Scena V

Aceiași, JEFF

Se aude vocea lui Jeli, din culise, stingă: „Duduie Corina! Duduie Corina!”

MADAME VINTILĂ (către Corina): „Pajul” dumitale!

(Intră Jeff. Șaisprezece-șaptesprezece ani. Vizibil adolescent. Costum sportiv deschis. Poartă pe umăr un stâlp de lemn, cu o tablă tot de lemn, pe care stă scris: Pension Weber. Penszio Weber.)

JEFF: Jóreggelt kivánok! Bună dimineața.

CORINA: Unde umbli, Jeff, așa de dimineață? Eu credeam că mai dormi.

JEFF: Să dorm? Glumiți, domnișoara Corina. Eram de santinelă.

CORINA: Cum de santinelă? Și ce e parul acesta pe care-l porți după tine?

JEFF: E descoperirea mea. (Tace un moment, pentru a-și pregăti efectul. A împlântat marțial parul în pământ și-l prezintă ca pe un trofeu.) Acum știu de ce nu se mai oprește autobuzul la pensiunea Weber.

MAIORUL: Autobuzul?

MADAME VINTILĂ: Ce vrei să zici?

JEFF: E simplu. De câteva zile firma pensiunii — știți firma de jos, de pe șosea — dispare la fiecare dimineață. Dispare pe la opt-nouă, înainte de trecerea autobuzului, și pe urmă, după ce-a trecut apare la loc.

CORINA: Nu vorbi copilării, Jeff.

MAIORUL: O fi vreo stafie.

JEFF: Nu vorbesc copilării, domnișoară Corina, și nu e nicio stafie, domnule maior. E un domn. Îl cunoașteți foarte bine. E domnul Ștefan Valeriu. 

MADAME VINTILĂ: Tot el. Frate?

BOGOIU: Nu v-am spus eu?

CORINA: Faci glume proaste, Jeff.

JEFF: Zău că nu e glumă, domnișoară Corina. (Cu timiditate, încet, numai către ea:) Știți bine că n-aș îndrăzni să glumesc cu dumneavoastră. (Tare, către toți:) E el. Am bănuit de ieri, de alaltăieri, dar n-am vrut să spun nimic, pentru că nu eram încă sigur. De două zile îl pândesc de la fereastra mea când pleacă dimineața pe munte. și azi-dimineață a plecat. Nu s-a întors încă?

BOGOIU: Acu trebuie să pice.

JEFF: Îl urmăream de ia fereastra mea, dar de acolo nu se prea vede bine, din cauza brazilor. Azi dimineață am vrut să mă conving. Am ieșit cel dintâi din pensiune — nici dumneata nu te sculaseși, domnule Bogoiu — am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. M-am ascuns acolo bine și am așteptat până a venit. Vă spun că e el.

MADAME VINTILĂ: Dar de ce-o fi făcând toate astea?

JEFF: Nu știu. Probabil ca să nu se mai oprească autobuzul. O fi având motivele lui. Daca nu e firma pe șosea, șoferul nici nu știe unde să oprească. De jos, pensiunea nu se vede de loc. E pierdută toată între brazi.

MAIORUL: Și de ce n-ai bătut firma la ioc? Acu trece autobuzul și iar rămânem mofluzi.

JEFF: Am încercat s-o bat, dar singur mi-era greu. Nu veniți să-mi ajutați?

BOGOIU: Dacă vă duceți, grăbiți-vă, că mult nu mai e. (Se aude de departe, de pe șosea, zgomotul și claxonul unui automobil, care se apropie.) Na! Ce vă spusei eu?

MADAME VINTILĂ: Vai de mine! Scrisorile mele! (Aleargă spre stânga alarmată, strigând spre autobuzul ce trece undeva departe în culise:) Aaaa! Aaaa!

JEFF: Haide repede, domnule maior, poate-l mai prindem. (Strigă și el:) Aaaa! Aaaa!

MAIORUL: Jurnalul meu! Să știți că iar îl pierd. Opriți-l. Nu-l lăsați!

(Se aud mereu sunetele de claxon ale automobilului. Madame Vintilă, Jeff și Maiorul ies, alergând prin stânga.)