Scena XVII

CORINA, ȘTEFAN

ȘTEFAN: Să fie așa târziu? Mergem la masă?

CORINA: Nu. Mai e mult până la prânz. Dar îi dă de știre lui Bogoiu. Până se adună cu toții, până se îmbrăcă, până-l strigă pe maior de la pescuit. Și de la lac până aici e o bucată bună de drum. 

ȘTEFAN: Oricum, ce repede a trecut vremea…

CORINA: Într-adevăr… nu mi-am dat seama. Ne-am luat cu vorba. Și abia acum îmi aduc aminte, veneam să-ți spun un lucru foarte important..

ȘTEFAN: Găsești că nu mi-ai spus destule?

CORINA: Nu glumi. Era ceva foarte serios. (Se gândește, încearcă să-și aducă aminte, și în cele din urmă găsește.) Da. Aștept un telefon.

ȘTEFAN (cu o indiferență puțin prefăcută): Foarte bine faci.

CORINA: Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze.

ȘTEFAN: Să sperăm că va funcționa. Mai ales că l-ai reparat.

CORINA: Tocmai de aceea. L-am reparat și aș vrea ca între timp să nu se strice.

ȘTEFAN (galant): Domnișoară, v-o doresc din toată inima.

CORINA: Nu e de ajuns. 

ȘTEFAN: Mai mult nu pot face.

CORINA: Ba da. Poți face un lucru foarte precis. (Se apropie de el și îl privește drept în ochi, scontând efectul.) Să nu-l strici.

ȘTEFAN (fals degajat): Eu?

CORINA: Nu încerca să protestezi. Dumitale îți stă bine când ești sincer. Haide, puțin curaj, ce Dumnezeu! Suntem bărbați. Ai stricat telefonul și aparatul de radio. Nu-ți fac niciun reproș. Poate că asta intră în programul dumitale de fericire. Nici nu întreb de ce l-ai stricat…

ȘTEFAN (un moment ezită, parcă ar voi să nege, parcă ar voi să reziste. În cele din urma cedează): Mă irita. Firul ăsta aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. Mă împiedica să uit. Prin el putea să năvălească aici, oricând, toată viața de dincolo. O știre, o chemare… Și pe urmă, nu puteam să sufăr cum erați toată ziua cu ochii la el: o să sune? n-o să sune?... În prima zi, un ceas întreg a stat prietena dumitale, madame Vintilă, la telefon, zbierând cuvinte de dragoste nu știu cui la București. Bărbatu-său, se vede. Era trivial, crede-mă, de ce nu-l lăsa în pace? De ce nu încearcă să-l uite puțin? E vacanță, pentru Dumnezeu!

CORINA: Gelos?

ȘTEFAN: Nuu! Amorul nu intră în programul meu de vară.

CORINA: Atunci, suntem înțeleși. Îmi lași telefonul în pace. Cel puțin până voi termina convorbirea. Aștept să mă cheme.

CORONA: Intră indiscreția în programul dumitale de vară?

ȘTEFAN: Uneori. Nu vrei să-mi spui?

CORINA (fără cochetărie): Nu, pot să spun!

ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?

CORINA: Cine? (Dă cu ochii de tablă, pe care a rămas desenul Mediteranei, înțelege și exclamă.) A!… ai ascultat? Prin urmare, domnul meu, din absoluta dumneavoastră indiferență, mai aveți din când în când timpul să trageți cu urechea… 

ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?

CORINA: Poate. Poate el. Poate altcineva.

ȘTEFAN (brusc): Iartă-mă, sunt stupid și pun întrebări grosolane. Nu mă privește și bine faci că nu răspunzi. (Schimbând vorba): Prin urmare, rămâne stabilit. Nu stric telefonul… În schimb, îmi vei face un serviciu.

CORINA: Să vedem.

ȘTEFAN: Am observat că ai oarecare influență asupra dobitocului bătrân.

CORINA: Bogoiu?

ȘTEFAN: Da. Bogoiu. Convinge-l să nu mai scrie de dimineață până seara foi de calendar, pe unde apucă. Mă scoate din sărite. Într-o zi o să terminam, cu un scandal.

CORINA: Dai ce ai cu el? În fond, nu e decât un viciu inocent.

ȘTEFAN: Nu e joc inocent. E o perversitate. Aș vrea să nu știu că azi e în 5 august, dar nu pot. Bogoiu e mereu aici să mi-o amintească.

CORINA: Și te deranjează?

ȘTEFAN: Enorm. Îmi tulbură sentimentul meu de eternitate.

CORINA: Ce copil ești! (Râde.) Bine. Am să încerc. Dar trebuie să-mi faci și dumneata un serviciu.

ȘTEFAN: Păi, ne-am înțeles. Telefonul.

CORINA: Lasă telefonul. Cu el am terminat. (Se apropie de radio și-l arată rugătoare, ca și cum ar cere, pentru el, cruțare.)

ȘTEFAN (intransigent): Nu. Asta nu. Cu nici un preț. Pe ăsta nu-l las.

CORINA: Nu fi încăpățânat.

ȘTEFAN: Nu sunt încăpățânat. Sunt decis. Dacă mai fac un singur pas, pe calea concesiilor, simt că-mi pierd toată vacanța. Nu înțelegi că n-are ce căuta aici? Suntem destule voci și fără el.

CORINÂ: Chiar dacă te rog?

ȘTEFAN: Chiar.

CORINA: Chiar dacă te implor?

ȘTEFAN: Mai ales dacă mă implori.

CORINA:. Și totuși, l-am reparat.

ȘTEFAN: Nu e nimic. Eu am să-l stric.

CORINA: Și eu am să-l repar din nou.

ȘTEFAN: Și eu am să-l stric din nou.

CORINA (se apropie de el): De neînduplecat?

ȘTEFAN: De granit.

CORINA: Șezi! (Îi arată șezlongul.)

ȘTEFAN: De ce?

CORINA: Așa cum ești, în picioare și de granit, mi-e frică de dumneata. Te rog șezi.

ȘTEFAN (leneș, ia loc pe șezlongul lui).

CORINA (se așază lângă el, pe unul din brațele șezlongului): Așa. Un granit care șade e puțin fioros. Se poate discuta cu el. I se poate cere o favoare (repede, ca să nu i se taie vorba) — o foarte mică favoare… (Vorbește rar, ezitând, speriată, cu frica de a nu deștepta intransigența lui, ce pare pentru moment somnolentă:) La 12 august … de azi într-o săptămână… se transmite seara, de la Salzburg, un concert de Mozart. Cel mai frumos. Ai să vezi. Ai să-l asculți. O să-l ascultăm împreună. Kleine Nachtmusik… Cine ți-a spus dumitale că pentru a fi fericit e interzis să fii sensibil? Asta e o superstiție născocită de un prost… Și nu dumneata ești prostul acela. Kleine Nachtmusik. Mică muzică de noapte… Nu e frumos? E foarte frumos. Nu știi ce frumos e! Dacă aș ști să când… dar nu știu. Îmi pare rău. E o frază din Andante, pe care o țin bine minte… O port în mine de câțiva, de când am auzit-o întâia dată. Uite, am să încerc. (Se înclină spre el, gata să cânte. În momentul acesta sună telefonul.) Telefonul! (Sare brusc în picioare și face un pas spre telefon.)

ȘTEFAN (o urmează la fel de brusc. O apucă de mână și cu capul face semn spre aparatul de telefon, care continuă să sune): Cine e?

CORINA (șoptind, ca și cum s-ar teme să nu fie auzită de omul de la telefon): Nu pot să spun.

ȘTEFAN (îi dă drumul, contrariat).

CORINA (tot în șoapte): Rămâi aici.. Și te rog să nu asculți. Contez pe… lenea dumitale. (Cu pași ușori, intră în hol, trage de o parte și de alta ușile laterale de sticlă și, pe măsura ce ele se închid, soneria se aude din ce în ce mai slab, aproape deloc.)

ȘTEFAN (rămas pe terasa, o privește lung, Corina, de asemeni, pe el. Pe urmă, ea ridică, cu un gest de curaj — același gest de „ce-o fi, o fi“ — receptorul).

CORTINA ----