SCENA VIII

MAGDA. ANDRONIC

Andronic a făcut câțiva pași spre ușa prin care a ieșit Directorul — nu s-ar putea spune exact cu ce intenție: ca să-l conducă, sau ca să-l cheme Înapoi. Se oprește în fața ușii câteva secunde, cu spatele la public. Pe urmă se întoarce și vine cu pași mici, rari, spre birou.

MAGDA: Vei primi?

ANDRONIC: Nu.

MAGDA: Foarte bine.

ANDRONIC (cu oboseală): Nu, nu voi primi. Voi publica mai departe în reviste de istorie, de știință, în reviste pe care nu le citește nimeni.

MAGDA: Îți pare rău?

ANDRONIC: Nu știu. Cred că da… (după o pauză:) Știi câți auditori au fost la ultima mea lecție?

MAGDA: Puțini?

ANDRONIC: Șase. Și unul din ei, intrat din întâmplare. Greșise sala, bietul băiat…

MAGDA (simte tonul lui de amărăciune): Ești obosit.

ANDRONIC: Să vorbești o viață întreagă în fața unor săli goale. Patru, cinci, zece studenți, care iau note… Nici măcar nu știi dacă te ascultă. Iau note. Niciun răspuns, niciun surâs, niciun semn, niciun ecou. Poate sunt surzi… Poate sunt morți... Doar câte unul se ridică deodată în mijlocul lecții trântește pupitrul și pleacă… Tu rămâi mai departe, pe catedră — pentru cine? pentru ce?

MAGDA (ca unui copil): Ești obosit.

ANDRONIC: O! Dacă s-ar putea! Dacă aș putea! Să vorbești într-o mare sală, plină de lume, fremătând de nerăbdare, de curiozitate, de emoție. Să simți fixate asupra ta sute de priviri, mii de priviri. Care așteaptă, care cheamă, care întreabă. Să simți cum fiecare cuvânt al tău deschide inimi, aprinde imaginații, răscolește pasiuni… Scrisul tău să treacă din mână în mână, din om în om, numele tău să străbată mulțimile, să însemne ceva…

MAGDA: Dar numele dumitale înseamnă mult.

ANDRONIC: Pentru cine? Pentru câți?

MAGDA: Sunt puțini poate, dar sunt cei mai buni!

ANDRONIC (plictisit, sceptic): O! cei mai buni!

MAGDA: Ești nedrept. Nedrept cu dumneata. Nedrept cu ei. Te-a tulburat gazetarul ăsta… (Semn spre ușa prin care a ieșit Directorul.)

ANDRONIC: Da. Mărturisesc că da. M-a tulburat. Ce spunea el era amețitor. Era poate o aventură, o nebunie — dar o nebunie care te îmbată. Mai ales dacă nu ești obișnuit cu băuturi atât de tari. 

MAGDA: Poate că tot ai să primești.

ANDRONIC: Nu. Nu pot. Nu mă simt în stare. Știa el ce spune. (Cu dispreț:) Sunt un om de bibliotecă. (Ia în mână o carte, o deschide.)

MAGDA: Vrei să te las? Vrei să lucrezi?

ANDRONIC: Nu. Te rog nu pleca. Astă-seară nu lucrez. Simt că n-aș putea.

MAGDA: Nu vrei să ieși puțin din casă?

ANDRONIC: Unde?

MAGDA: Undeva pe stradă. Undeva, unde să nu fie atâtea cărți.

ANDRONIC: Ai dreptate. Apasă. Le simt cum apasă.

MAGDA: Haide cu mine să ne plimbăm.

ANDRONIC (nici da, nici nu – indiferent): Știu eu?...

MAGDA: Uite, se înserează. Trebuie să fie frumos spre Șosea. Vii?

(Se aude soneria de la intrare.)

ANDRONIC: Cine o mai fi?

MAGDA (după o pauză): Să se fi întors el?

ANDRONIC: Nu cred. Dar dacă e el, nu vreau să-l văd.

MAGDA: Ți-e frică?

ANDRONIC: Nu știu. Dar nu mai vreau sa-l vad.