SCENA IX

BUCȘAN, DIRECTORUL

BUCȘAN: Ce vrei?

DIRECTORUL: M-ai chemat, și am venit.

BUCȘAN: Te-am chemat eu?

DIRECTORUL: Da. Nu mi-ai spus că mă aștepți aici mâine la nouă dimineața?.

BUCȘAN: Și e nouă dimineața?

DIRECTORUL: Nu. E douăsprezece noaptea.

BUCȘAN: Atunci?

DIRECTORUL: Am venit ceva mai devreme. Nu-mi plac orele fixe, coane Griguță. Știi cine te cheamă, dar nu știi cine te așteaptă. (Se uită sub birou, pipăind cu palma planșa de dedesubt.) Un microfon instalat sub birou… Un indiscret în odaia cealaltă… (Merge spre ușa din dreapta, o deschide, se uită în încăperea alăturată, închide la loc.) Am oroare de flagrante, delicte…

BUCȘAN: Nu mă cunoști. Sunt un om discret.

DIRECTORUL: Și eu. Tocmai de aceea am venit acum. Când ai plecat azi-dimineață de la mine, mi-ai spus că-mi lași timp să mă răzgândesc. Ei bine, m-am răzgândit. Primesc.

BUCȘAN: Primești? Ce?

DIRECTORUL: Ce mi-ai propus.

BUCȘAN: Ți-am propus ceva?

DIRECTORUL: Să lăsăm glumele, coane Griguță. Nu e momentul. Am avut o zi grea… amândoi.

BUCȘAN: Eu nu.

DIRECTORUL: Poate. Deși nu te cred. Dar eu, uite îți spun drept: am avut o zi grea.

BUCȘAN (cu subînțeles): Și încă nu s-a terminat.

DIRECTORUL: Ai dreptate: încă nu. Dar vreau s-o termin. Toată ziua m-am zbătut, am alergat, am scotocit. Nu e ușor să lupte cineva cu dumneata.

BUCȘAN: Mie mi-o spui?

DIRECTORUL: Am căutat documente, acte, cifre, probe.

BUCȘAN: Și?

DIRECTORUL: Le-am găsit. Cu greu — dar le-am găsit.

BUCȘAN (calm): Unde sunt?

DIRECTORUL: Aici. (Se bate discret peste buzunarul hainei.) În buzunarul meu.

BUCȘAN: Te felicit.

DIRECTORUL: Mă feliciți, dar nu din toată inima, în realitate ești destul de preocupat și foarte neliniștit.

BUCȘAN: Eu?

DIRECTORUL: Dumneata. Și te înțeleg. Un scandal acum, înainte de semnarea contractelor Carun, ar cădea prost.

BUCȘAN (fără ironie): Foarte prost.

DIRECTORUL: Vezi? Și atunci, nu e mai bine să ne înțelegem? Uite, mă duceam spre redacție adineauri. De azi-dimineață n-am mai dat pe acolo. Sunt așteptat. Trebuie să scriu un reportaj pentru ultima oră. Poate că e mai bine să nu-l mai scriu? Poate că e mai bine să nu apară? Ce zici?

BUCȘAN: Nici n-o să apară.

DIRECTORUL: Bravo, coane Griguță. Știam eu că ne înțelegem. Uite, dau un telefon la „Deșteptarea” (pune mâna pe telefon) să le spun să-i dea drumul fără ultima oră.

BUCȘAN: Nu te mai osteni.

DIRECTORUL: Trebuie. Mă așteaptă.

BUCȘAN: Nu te așteaptă nimeni. „Deșteptarea” dumitale nu mai apare.

DIRECTORUL: Cum?

BUCȘAN: Am suprimat-o.

DIRECTORUL (o secundă a încremenit. Pe urmă izbucnește într-un râs scurt): Ah! Ce farsă mai e și asta? Dumneata poți multe, coane Griguță, dar sunt lucruri pe care nici dumneata nu le poți.

BUCȘAN: Domnule! Gazeta dumitale datorează tipografiei mele suma de lei patru sute optzeci de mii. Am dat dispoziții ca, începând de astă-seară, să se înceteze lucrul. 

DIRECTORUL: Ai dat dispoziții! Tipografia dumitale?

BUCȘAN: Da. Tipografia mea.

DIRECTORUL: De când?

BUCȘAN: De… (se uită la ceas) jumătate oră.

DIRECTORUL: Nu te cred.

BUCȘAN: Informează-te. (Îi arată cu mâna telefonul.)

DIRECTORUL (o clipă rămâne nemișcat, apoi ridică brusc receptorul, începe să formeze numărul, cu mișcări scurte, nervoase — dar deodată se oprește și pune receptorul la loc): Nu. Dumneata nu minți.

BUCȘAN: Ba da. Dar nu așa de grosolan. Când mint, sunt mai subtil.

DIRECTORUL: Joci tare! (Se așeză în fotoliul din fața biroului. E palid, sfârșit și totuși calm, ca la sfârșitul unei partide pierdute.)

BUCȘAN (modest): Fac și eu ce pot.

DIRECIORUL: Joci prea tare. Și nu e bine.

BUCȘAN: De ce?

DIRECTORUL: Nu vorbesc pentru mine. Eu deocamdată sunt terminat. Nu zic, am să încerc și eu să fac ceva. Să găsesc altă tipografie, să caut bani… În sfârșit, voi vedea. Dar mă gândesc la dumneata.

BUCȘAN: Îți mulțumesc.

DIRECTORUL: Mă gândesc sincer la dumneata. Ai greșit!

BUCȘAN: Serios?

DIRECTORUL: Da, ai greșit. În fond, dumneata ce vrei? Să faci tăcere în jurul afacerii Protar. Să nu se vorbească nimic. Să nu se audă nici o șoaptă.

BUCȘAN (ritos, șuierat): Nici una. 

DIRECTORUL: Și pentru asta suprimi „Deșteptarea”, o foaie obscură, pe care n-o citea nimeni și care va face mai mare zgomot într-o singură clipă dispărând decât a făcut în zece ani de apariție.

BUCȘAN: Crezi?

DIRECTORUL: Mâine se va ști în tot orașul — fiindcă asta ți-o promit: se va ști — că Bucșan, Grigore Bucșan, a suprimat cu mâna lui „Deșteptarea”, pentru că i-a fost frică. Și vor fi cinci sute de oameni care se vor întreba: de ce? Va trebui să le răspunzi sau să-i împiedici să întrebe. 

BUCȘAN: Nu vor întreba.

DIRECTORUL: Primii cinci sute, poate nu. Dar ceilalți? Sunt mulți, coane Griguță, sunt foarte mulți. Și pe urmă, mai e cineva pe care-l uiți: Andronic.

BUCȘAN: Tovarășul dumitale.

DIRECTORUL: Tovarășul! Nu. E prea abil și prea primejdios ca să aibă tovarăși. Lucrează singur.

BUCȘAN: Nu ești înțeles cu el?

DIRECTORUL: Aș fi vrut să fiu.

BUCȘAN: Totuși, l-ai vizitat azi după masă. 

DIRECTORUL: Fără rezultat. (Cu o mișcare de sinceritate:) Uite. Acum pot să vorbesc deschis cu dumneata. E prea târziu și prea inutil să ascund. Sunt ca un jucător decavat. Arunc cărțile pe masă. Tot nu mai am nimic de pierdut. (Scurtă pauză. Schimbare de voce:) Adineauri, când am intrat, spuneam că am în buzunar documente, probe. Mințeam. N-am nimic. (Își întoarce scurt buzunarele.) Nimic.

BUCȘAN: Și afacerea Protar?...

DIRECTORUL: Habar n-am de ea. Totul e în mâna lui Andronic.

BUCȘAN: Prin urmare, azi-dimineață…

DIRECTORUL: Eram de bună-credință. Articolul fusese strecurat în gazetă fără știrea mea, fără știrea nimănui. Andronic ăsta e un bandit!

BUCȘAN: Stiu.

DIRECTORUL: Am fost la el. Voiam să-l fac să vorbească. I-am luat în toate felurile. Am ademenit, am rugat, am promis, am amenințat. Uneori mi se părea că am reușit, că sunt gata să reușesc… Dar era la el o femeie… o fată…

BUCȘAN: Brună.

DIRECTORUL: O cunoști?

BUCȘAN: Puțin. Din vedere.

DIRECTORUL: Abia acum îmi dau seama că era instrumentul lui. Jucau împreună comedia. Ezitări, scrupule… (Cu o schimbare de voce): Tipul e tare, coane Griguță. Sub masca lui de savant aiurit, se ascunde un bandit. Un mare bandit.

BUCȘAN: Mai mare decât noi?

DIRECTORUL: Nu știu. Se va vedea… Da, da, se va vedea. Un moment am crezut că l-am convins. Mi-a promis că până la ora opt îmi dă un articol și documente. (Devotat:) Nu că le-aș fi publicat, coane Griguță. Nu. Tot aici veneam cu ele. Dar altfel vorbeam cu dumneata dacă aveam hârtiile în buzunar.

BUCȘAN: Păcat.

DIRECTORUL: Să știi că-i păcat. Era mai bine și pentru dumneata. Cu mine te-ai fi înțeles. Cu el, e mai greu. La ora opt am fost la el. Am sunat, am băut, am strigat. Nimic. Nimeni. Dispărut. L-am căutat, am alergat după el în tot orașul. Nu-l știe nimeni. Nu l-a văzut nimeni. Nu e nicăieri.

BUCȘAN: Și atunci?

DIRECTORUL (gest de neputință): Am renunțat. Ce era să fac? Am renunțat. Îmi mai rămânea o ultimă carte să joc. Dumneata. Mi-am zis: hai să-i văd. Să-ncerc marea cu degetul. Cine știe? Poate se prinde.

BUCȘAN: Și nu s-a prins.

DIRECTORUL: Nu.

BUCȘAN: Vezi?

DIRECTORUL (se ridică în picioare): M-ai scos din joc, dar rămâne el. Cu mine a fost ușor, fiindcă ne cunoaștem de mult. Dar pe el nu-l cunoști. Asta e marea lui forță: nu-l cunoaște nimeni. A stat o viață întreagă în bibliotecă, ascuns ca într-o vizuină și acum iese la pradă cu figura lui de martir vasător.

BUCȘAN: Îi viu eu de hac și visătorului ăsta!

DIRECTORUL: Nu se știe. Dumneata ești obișnuit cu escrocii, coane Griguță. Escrocii sunt băieți simpatici și oameni de înțeles. Cu visătorii e mai greu. (După o clipă:) În sfârșit. Treaba dumitale. (Se ridică deodată, își ia pălăria de pe birou.) Noapte bună. (Se îndreaptă cu pași leneși, de om obosit, spre ușa din stânga.)

BUCȘAN (rămas la biroul lui, foarte calm, îl lasă să se depărteze, dar înainte să fi ajuns la ușă, îl oprește cu un singur cuvânt): Ascultă! (Directorul se oprește în loc, se întoarce. Fără grabă, Bucșan se ridică de la birou și vine spre centrul scenei, la un pas de Director, față în față.) Vrei să scoți gazeta mâine dimineață? 

DIRECTORUL (ridicare din umeri de neputință, de nedumerire, de oboseală).

BUCȘAN: Cumpără tipografia. Ți-o vând.

DIRECTORUL: Îți râzi de mine.

BUCȘAN: Nu, sunt dispus să vând. Cumpăr-o!

DIRECTORUL: Cu ce bani?

BUCȘAN: Ei! Bani găsim noi.

DIRECTORUL: Ușor de spus.

BUCȘAN: Îți spun că găsim. Nu asta-i întrebarea. Întrebarea e dacă vrei să cumperi.

DIRECTORUL (într-o doară): Cât?

BUCȘAN: Zece milioane.

DIRECTORUL: Ieftin.

BUCȘAN: Nu. E scump. Groaznic de scump. Dacă plătești. Dar dacă nu plătești — e ieftin de tot. 

DIRECTORUL (nedumerit): Atunci… 

BUCȘAN: Semnezi niște polițe.

DIRECTORUL: De zece milioane? 

BUCȘAN: Da. De zece milioane.

DIRECTORUL: Și cum vrei să ți le plătesc? Când vrei să ți le plătesc?

BUCȘAN: Niciodată.

DIRECTORUL: Nu înțeleg.

BUCȘAN: Și totuși, nu e greu. Polițele rămân la mine. În caseta mea particulară. Și nu ies de acolo niciodată. Îți dau cuvântul meu de onoare. Niciodată, dacă ești rezonabil.

DIRECTORUL (moment de gândire, până își dă seama de sensul propunerii; pe urmă cu elan, cu entuziasm): Coane Griguță, n-o să-ți pară rău!

BUCȘAN: Știu. Mie nu-mi pare niciodată rău. 

DIRECTORUL: De azi încolo sunt omul dumitale. Eu și „Deșteptarea”. Faci ce vrei cu ea Îți aparține.

BUCȘAN: Nu. Să ne înțelegem: între noi a intervenit o afacere comercială. Strict comercială. „Deșteptarea” rămâne a dumitale. Faci ce vrei. Scrii ce vrei. Nu-mi place să impietez asupra convingerilor nimănui. 

DIRECTORUL: Ești un om delicat, coane Griguță.

BUCȘAN: Și dumneata un băiat inteligent. (A ocolit biroul și trage un sertar, același din care a scos carnetul de cecuri, în scena cu Agopian.) Semnezi polițele?

DIRECTORUL: Chiar acum?

BUCȘAN: Dacă vrei să apari mâine dimineață. 

DIRECTORUL: S-a făcut. (Se așază în fata biroului, întorcându-și fotoliul așa încât să poată scrie. E cu spatele la ușa din stânga.)

BUCȘAN (întinzându-i un pachet cu polițe): Sunt zece polițe de câte un milion. Scadențele le lași în alb. 

DIRECTORUL: Înțeles. (Începe să scrie.)