. Flăcău de vreo cincizeci de ani. Puțin obez, puțin chel. Deși în halat, poartă guler tare de cauciuc și o cravată lungă, cu un nod enorm.

BOGOIU (împiedicându-se de unul din șezlonguri): Iar… (Face un zgomot de mirare cu limba lipită de cerul gurii.) Nteh, nteh, nteh. (Pipăie pânza șezlongului.) Fräulein Weber! (Se întoarce spre celălalt șezlong, pe care de asemeni îl pipăie puțin iritat.) Iar le-a lăsat afară. Agneș!… Ude… Ude leoarcă. (Se îndreaptă spre tablă, consultând cu mare atenție barometrul și termometrul. Șterge cu buretele tot ce e scris pe tablă. Apoi, aplecat, caligrafic, depărtându-se din când în când de tablă, ca să-și admire caligrafia, scrie, spunând în același timp cu glas tare:) Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 763 mm. Senin. Temperatura: 22 grade. Timp frumos.

(Ștefan coboară pe scară, în hol, douăzeci și nouă - treizeci de ani. Este îmbrăcat în trening albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află rezemat de perete un șezlong strâns. Într-o mână cu șezlongul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă. Își desface șezlongul, potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în șezlong.)

BOGOIU: Te sculași?

ȘTEFAN: După cum se vede.

BOGOIU: Buna dimineața.

ȘTEFAN: ’Neata.

BOGOIU: Asta e șezlongul dumitale?

ȘTEFAN (afirmativ): Ihă…

BOGOIU: Care va să zică, îl duseși aseară înăuntru, în vilă…

ȘTEFAN: Exact.

BOGOIU: Da’ pe astealaltele de ce mi le lăsași afară?

ȘTEFAN: Mi-era lene.

BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două șezlonguri). Leoarcă. Leoarcă, dom’le. Cade roua aicea, de parcă-i potop. Lene, zici… Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre aparatul de radio)nu-ți fuse.

ȘTEFAN (privește surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?

BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai’ asta mai lipsește. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am înșurubat și deșurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea și nu vrea. Se uita biata domnișoară Corina la el, de-ți făcea milă. Zicea că are nu-ș’ ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuța din stânga, pe care se afla aparatul, și ia în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator.), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?

ȘTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregătește să iasă în stânga.)

BOGOIU: Calomnii? (Ridică mâna dreaptă, în care ține unul din becurile demontate.) Asta numești dumneata calomnie? Și asta? Și asta? (Întoarce de câteva ori butonul aparatului.)

ȘTEFAN (iese din scenă, dar în trecere se oprește o clipă în fața tablei lui Bogoiu. Zâmbește, și pe urmă, fără grabă, cu oarecare lene — lene pe care de altfel în toate mișcările lui — ia buretele și șterge tot, după care iese agale.)