CAPITOLUL XIV

LA CONAC.

Case dărâmate, miros de gunoi putrezit. Oraşul fără apă, cu dărâmături şi cadavre. Tramvaiul oprea în staţie, dar foarte puţină lume urca. Trecea o căruţă cu un cazan de rufe, o albie, un cufăr. O femeie ţinea un copil în braţe, alta – doi copii pe genunchi. O maşină cu o somieră pe deasupra, geamantane la spate, încărcată cu oameni şi lucruri. O casă prăbuşită peste un adăpost. O groapă imensă. Şinele tramvaiului ridicate, curbate, ca un tobogan. Oraşul miroase a ars, latră toată noaptea câinii părăsiţi de stăpâni. O telegramă mă cheamă: Madeleine pleacă. Vino…

Şi iată-mă în Gara de Nord.

Nimic nu-i mai trist decât o gară, o gară în timp de război.

Aşteptam trenul. De câte ore aşteptam? Nerăbdarea se transmitea din om în om. Ploua mărunt, ploua într-una de câteva zile. Simţeam frigul, umezeala în oase. Lumea, exasperată, înspăimântată, aştepta trenul. Treceau oameni cu boccele, cu saci. Pliscuri lătăreţe de raţe, buchete de ciocuri de pui ieşeau dintr-un coş. Ochii rotunzi de cumătră curioasă ai unei curci mă priveau, mă întrebau: „Unde pleci?”

Soldaţi mulţi. Soldaţi… Soldaţi… Toţi abătuţi. Dacă aş fi văzut o singură licărire veselă în ochii lor, ar fi fost mai puţin trist. Dar oamenii aceia cu puşca pe umăr păreau mai dezarmaţi decât păsările în coşul ţăranului.

Băieţii care mi-au adus bagajele şi voiau să mă ajute să urc în tren apăreau, dispăreau. „Nu se vede. Nu vine, n-a venit!” La doi paşi de mine se oprise un ofiţer, un bărbat înalt, voinic, şi o femeie blondă, firavă. Purta o pălărie mică, neagră, cu bor, o haină cenuşie, lungă. Ofiţerul spunea:

— Trebuie neapărat să-mi obţii un concediu. Nu uita petiţia la minister şi nu uita divorţul… Ţine legătura cu avocatul. Mai bine notează-ţi. Ai o hârtie şi un creion?

— Cum aş putea să uit că vrei să divorţăm?

— Lasă ironia, dragă, n-am timp pentru asta. N-a mai rămas decât să-l transcrii… Nebunii ăştia sunt în stare să mă treacă în cadrul disponibil… Acum, la spartul târgului…

— Ei şi?

— De o mie de ori am auzit „Ei şi?”. Adică ce ai vrea? Să vând într-o zi şireturi de ghete şi ace de cap într-un gang? Să lustruiesc pantofi?

— Bine, am înţeles. Punctul unu: divorţul…

— Tu ştii că nu se va schimba nimic între noi, draga mea. E un divorţ de formă.

— Nu e deloc sigur că nu se va schimba. Poate s-a şi schimbat. Un bărbat când se însoară se leagă să-şi ocrotească nevasta tocmai în zilele grele. Poate să am nevoie de numele tău tocmai acum. De ce să nu-mi laşi o şansă?

— Tu ştii bine că orice s-ar întâmpla o să am grijă de tine.

— Orice” poate însemna deportarea… o să ai grijă să-mi trimiţi portocale în lagăr?

Şuieratul unei locomotive m-a împiedicat să aud răspunsul lui. Ofiţerul începu să tuşească. Femeia scoase din poşetă o pungă albă.

— Bomboane de tuse… Nu uita să iei.

— Lasă, o să treacă… Nu uita…

— N-am să uit. Punctul unu – divorţul, doi – concediul, trei – petiţia la Statul-Major.

Ochii ei mari, verzi surâdeau obosiţi.

Un soldat oacheş se opri în faţa lor, prezentându-se reglementar. În obrazul gălbui, supt, ochii negri parcă-i ardeau. Închidea şi deschidea gura mare, dar sunetele se pierdeau în zgomotul gării. Şuierăturile, fumul îi acopereau vocea. Dar ochii vioi căutau să se facă înţeleşi.

— Şi Alexandru? striga încruntat ofiţerul. Unde e Alexandru? La spital? De ce nu mi-a scris un cuvânt, o carte poştală? Ştia foarte bine când expiră concediul. L-am aşteptat ieri. N-a venit nici azi-dimineaţă. De unde ştii că-i la spital?

— L-am văzut ieri… Când am trecut prin Braşov… Suntem dintr-un sat…

— Ei, cum făcu de se îmbolnăvi tocmai acum?

— E acolo de-atunci… Să vedeţi…

— Ce să văd… Să văd că e şmecher, că s-a îmbolnăvit la sfârşitul concediului?

— Atunci…

— Care atunci?

— Când i-au tăiat deştele…

— Ce spui? Cine? Cine i-a tăiat? Cum?

— După ce aţi plecat cu camionul. Mie mi-au dat un brânci şi am căzut. Mi-am spart capul. Altfel, păţeam şi eu ca Alexandru…

— Vorbeşte clar. Şi pe scurt. Ce-a păţit Alexandru?

— Când s-a agăţat de tren, neamţul i-a dat peste mână. Trenul luase viteză. Dacă Alexandru şi-ar fi dat drumul, şi-ar fi rupt picioarele. Neamţul îl ameninţa că-i taie mâinile. Alexandru ştie nemţeşte, că pe la noi sunt saşi. N-a crezut că o să-i taie mâinile. Cine să creadă? „Dacă-mi dau drumul, rămân fără picioare! a strigat şi nu mă mai ia fata! Mă duc să mă însor!” Îi ardea de glumă, săracu! Îl ştiţi, e glumeţ. Dar neamţu nu ştie de glumă. A scos baioneta şi i-a dat peste deşte.

— Şi?

— I-a tăiat deştele. Alexandru a căzut buluc şi a rămas în nesimţire… Curgea sângele ca dintr-o vită. Eu, când m-am dezmeticit, am mers ce-am mers şi am dat de el. O bucată de drum l-am dus în spinare. Pe urmă l-am pus pe manta ca pe un preş şi l-am tras cum am putut până la un post de prim ajutor. Era leşinat.

— Şi acum?

— Vai de el! Nu-l mai cunoşti. E vânăt la faţă. Topit. I-am dat eu sânge de i-au făcut transfuzie, că de nu, murea. S-a infectat. A trebuit să-i scoată trei falange la mâna dreaptă.

Ofiţerul, pe gânduri, palid, strângea buzele. Femeia îşi lipise obrazul de umărul lui.

— Era cel mai bun vânător. Pe la noi se vânează vulpi.

— Ştiu. Bun ochitor. Bun.

Mi-era frig, sufletul îmi era chircit, dinţii îmi clănţăneau. Îmi venea în minte dulgherul, care spunea: „Mi-a venit ordin de concentrare. Pe urmă o să ne ducem pe front să ne căsăpească”. Gara gemea de lume; oameni îngrijoraţi, amărâţi, copleşiţi. Ofiţerul tăcea, părea acum mai tras la faţă, mai adus de spate. Femeia cu faţa îngustă, albă, semăna cu fata care îmi dăduse pe stradă pachetul cu manifeste. Cu cât trecea timpul, eram mai puţin sigură că fusese Lisandra. Cum de n-o mai întâlnisem de atunci? Să fi fost arestată? Doi ofiţeri nemţi treceau acum, bine îmbrăcaţi, lustruiţi. Feţe rumene, nevinovate. Poate că la fel arăta acela care i-a dat peste mâini lui Alexandru de i-a retezat degetele, tinereţea, viitorul, încrederea în el, în dragoste, în viaţă…

Grupul celor trei dispăruse. Poate mă voi întreba odată când am mai văzut o meşă subţire de păr blond, sub borul unei pălării negre, o mână albă întinzând un pachet de bomboane… El îi spunea să nu uite divorţul, ea îi dădea bomboane de tuse… Un tânăr zăcea cu degetele tăiate într-un spital. Paşi de gară, gânduri de gară… Nimic nu-i mai trist decât o gară. O gară în timp de război…

Aş fi vrut să ştiu ce înseamnă „cadru disponibil” şi de ce se mai temea de legile rasiale – înţelesesem că despre asta era vorba – acum, când nemţii erau bătuţi pe toate fronturile. Războiul lor, pierdut. Unde se mai duceau, unde mai porneau ofiţerii noştri, soldaţii?.

Se întunecase. Din pricina camuflajului, nici o lumină. Erau şase ore de când aşteptam. Băieţii care mi-au adus bagajele nu mai voiau să aştepte. Locuiau foarte departe şi trebuiau să prindă tramvaiul.

— Cu ce se ocupă tatăl tău? îl întreb pe cel mare ca să mai treacă timpul.

— E portar la blocul cu ceas de pe Calea Victoriei.

— Va să zică stai într-un bloc?

— Pe dracu!. Ce, încăpem toţi acolo? În pat doarme tata, mama şi puştii… Unul de doi ani, altul de şapte… Şi arătând spre prietenul lui: dorm cu Mitică la garaj.

— Pe Şoseaua Iancului, acolo e garaju, îmi explică Mitică, şi bombănind: e târziu, rămânem fără tramvai…

— Nu stai cu părinţii?

— De când a născut mama, dorm la garaj, tata e şofer… Are un Buick mare, albastru. Noi îl ajutăm să cureţe maşina. Dormim lângă Buick amândoi.

— Acum plecăm, hotărî celălalt.

Să mă întorc acasă? Atâta ar mai fi făcut pentru mine aceşti copii inimoşi. Mi-ar fi adus bagajele acasă. Dar Ştefan mă aştepta… Şi liniile pe care trenurile încă circulau puteau fi distruse de la o zi la alta. Era poate ultima posibilitate de a ne revedea…

Ca o dibace justificare a acestei călătorii apar, ca într-un fotomontaj, rarele noastre întâlniri: o maşină derapează pe caldarâmul ud. Ştefan coboară, în uniformă de ofiţer. E în faţa mea: zvelt, înalt, mai tânăr decât cu ani în urmă. Plecarea lui pe front îmi frânge ultimele rezistenţe. „Dacă scap, nu ne mai despărţim… Văd că eşti gospodină. Te aprovizionezi cu cartofi… Ador cartofii, să ştii, cartofii copţi.” Şi un an mai târziu, când s-a întors de pe front: „Am cunoscut infernul… Numai gândul la tine m-a susţinut. Te-am avut tot timpul în minte, cu flanela aceea de marinar… Ce bine îţi stătea! Dar prefer fusta lungă, de catifea neagră, şi bluza albă de linon. Ai mai multă poezie… Aşa mi-o închipui pe Fana. Madeleine a înţeles că nu pot să trăiesc fără tine. Am plecat pe front în urma unei discuţii. Mă sufocam. Am cerut să fiu mobilizat. Eu am cerut. Îţi jur…”

În fiecare zi, o scrisoare… „Adeseori în aţipire, mă gândesc la cele ce vreau să-ţi scriu. Sunt scrisori amănunţite, bogate. În amurgirea gândului, în împleticiri şi moleşeală, te asociez tuturor viziunilor instabile, care se perindă confuz şi care te proiectează ireal, fantomatic, dar cu atât mai sugestiv, pe un ecran de legendă.” „Sunt corespondenţe sufleteşti care nu se uzează, nu se dizolvă în obişnuinţă, nu se macină. Dimpotrivă, se adâncesc. Capătă alte semnificaţii… Aceeaşi adâncime de vibraţie, de căldură şi senzualitate, nevoia prezenţei, chinuitoare…” „Vino, Mirona. Parcul coboară în terase spre vale, adevărate peluze englezeşti. Ţi-am pregătit o masă în turn. Vederea e superbă. Ai să ai linişte, ai să poţi să scrii”

Da, Ştefan şi-a dat seama că argumentul „linişte” e hotărâtor, şi, ca să pot să scriu, nici un sacrificiu nu mi se pare prea mare. Bătrâna Metzel, care aflase că nici la Salonic oamenii nu sunt scutiţi de persecuţii rasiale, îmi transmitea grijile, nervozitatea ei. Mi-era dragă. Ştiam pe dinafară toate amănuntele despre divorţul ei şi plecarea lui Alfred cu tatăl său la Salonic, despre căsătoria lui Alfred cu Etta, despre copiii lor. Nu mai puteam să scriu un rând. Ştefan mă chema, telefona, scria, telegrafia: „Vino! Te aştept”. „Madeleine pleacă la Bran.” „Vino…”

— Vine, vine trenul! Vine! strigau băieţii, punând mâna pe valizele mele.

Trenul nu se vedea. Dar lumea striga: „Vine! Vine!”

Ca un imens magnet, locomotiva invizibilă atrăgea lumea. Vine, vine… Îmbrânciţi, înghiontiţi, alergam. Trenul venea încărcat. Înainte de a se opri, mulţimea înnebunită îl lua cu asalt. Oamenii încercau să se urce prin ferestre. Se căţărau pe acoperiş. În învălmăşeală, băieţii cu bagajele mele s-au rătăcit. Am strigat din toate puterile, dar fiecare căuta pe cineva, striga pe cineva, pierduse ceva. Pământul era ud de ploaie, pavajul distrus. În noroiul cleios mi-a rămas un pantof. Când m-am aplecat să-l ridic, am văzut o femeie care a căzut şi am vrut s-o ajut. Dar, împinsă din spate, nu mai ştiu ce-a devenit. A fost salvată, sau călcată în picioare?

Nu mai doream decât un singur lucru: să-mi găsesc valizele. Manuscrise, caiete, notiţe şi cărţi, erau toate acolo. Lucrurile celelalte se puteau înlocui. Dar ceea ce aşternusem pe hârtie în atâtea nopţi nedormite, sufletul nopţilor mele, fiecare gând, fiecare cuvânt smulse din acele imense tăceri, din veghea mea chinuită, acea aproape supraomenească strădanie de a face din amintiri clipe vii, dâra trecerii mele pe lume, tot ce trebuia să devină o carte – prima mea carte – nu trebuia să se piardă. Fireşte, nu frazele acestea îmi treceau prin minte, dar cum altfel aş putea să exprim disperarea mea din gară? Nici o clipă nu m-am gândit la Ştefan, ci numai la manuscrisele mele. Cu mâinile întinse, ca orbii, îmi făceam loc prin mulţime şi-i căutam pe cei doi băieţi cu bagajele mele, fără să-mi pot aminti chipul lor. Ştiam numai că dorm amândoi într-un garaj, pe ciment, lângă un Buick albastru. Dar unde era garajul? A cui era maşina? Unde era blocul acela cu ceas mare de care vorbise unul din ei? Pentru ce ţinea toată lumea aceea să se urce în tren?

De ce păzeau ferestrele? Cum să mă întorc acasă cu mâinile goale? Îmi zvâcneau tâmplele înfierbântate, îmi vâjâiau urechile, îmi clănţăneau dinţii ca în plină iarnă. Când, deodată, în faţa mea, băieţii cu valizele mele!

— Unde aţi fost? se răstea la mine cel mare.

— V-am căutat! striga cel mic, încruntat.

Bieţii copii! Acum îmi era milă de ei. Lacrimile îmi împăienjeneau ochii. Nu mai auzeam ce-mi spuneau, dar mă simţeam fericită între ei. Mă vor duce acasă, şi bătrâna Metzel ne va da câte-un ceai fierbinte. Nu-mi doream nimic altceva.

— Acum, noi ne ducem, bombăneau pe rând.

— Bine, lăsaţi geamantanele aici. Staţi să vă dau nişte bani. Poate să vă ia vreo maşină în drum, vreun camion… Mă întorc şi eu acasă. Poate găsesc pe cineva care să mă ajute.

— Nu mai plecaţi?

— Ce v-am mai căutat! Am găsit un ceferist, prieten cu tata. V-ar fi ajutat să intraţi pe fereastră.

Tot mergând, am nimerit în dreptul unui vagon care părea gol. Trenul se pregătea să pornească. În faţa scării se certau un bărbat civil şi un ofiţer de jandarmi.

— Nu se poate! se răstea ofiţerul. De câte ori să repet că e vagon ministerial? Numai pentru Corpul Diplomatic…

Băieţii au lăsat valizele jos şi ascultau. Eu, lângă ei, cu aceeaşi nădejde absurdă, aşteptam. Vagonul era gol. Ce miracol! Dar era numai pentru Corpul Diplomatic. Ce păcat…

Deodată, aud:

— Hai, urcaţi…

Parcă ni se adresa tuturor. Cât ai clipi, omul sări pe scară, şi după el, băieţii cu geamantanele mele. Era, desigur, o neînţelegere. Aşteptam ca ofiţerul să-i dea jos, dar se răsti la mine:

— Hai, urcă!

Băieţii au coborât, tăcând chitic. Le-am dat tot ce aveam în buzunar şi le-am întins lampa.

— Luaţi-o, v-o dau, luaţi-o…

— Repede! Repede, porunci jandarmul.

Dar când alţii mai încercară să urce, îi opri energic.

— Aici nu-i voie. Corpul Diplomatic… Vagon ministerial. Nu-i voie.

Trenul pornise.

Tânărul în uniformă de jandarm căuta, cu spatele lui larg, să mă acopere.

— Drum bun! i-am auzit pe cei doi băieţi.

Le străluceau ochii şi dinţii în întuneric. Singurii mei complici, singurii mei prieteni, mă însoţeau cu privirea, tăcuţi, mulţumiţi…

Şi iată-mă singură într-un compartiment gol. Întuneric. Celălalt călător dispăruse. Nu mă puteam dezmetici, nu puteam înţelege cum s-a întâmplat minunea. Bagajele erau lângă mine. Abia atunci mi-am dat seama că eram încălţată cu un singur pantof: celălalt rămăsese undeva în noroi. Dar aveam timp să-mi scot altă pereche şi mai ales să-mi schimb ciorapii uzi, sfâşiaţi. Eram în tren, şi trenul alerga, fugărit parcă din urmă. Şi la capătul drumului mă aştepta Ştefan. Dar între noi era o noapte întreagă, o noapte de război, poate ultima mea noapte… Ba nu, vor mai veni multe zile şi nopţi, căutam să-mi dau curaj. Peste câteva ore va răsări soarele iar.

Deschizând valiza în care credeam că voi găsi ciorapii, pantofii, am dat peste manuscrise, caiete şi cărţi. O clipă am zăbovit, mângâindu-le, ca o mamă care-şi regăseşte copiii.

Prin negura nopţii apăreau imagini capricioase: bunicul, cu ochii obosiţi, cotrobăind ca un hoţ în lada cu rochiile Fanei. Rochii largi, volane de mătase aprinsă. O fetiţă învârtindu-se în faţa oglinzii… „Te-ai făcut mare, spunea bunicul. Semeni cu Fana.” Aveam 12 ani. Şi câţiva ani mai târziu: „Caută, Mirona, o rochie de dantelă neagră cu brâu roşu de catifea. Ai să găseşti o scrisoare…” Noaptea curgea cu toate misterele, spaimele şi ameninţările lumii prin faţa mea, când cineva intră în compartiment.

— Salvatorul dumneavoastră…

Ofiţerul de jandarmi avea o voce cunoscută.

— Tocmai mă gândeam. Voiam să vă văd, să vă mulţumesc.

Era atât de aproape, că, simţindu-i respiraţia cu miros de tutun, m-am dat înapoi spre fereastră.

— Nu te-ai întrebat de ce am fost atât de mărinimos?

— Ba da.

— Ţi-am văzut ochii. Erau plini de lacrimi. Şi nu cereai nimic. Tăceai. De ce tăceai? Toată lumea voia ceva, cerea ceva, striga, se ruga, miorlăia, insista… Dumneata tăceai… Mi-a murit un câine care avea aceeaşi privire. Nici el nu cerea nimic. Aştepta. Se uita în ochii mei şi tăcea.

Era iar lângă mine, voia să-mi ia mâna.

— Mulţumeşte-te cu privirea şi lasă laba! am spus.

A râs.

— Ai haz… „Ce mult haz ai, Mirona!” îmi spunea Ştefan. Dar un ofiţer de jandarmi care găsea că am haz, care-mi punea note ca un profesor?

— Şi dac-aş vrea să te sărut, domnişoară?

— Am botul rece, umed şi muşc.

— Şi totuşi, am să te sărut!

— Bagă de seamă, în faţa casei mele, pe o tăbliţă, scrie „Câine rău”.

— Aşa îmi arăţi recunoştinţa? Mi s-a părut, când te-am văzut, că te îneci, că ai nevoie de un colac de salvare.

— Mai bine mă lăsai să mă înec decât să mă obligi acum să mă arunc pe fereastră.

— Atât de dezgustător mă găseşti? Când o să mă vezi la lumină, o să regreţi.

— Nici pe lumină n-am să te văd. Sunt îndrăgostită…

— Amorul e orb. Pe când aventura…

— Nu-mi plac aventurile.

— De ce?

— Mai întâi fiindcă nu-mi plac. Dar dacă aş vrea să găsesc explicaţii…

— Încearcă.

Eram mulţumită că-i place discuţia. Primejdia se depărta.

— Prefer să-mi spui dumneata ce înseamnă o aventură. Cu ce seamănă sărutarea unei femei care nu te iubeşte şi n-o iubeşti. Cu o felie de tort, cu un pahar de vin? Îmi închipui că seamănă cu orice mai curând decât cu o sărutare.

— Spune… Se opri o clipă. Apoi: Te-ai sărutat numai cu omul pe care-l iubeşti?

Întrebarea m-a tulburat. M-am gândit la Gian. L-am iubit?. Şi totuşi…

— Mi-ai şi răspuns. Îţi mulţumesc. Ezitarea dumitale mi-a plăcut. Nu întâlnesc des femei care nu ştiu să mintă.

— Nici eu ofiţeri de jandarmi atât de isteţi. E drept că n-am cunoscut alţi ofiţeri de jandarmi. Spune-mi, de ce ţi-ai ales meseria asta?

— E război şi sunt mobilizat. Dar să vorbim despre dumneata. Încotro ai pornit?

— La Craiova.

— E unul din oraşele cele mai bombardate.

— Plec la ţară, lângă Craiova.

— La rude?

— Nu, la prieteni.

— Pot să te conduc până acolo?

Vorbea în şoaptă.

— Cu ce scop?

— Vreau să-l cunosc pe „alesul inimii tale…” Dar până atunci… Stai, nu te băga în geam. Pericoloso sporgersi. Nu vreau să te sărut. Nu mai vreau. Aş prefera să te văd la lumină, în lumina unei explozii… Şi deodată, îngroşându-şi vocea şi pe un ton autoritar: Actele dumneavoastră, domnişoară! Autorizaţie de călătorie aveţi? Şi dovada că faceţi parte din personalul Ministerului de Externe.

— De ce tocmai al Ministerului de Externe?

— Fiindcă e vagon special, pentru Ministerul de Externe… Merge spre Herculane. Ce căutaţi aici?

— Dar dumneavoastră?

— Eu fac paza… descopăr clandestinii.

— După ce mai întâi îi ajutaţi să se urce în vagon?

— Aşa-i. Mă ai la mână! Sunt complicele dumitale…

— Îţi sunt recunoscătoare, domnule complice.

— Atunci, de ce nu-mi dai mâna?. Nu ai nevoie de o mână, de căldura cuiva?

— Ba da. Dar la capătul călătoriei mă aşteaptă mâna şi căldura cuiva.

— Eşti sigură că te aşteaptă?. Şi dacă nu te aşteaptă? Dacă în clipa asta ţine în braţe o femeie?. E război, fiecare clipă îşi are preţul ei. De curând, în timpul unei alarme, toată lumea fugise… Şuierau sirenele, moartea venea, şi eu o aşteptam cu o necunoscută în braţe. Ce zici?. Dacă ai fi scriitoare, ai putea să descrii o astfel de scenă. Ar fi interesant, nu crezi?. Îmbrăţişarea noastră a fost atât de încleştată, încât, dacă am fi murit atunci, nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Nu ne-am spus nici un cuvânt. Am văzut-o la lumina unei explozii. Dar era aşa de aproape de mine, aşa de lipită de mine, încât trăsăturile îi erau deformate.

Omul era nebun? Aş fi vrut să aprind lumina. De ce spusese „Dacă ai fi scriitoare”? Parcă-mi era cunoscută vocea lui… deşi vorbea în şoaptă, gâfâind ca un astmatic…

— Şi mai târziu n-ai mai văzut-o? am întrebat ca să curm tăcerea.

— Scena e tare, nu-i aşa? Îţi poate folosi.

— La ce?

— Oh, mă gândesc aşa, dacă ai fi scriitoare…

— Şi pe urmă?

— Închipuie-ţi morţi, răniţi… Am avut mult de lucru în noaptea aceea… Nu m-am întors.

— De ce?

— Fără disperarea, spaima, primejdia şi poate fericirea care o transfigurase, cred că n-aş fi recunoscut-o. Şi chiar dacă aş fi regăsit-o, n-ar mai fi fost aceeaşi… Dar poate o regăsesc acum. Ai ochii ei, dilataţi, obişnuiţi cu întunericul, buze fosforescente. Fruntea nu ţi-o văd, dar mi-o închipui limitată, ca fâşia de pământ dintre şinele trenului. Cred că un singur nume se deapănă acolo. Spune: cum îl cheamă şi unde pleci?

Unde mai auzisem această voce? Şi de ce repetase: „Dacă ai fi scriitoare”?

— Aş vrea să înceapă o alarmă ca să te iau în braţe. Mi-ar plăcea să te văd la lumina unei explozii. Spune cum eşti?

— Pocită!

— Aprind bricheta, şi dacă nu-i adevărat, dacă nu-i adevărat, domnişoară Mirona…

— Andrei?

Vocea mi-era gâtuită.

— Până acum n-ai ştiut? Nu m-ai recunoscut? Asta înseamnă că m-ai uitat de tot. Eu te-am recunoscut în gară. Altfel, cum crezi că te-aş fi chemat! Ştii că dacă ai fi descoperită aici, fără nici o calitate oficială, aş plăti foarte scump?

Căutam să-i desluşesc faţa în întuneric.

— Dar tu nu ştii niciodată nimic, verişoară Mirona. Ştii numai să iubeşti. Altfel n-ai călători în noaptea asta, altfel nu te-aş fi văzut în faţa vagonului desculţă. Ţi-ai pierdut un pantof, ca cenuşăreasa din basm, şi aşteptai o minune… Nu-i aşa? Unde pleci, Mirona? Spre moarte sau spre fericire? Cine e prinţul care-ţi va aduce pantoful?

— Ai un debit de reporter sportiv. Mai bine spune cum ai scăpat „atunci”.

— Când?

— M-ai şi prevenit: O să ieşim cu revolverul în stradă!

S-a grăbit să protesteze:

— Nici n-am ieşit din casă. O criză de ficat. Înţelegi?

— Înţeleg. În timpul rebeliunii au existat şi absenţe „motivate”.

— Vrei să spui că sunt laş?

— Dacă înseamnă curaj să împuşti doi copii în braţele unui bătrân rabin, laşitatea e o virtute.

— Invenţii! Exagerări! Oricum, eu n-am ştiut.

Se auzeau motoare de avion. Trenul s-a oprit brusc. Andrei a dispărut.

La Piteşti, transbordare. Linia, distrusă pe oarecare distanţă. Din zorii dimineţii până la asfinţitul soarelui, am aşteptat o maşină în direcţia Craiovei. Mai întâi ceasuri grele în picioare, apoi odihnindu-mă pe o ladă din faţa birtului unde îmi lăsasem bagajele, şi iar în picioare, pe trotuar, în plin soare, până am simţit răcoarea amurgului şi frigul istovirii care mă biruise. Înăuntru n-am intrat nici o clipă, ca să nu pierd vreo maşină care ar fi putut trece în goană. Ore de aşteptare încordată, şi înaintea mea perspectiva unei nopţi într-un hotel murdar, într-un oraş unde nu cunoşteam nici un adăpost, în cazul unei alarme.

Când, în sfârşit, un camion s-a oprit în faţa mea, m-am urcat fără să întreb unde merge. Oriunde, gândeam, numai să curm aşteptarea. Voiam să aud zgomot de roţi, să mă depărtez de acel trotuar, de uşa acelui birt, de vitrina înnegrită a unei sordide librării unde citisem până la îndobitocire aceleaşi câteva titluri de coperte decolorate, murdărite de muşte: Băietana de Victor Margueritte, O vară la Menton de Rădulescu-Niger, Educaţia sexelor, Tălmăcirea viselor… Inventariasem până la saţietate cele două tăbliţe şi trei bucăţi de cretă, hârtie albastră, decolorată, pentru învelit cărţile de şcoală, un echer, o minge, poze de îngeri şi de Moşi-Crăciuni, tabachere, nasturi, jartiere, panglici, toate îmbâcsite de praf şi cu urme de muşte.

Maşina se zgâlţâi puternic, gata să ne răstoarne.

— Unde mergeţi? mă întrebă o femeie cu broboadă.

— Nu ştiu. N-aveam unde să dorm la Piteşti şi mi-era frică de alarmă. Mâine dimineaţă poate să găsesc o maşină spre Craiova.

— Găsiţi. Staţi pe şosea şi faceţi semn cu mâna.

Şoferul râse cu poftă.

— Ca la cinematograf.

— Şi unde o să dormiţi noaptea asta? se interesă femeia.

— Nu cunosc pe nimeni…

Cred că-i era milă de mine.

— Veniţi la noi, la Cerbu. Mai avem o refugiată.

Satul unde am coborât era alb, între dealuri. Covor alb era drumul cât vedeai cu ochii. O casă izolată, scundă, spoită parcă de lumina lunii. O fântână în curte, o bancă în faţa gardului lung. Doi dulăi ne întâmpinară lătrând şi schelălăind. Dintr-o baracă de scânduri – bucătăria de vară – a apărut o bătrânică uscată, albă şi ea, ca tot ce ne înconjura în noaptea aceea, sclipind de lumină.

— Săraca domnişoară! începu să-i explice femeia cu broboadă. Vine tocmai din Bucureşti…

Urechile îmi vâjâiau, tâmplele îmi zvâcneau, pleoapele mă usturau.

— Sunt foarte obosită, am spus.

— Tot trebuie să luaţi ceva în gură.

Camera în care am intrat era îmbâcsită de aer greu, stătut, cu miros de mucegai. M-am oprit în prag; femeile se tot agitau, nu ştiu ce-şi tot şopteau.

— N-avem pic de lapte… N-avem un ou. Ne-au rămas nişte tăiţei cu ceapă… E cu ulei de ăla de candelă. Da' noi îl stingem şi nu se simte…

Nu mâncasem de dimineaţă nimic. Dar tăiţeii trebuiau să rămână copiilor.

— Am mâncat bine, în tren, mulţumesc.

Noaptea strălucea, stropită, de stele. Aerul proaspăt. Am ieşit în curte. Femeile, copiii, câinii s-au aşezat în jurul meu pe bancă, pe o buturugă, pe un scăunel, pe jos, în ţărână.

— Refugiaţii au scumpit viaţa, foc. Mai cumpăram şi noi câte-un pic de lapte pentru copii, că n-avem vacă. Nici strop de lapte…

— De mi-ar veni băiatu… ofta bătrâna. Şi după o clipă de tăcere: învăţătoarea a primit veste că i-a murit bărbatu.

— Aoleu, ce mai plângea! făcu una din fetiţe.

— Băiatul lui Nicolae Chioru din Piteşti – aşa îi zicea lui tat-su, că pierdu un ochi în războiu celălalt, mă lămuri bătrâna.

— Fata-i tot orfană de război. O luă o tuşă de-a ei, o dădu la învăţătură şi se întoarse învăţătoare aici, la noi în sat, veri buni amândoi, spuse cea tânără.

— Poate de aia n-avu noroc… Cică nu-i bine să se ia veri.

— Da Anica a Gheorghiţoaiei? Tot veri?

— Nici măcar dintr-un sat. Şi nu rămase văduvă? Multe văduve la noi, maică. Parcă i-a secerat…

— Biata Anica! I se prăpădi feciorul!

— Şi tot aleargă să afle… Cică să ştie şi ea cum şi ce spuse când muri.

— S-a dus tocmai la Iaşi ca să dea de flăcăul care i-a închis ochii lui Petrea…

Ascultau, grave, fetiţele amândouă şi dulăii… Parcă toată jalea satului se adunase acolo. Şi toţi voiau să ştie cum a murit Petrea. Ce a spus când a închis ochii.

Unde mai întâlnisem aceeaşi tristeţe? Aveam poate zece ani, poate doisprezece, când repetam să n-audă nimeni: Perdu en mer… perdu en mer… Cu timpul, povestea lui Pierre Loti, Pčcheurs d'Islande, a intrat în lumea uitării. Dar uneori, când sufla vântul, mi se părea că aduce din depărtare un geamăt: Perdu en mer… Era geamătul unor femei care şi-au pierdut în uraganul mării feciorii, fraţii, logodnicii, bărbaţii: Perdu en mer aux environs de Nordenfyord55. Cuvintele săpate pe mormintele lor s-au şters din memoria mea.

Şi iată că după atâţia ani, în liniştea unei nopţi dintr-un sat pierdut între dealuri – în Argeş – uraganul războiului îmi aducea în memorie durerea femeilor de pe coasta Islandei. Desigur că au căutat şi ele să afle care a fost ultimul cuvânt al celui înghiţit de valuri, dacă a purtat fularul pe care mama l-a croşetat…

O umbră se strecură în curte. Câinii o întâmpinară fără să latre.

— E din Tulcea, şopti bătrâna. Omu-i închis. Fu muncitor în port la Isaccea. Cică oamenii nu mai voiau să încarce vapoarele până nu le măreşte taxa. Cum s-ar zice, nu mai vrură să-i ajute pe nemţi. Femeia şi-a luat copiii şi a plecat la Ploieşti, la maică-sa. Avioanele i-au omorât copiii… amândoi… Acum umblă cât e ziua de mare pe dealuri. Le e milă la oameni, îi mai dau câte ceva de mâncare… Stă aici la noi. Când intră pe poartă n-o latră câinii; le e milă şi lor.

Ce simplu spunea: „Le e milă şi lor”. „Le e milă şi lor!” repetau fetiţele.

— Nici pe Anica a Gheorghiţoaiei n-o latră… făcu cea mică…

— Mai bine nu se ducea, oftă bătrâna. Mai bine nu mai ştia. Cică l-au bătut cu centironu… Şi apropiindu-se de mine: Doctoru a fost de faţă când l-a bătut pe Petrea, că aşa a poruncit Mareşalu, să fie de faţă doctoru… da, iacă, băiatu s-a prăpădit, cu doctoru de faţă… Ce-o fi făcut mititelu ca să capete douăzeci şi cinci de centiroane, nu ştie biata Anica, da' atâta ştie că a fost doctoru de faţă, cum scrie la carte. Da' vezi, băiatu n-a răbdat… şi, cu doctoru de faţă cu tot, s-a prăpădit. Acu maică-sa se tânguie cât e ziulica de lungă, cică i-o fi dat peste ochi…

Fetiţele suspină şi ele, ca nişte bătrâne.

— I-o fi dat peste ochi…

Pe cea mică o chema Săftica. Pe cea mare, Ofelica… Ofelia? Mi se părea că n-aud bine.

— Stăturăm cinci ani la Bucureşti, că n-aveam pământ cu ce ne ţine. Bărbatu meu fu om de serviciu la teatru. Eu la stăpân. Se făcu foc soacră-mea când auzi că nu botezarăm fata ca pe dumneaei. Se împăcă numai când se născu cea mică. Săftica… Atunci fu concentrat omu meu, în '39… Iacă-s cinci ani de-atunci…

O poartă se deschidea spre o lume de nevoi ale căror izvoare, cât lumea de vechi, nu secau şi pe care războiul le alimenta, exasperând răbdarea celor mai răbdători.

În timp ce femeile îmi pregăteau patul, lângă mine fetiţele sporovăiau ca nişte gospodine în miniatură. Ne-am împrietenit numaidecât. Una din ele l-a adus să mi-l prezinte pe Zaharache, o mică broască-ţestoasă, alta mi-a pus în braţe motanul.

— Îl cheamă Iago.

Pentru prima dată, după multe zile, îmi venea să râd.

Am crezut că, doborâtă de oboseală, am să adorm. Dar puricii m-au asaltat. Am ieşit în curte, mi-am scuturat ţoalele şi le-am întins pe iarbă. Concertul broaştelor şi ţârâitul neobosit al greierilor măreau atmosfera de basm a nopţii. Dulăii au venit lângă mine. I-am întrebat dacă au purici. Nu ştiu ce mi-au răspuns. Somnul se apropia. Ştefan îmi şoptea: „Trebuie să-ţi vorbesc despre ochii tăi, pe care atâta vreme i-am privit până la exaltare şi ameţeală. De ce nu vrei să vii? Cum poţi să stai departe de mine? De ce atâta dârzenie? De ce atâta furie şi patimă? Iartă-mă că-ţi scriu incoerent! Sunt bolnav. Nu mai pot să citesc, nici să scriu. Nu pot să dorm. Vino! Drumul e greu, primejdios. Dar aici o să ai linişte. E atâta linişte… Madeleine ştie. A înţeles tot… Madeleine pleacă… Pleacă la Bran. Vino! Te aştept…”

Dacă nu m-ar fi aşteptat Ştefan, căsuţa aceea strâmbă, între dealuri, cu lacul de poveste, mi-ar fi ajuns…

Câte ore am stat în praf a doua zi, de câte ori am încercat, ridicând braţul, să opresc pe şosea o maşină?. Pierdusem orice nădejde, când, la câţiva paşi, se opri o cisternă. Avea o pană de cauciuc. În faţă, lângă şofer, mai erau doi tineri. Şoferul accepta să mă ia, dar n-avea loc decât în spate. Săftica îmi întinse cutiuţa în care ţinea broasca-ţestoasă… Îmi dădeam seama că sacrificiul pe care voia să-l facă e greu. I-am explicat:

— E război. Nu are acte.

— Nici Iago nu are acte! făcu Săftica.

Am luat-o în braţe, am sărutat-o. Oare ar fi fost în stare să mi-l dăruiască?

Bătrâna, îngrijorată, îmi arătă cerul.

— S-au adunat norii, dacă începe ploaia?

Mama fetiţelor îmi întindea un pachet cu ceva de-ale gurii. Nu ştiam cum să le mulţumesc. În clipa despărţirii le-am dat fetiţelor baticul de pe cap, fularul de la gât şi bani să-şi cumpere bomboane.

Maşina a pornit. Dar n-a trecut mult, şi s-a oprit iar. Cei doi din faţă au coborât. Unul din ei, scund, spelb, cu ochii bulbucaţi, purta ochelari groşi. Semăna cu Roger. Celălalt, oacheş, şui, cu părul ca peria. Se desfăcuse, după cum explica şoferul, un contact la siguranţă. Toate încercările de a urni maşina au fost zadarnice. Cum să împingi o cisternă pe un drum care urcă? Timpul trecea încet, nemilos, norii se adunau negri. După aproape două ore de aşteptare, pe lângă noi a trecut un camion cu baloturi de hârtie, care ne-a tras până am dat de o vale. Atunci s-a pornit ploaia.

Părea o rupere de nori, o ploaie de vară care trece repede. Sub haina de ploaie – o pusesem pe cap – stăteam ascunsă ca într-un cort şi eram sigură că în câteva minute ajungem, când maşina s-a oprit brusc. În faţa noastră, uniforme nemţeşti.

— Trebuie să vă daţi jos! s-au răstit, după ce ne-a luat legitimaţiile şi celelalte acte.

Dacă zăboveam nu mai prindeam, la Craiova, tren spre Calafat, care trebuia să mă lase, în drum, la Băile. Dar nemţii tunau şi fulgerau. Donner Wetter! 56 cuvintele lor sacadate cădeau ca nişte lovituri de ciocan şi nu pricepeam ce vor, deşi cunoşteam limba.

— Cică nu sunt trecute numele noastre pe foaia de bord, mă lămuri tânărul care semăna eu Roger.

Şoferul ne cerea să-i explicăm neamţului că nu se mai cere foaie de bord, şi în surdină:

— Vrea şperţ, fir-ar să fie… Dar sunt prea mulţi, lua-i-ar să-i ia, şi dacă numai unul face pe nebunul…

Abia după o jumătate de oră de ameninţări – ba că vor cere relaţii despre noi la Bucureşti, ba că ne arestează pe loc – am fost lăsaţi să pornim mai departe. Ce mijloace de convingere întrebuinţase tânărul cu ochelari aveam să aflu mai târziu, când ne-a cerut cota parte.

La Craiova am ajuns după ce trenul plecase. Şi iată-mă nevoită să rămân toată noaptea într-un oraş care-mi era cu desăvârşire străin.

— Ce facem acum? În gară e destul de primejdios, spuse oacheşul cu privirea întunecată.

Ploaia încetase. Trendul pe care-l purtam peste pardesiu începea să se usuce. Dar îmi era frig, dârdâiam.

— Ştiu un fel de han, un birt, prin apropiere, făcu celălalt. Avem avantajul că suntem aproape. La cinci fără un sfert e alt tren.

Deşi nu scoteam nici un cuvânt, se înţelegea că voi rămâne cu ei. Nu cunoşteam oraşul şi era întuneric, război. Birtul în care am intrat era întunecos şi rece, cu miros violent de butoaie de vin, de igrasie şi de ceapă prăjită. Cei câţiva clienţi vorbeau tare cu birtaşul accentuând parcă golul, singurătatea, tristeţea încăperii. Ceaiurile care ni s-au adus erau călduţe, miroseau a rânced şi nici n-am apucat să le bem, că ni s-a cerut plata.

— Cum am putea să ne odihnim? se interesă spelbul cu ochelari.

— Avem o singură cameră.

— Nu-i nimic. O să ne închipuim că suntem într-o cabană, la munte, şi prezentându-se: Paul Dominic, vioara a doua la Filarmonică. Dumneavoastră, domnişoară, eraţi nelipsită la concerte într-o vreme… Iar către tânărul oacheş: N-am reţinut numele dumitale…

— Mircea Biru.

— Ne-am cunoscut la Ludovica…

Urcam nişte trepte înguste. Mirosul de ceapă prăjită se depărta, cel de mucegai îi lua locul. Birtaşul ne lumina scara, apoi culoarul, cu o lumânare.

— Lumea e mică, observă Dominic.

Şi iată-ne în aceeaşi odaie toţi trei. Zugrăveala murdară, de culoarea şerbetului, cu pete de grăsime, urme de ploşniţe, frunze aurii. Două paturi: unul lângă perete, altul spre fereastră. Un lavoar de fier, un lighean smălţuit.

— Aveţi vreo preferinţă? mă întrebă Dominic, arătându-mi patul.

— Mulţumesc! Oriunde-i la fel.

— Poate că-i mai bine lângă fereastră. Stingem lumina şi deschidem fereastra, spuse Biru prietenos, blând.

Eram mulţumită că mă voi putea odihni. Mi-am întins haina pe tăblia patului, să se usuce. În loc de pernă mi-am pus trusa, şi peste ea o jachetă de lână.

— Cred că ne vor prăpădi ploşniţele, spuse Dominic. Nu ştiu de ce fuge lumea de avioane şi nu de ploşniţe.

— Eu înţeleg, replică Biru, şi după ce stinse lumina deschise fereastra. Să n-avem vreo alarmă. Cerul s-a limpezit.

— Cred că ora primejdiei a trecut.

Culcată cum eram, nu vedeam în cameră decât fumul ţigărilor urcând spre tavan. Din când în când se înălţau rotocoale perfecte. Îmi aminteam cum încerca Ştefan să mă înveţe să fumez şi cum râdea când mă înecam. Nu mi-aş fi închipuit că drumul va fi atât de lung şi atât de greu. Dar eram mulţumită că nu sunt singură şi recunoscătoare celor doi tineri că nu-mi dădeau atenţie.

Dominic făcea pe grozavul:

— Pe logodnicul Ludovicăi l-am încuiat în camera mea când a început răpăiala la 4 aprilie… Trebuia să-l vezi… Geamurile erau întunecate de praf, de fum şi de foc. Eu cântam la pian şi-l sileam să mă asculte. Închipuie-ţi acorduri de Wagner… Tam-tam… tam… tam-tam…

— De ce îl sileai să te asculte?

În întuneric refăceam şi mai bine chipul fiecăruia. Dominic, bălai, cu părul netuns pe ceafă, avea o moliciune feminină în gesturi şi o duritate neaşteptată în glas, în ochii bulbucaţi, castanii.

— Ca să-l vindec de frică. Să fi văzut cum îi cădea monoclul, gulerul i se umezea, se mototolea, cravata i se desfăcea singură. Nu-i mai rămăsese decât laşitatea şi spaima.

— Ce vrei? Închis într-o odaie, încuiat, în timp ce bombele cădeau…

— Murim o singură dată.

— Dar şi trăim o singură dată.

— Viaţa? Ce mizerie! Pe oameni tocmai asta-i măsoară, ultima atitudine! filosofa Dominic. O singură dată ai prilejul să fii superb. Viaţa e stupidă, iremediabil stupidă. Nu întâlneşti în jurul tău decât iluzii şi regrete. Sunt obosit de privirile care se agaţă de trecut sau de viitor ca să-şi suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumuseţea? De ce e măreaţă tragedia antică? Fiindcă eroii mor! Toţi mor!

— Dar ştiu pentru ce trăiesc şi pentru ce mor. Moartea e stupidă când mergi orbeşte spre ea, ca şi viaţa când o trăieşti la întâmplare, susţinea Biru, domol.

— Numai la întâmplare are haz… Bineînţeles, dacă nu eşti destul de imbecil ca să ţi se pară că ai ceea ce ai vrut sau vrei ceea ce ai, sau destul de ipocrit sau orb. În sfârşit, numai moartea îţi dă prilejul unei atitudini estetice. Ultimul spectacol e singurul interesant. Pentru acest ultim spectacol te plictiseşti destul toată viaţa. Caşti destul.

Şi începu să caşte.

În păienjenişul oboselii îl vedeam pe Andrei, ofiţer de jandarmi, strângând în braţe o femeie în lumina orbitoare a unei explozii. Existau oameni pentru care viaţa avea atât de puţin preţ, încât primul spectacol interesant, şi ultimul, să fie moartea? Roger, Andrei, Dominic… gândeau, vorbeau la fel. Dar eu? Nu imaginam pentru sfârşitul romanului meu un cutremur? „Am sosit la timp să împiedic un cataclism. A fost un faimos cutremur la San Francisco, şi lumea a rămas la fel, micuţa mea Mirona. Dar când revoluţia a zgâlţâit pământul în '917…” Jacquot… Jacquot… Îi simţeam mâna pe umăr. „Trebuie să acceptăm riscul morţii, tocmai fiindcă iubim viaţa”, spunea Biru, sau poate Jacquot…

Aţipisem, când sirena, cu modulaţiile ei prelungi, lugubre, sună alarma. Am sărit în picioare. Biru, odată cu mine.

— Ce sincronizare! făcu Dominic, scoţând liniştit rotocoale de fum de ţigară.

— Ce aştepţi? întrebă celălalt.

— Eu rămân.

— Nu vii cu noi?

— Nici nu mă gândesc.

— Numai să nu ne încui, ca să vezi cum ne comportăm în faţa morţii? am spus.

— Deci n-aţi dormit, domnişoară?

— Nu… n-am dormit.

— Şi nu vă e frică de mine?

— Cunosc genul „copil teribil”, dar te sfătuiesc să cobori.

— De ce?

— Fiindcă spuneai că eşti un estet, şi decorul ăsta nu-i tocmai somptuos…

— Suntem la doi paşi de gară, spuse Biru. Nu-i prudent. Hai!

Mi-am pus haina de ploaie. Biru şi-a luat valiza. Când, iată-l şi pe Dominic, în picioare, gata de plecare. Observând sforţarea mea de a-mi duce geamantanul, mi l-a luat. Era puternic, aşa cum bănuisem, omuleţul acela spălăcit şi în aparenţă pirpiriu.

— Dar ce aveţi înăuntru? Pietre?

— Pietre preţioase, am spus.

Biru era gata să-mi ia valiza cealaltă.

— Asta poate să rămână. Sper să ne întoarcem.

Am coborât toţi trei scara îngustă.

— Şi acum, încotro? a întrebat Dominic, continuând să caşte. Vreţi să vedem oamenii alergând ca gândacii când îi opăreşti?

Sirenele amuţiră. Liniştea mărea parcă spaima. Oamenii ieşeau din case, din curţi. Cunoşteau adăposturile. Dar noi? Încotro ne ducem? Dominic a pus jos geamantanele şi şi-a aprins o ţigară.

— Ţigara! Ţigara! strigă cineva. Stinge ţigara!

— Dobitocii! bombăni Dominic. Îi luminează luna ca în plină zi, şi ei repetă ca papagalii ce-au învăţat la Apărarea Pasivă. Eu vă las. Iertaţi-mă, duduie, că trebuie să vă restitui „pietrele preţioase”.

Biru mi-a luat geamantanul.

— Trebuie să ieşim din oraş.

Lumea se rărise de tot. Noi mergeam din ce în ce mai repede. Mă ţineam cu greu în urma lui Biru, care din când în când se oprea să-şi tragă sufletul. El ducea valiza mea, eu pe a lui, care era mai uşoară, şi trusa. Maşinile treceau în viteză, dar fără zgomot; parcă alunecau pe străzile albe. Casele păreau părăsite. Oraşul din ce în ce mai apropiat de moarte, străzile din ce în ce mai lungi…

În faţa unui hotel aştepta un camion. Doamne în haine de blană pe umeri, pe braţ cu mici valize elegante şi poşete enorme apăreau pe rând şi se urcau în camion. Ne-am apropiat şi noi. Un bărbat – o namilă – m-a ridicat în braţe şi m-a ajutat să mă urc în camion, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că fac parte din grup. La rândul meu, i-am întins mâna lui Biru, care nu îndrăznea să se mişte, şi i-am făcut loc lângă mine. Spre deosebire de noi, ceilalţi sporovăiau.

— În fiecare seară acelaşi lucru, mi se adresă namila. Facem o plimbare în pădure. Lună… brazi… aer curat. Şi vrând să găsească un fir de discuţie: Când aţi sosit?

Doamnele parfumate – parfumul amestecat era mai tare ca aerul proaspăt al nopţii – se uitau la mine, mă măsurau intrigate. Abia acum îmi dădeam seama cât de mototolită era haina mea de ploaie. Mă învelisem cu ea în sat, la Cerbu, mă plouase tot timpul pe drum în cisternă. Era evident că nu făceam parte din lumea lor, deci n-aveam dreptul să fug de moarte sau să mor în aceleaşi condiţii. Nici în faţa morţii nu admiteau egalitatea, fraternitatea, care altminteri în conversaţie erau invocate şi sunau aşa de frumos. Parcă le era silă, parcă le era scârbă să moară împreună cu „o sărăcie”. Îmi aminteam cât mă impresionase, în cimitirul Pčre Lachaise la Paris, deosebirea între cavourile somptuoase, solide, adevărate temple, palate, şi mormintele modeste, unele strâmbe sau pe jumătate înghiţite de pământ… Bogaţii îşi menţineau rangul şi după moarte. Cu atât mai mult acum, când încă respirau. Crezusem multă vreme că anume licăriri reci şi crude în priviri aparţineau numai membrilor familiei mele. Dar le-am descoperit apoi în ochii lui Andrei, ai Madeleinei, ai lui Roger şi Dominic, şi acum în ochii acestor femei strident parfumate, care ţineau mâinile crispate pe valizele din piele de porc, pe poşetele din crocodil şi şarpe. Frumoase, elegante, gătite, n-aveau la prima vedere nimic comun cu mătuşile mele. Şi totuşi, privirea lor dispreţuitoare şi rece le dădea nu ştiu ce aer de familie, nu ştiu ce izbitoare şi stranie asemănare. Nu auzeam ce îndrugă namila de lângă mine. Vedeam numai că-şi umezeşte buzele şi-mi clipeşte duios. Dar atenţia lui trecea asupra mea ceva din autoritatea pe care o avea faţă de ceilalţi, iar eu îi zâmbeam lui Biru, ca să trec la rândul meu asupra lui o fărâmă din protecţia pe care o primeam. Stătea, slab şi modest, într-un colţ cu hainele uzate dar curate, îngrijite, cu chipul împietrit. Pe cer zburau avioanele.

— Sunt de-ale noastre, îmi şopti vecinul meu optimist.

Deşi ascultam încordată zgomotul motoarelor, aveam totuşi curiozitatea să-i privesc pe cei dimprejur şi găseam destul sânge rece ca să mă întreb cine sunt aceşti ochi dilataţi, lipiţi pe cer ca nişte ventuze, aceste capete înşurubate pe mici coloane înţepenite, albe, aceste mâini posesive, crispate pe genţi. Fugisem de lumea asta, de casa bătrânei Caţian, şi iată-mă iar în aceeaşi familie. În mare, era aceeaşi familie… „E o întâmplare, căutam să mă apăr, o coincidenţă!” „Nu există coincidenţe, Mirona, omul îşi croieşte singur destinul. Dacă nu e ajutat acum poporul în Spania, fascismul se va întinde, războiul se va aprinde în toată Europa.” Ne vom mai întâlni oare, Jacquot?

O detunătură ca o rupere de nori. Instinctiv, într-un gest de apărare, mi-am ridicat gulerul hainei.

— E antiaeriana, îşi dădu cu părerea namila de lângă mine.

Camionul se opri. Eram în pădure. Mirosea a pământ reavăn, a brazi, a răşină. În depărtare, două motoare de avion îşi îmbinau zgomotele lor diferite; parcă se fugăreau. Se depărtau. Câteva clipe de linişte intensă, şi sirenele sunară încetarea alarmei.

Departe, spre oraş, cerul era roşu de flăcări.

— De nu s-ar fi întâmplat ceva la hotel! suspină una din elegantele doamne.

Mâinile ei tremurau pe trusa nou-nouţă. O mângâiau, parcă spuneau: Asta e tot ce mi-a mai rămas, bijuteriile, banii, o singură blană pe mine, vizonul.

Praful dărâmăturilor, molozul, devenea din ce în ce mai înecăcios, mirosul de fum – din ce în ce mai apropiat. Maşini vopsite, camuflate în culorile decolorate ale frunzelor, ieşeau ca din pământ, alergau. Ici-colo apăreau brancarde goale sau cu răniţi.

— Ce vă aduce prin oraşul nostru? mă întrebă protectorul meu, privindu-mă galeş şi deplin mulţumit de felul în care se desfăşuraseră lucrurile.

Hotelul a rămas în picioare. Nu-mi puteam descleşta gura. Departe ardeau case şi erau desigur morţi şi răniţi. Maşina se opri brusc. Ne lovirăm unii de alţii. Şoferul trase o înjurătură unei femei care traversa, gata să ajungă sub roţi. Strigătul ei se auzea sfâşietor:

— Nataliţa!!!

Biru sări din maşină şi mă ajută să cobor. Fără un cuvânt m-am luat după femeia aceea. A intrat în biserică. Eu după ea. Femeia nu s-a oprit să se roage. Făcându-şi loc printre unii şi alţii, căuta, gemea, repeta:

— Nataliţa…

Apoi, nu ştiu cum, am pierdut-o. În faţa bisericii, Biru şi protectorul meu mă aşteptau.

— Va să zică nu locuiţi la noi la hotel? se mira namila.

— Nu, am tras la un han aproape de gară.

— Aproape de gară? Ce imprudenţă! Gara a scăpat ca prin minime. N-a fost un bombardament serios. Au nimerit numai câteva case mai amărâte şi câţiva oameni. Să tot fie cinci morţi şi circa douăzeci de răniţi.

Avea un aer încântat. Parcă spunea: Un fleac! Mi-era ciudă că trebuia să-i fiu totuşi îndatorată; mă luase în maşină, mă ocrotise, poate îmi scăpase viaţa. Aş fi putut să fiu printre cei „numai cinci morţi” sau fără un picior, fără o mână, fără ochi, cu faţa desfigurată, printre cei „circa douăzeci de răniţi”. Ce devenise Dominic?

— E destul de periculos să călătoreşti în timpul nopţii, acum când liniile ferate sunt bombardate, îmi surâdea jovial protectorul meu. Noi avem noroc cu un ofiţer german, care ne-a pus maşina la dispoziţie. Fireşte, plătim şoferul cât nu face camionul întreg. Dar în fiecare seară, e alarmă, nu e alarmă, „la unsprezece jumătate trecute fix”, maşina ne aşteaptă în faţa hotelului şi, la nevoie, fugim în pădure.

— Cât revine partea noastră? îl întrerupse Biru, scoţându-şi portofelul.

Binefăcătorul păru ofensat.

— Vai! se poate?. De fapt n-am ştiut că sunteţi împreună.

— Tovarăşi de drum, lămuri Biru, ca să risipească un echivoc.

— Toţi oamenii sunt tovarăşi de drum, filosofă celălalt.

— Nu chiar toţi, surâse Biru.

În faţa noastră se opri femeia care o căuta pe Nataliţa. Trecându-şi mâinile pe obraji, pe frunte, ne întrebă cu o disperare care te destrăma:

— N-aţi văzut-o? Fetiţa mea! Şi fără să aştepte răspuns fugi mai departe strigând: Nataliţa!!!

Mergeam tăcuţi. Pe lângă noi treceau maşini ale Crucii Roşii. O femeie albită de ani, de moloz sau de spaimă alerga, un elev de liceu o urma. O fetiţă ca de vreo opt ani, cu părul ca argintul, cu faţa străvezie ca porţelanul care bate în albastru, eu ochii palizi, imenşi se uita ţintă la noi; parcă aştepta ceva. Nu spunea nici un cuvânt. Purta un pardesiu cenuşiu, avea picioarele goale şi se proptea în călcâie, de parcă îşi ferea de foc tălpile, degetele…

— Cum te cheamă? am întrebat-o.

— Mi-e frig la picioare…

La toate întrebările noastre, răspundea: „Mi-e frig la picioare”. Parcă era înşurubată în călcâie.

— Nu te cheamă Nataliţa?

S-a uitat atentă la mine.

— Mi-e frig la picioare.

În clipa aceea am auzit acelaşi ţipăt sfâşietor: „Nataliţa!!! Şi femeia se năpusti ca o leoaică, îşi luă fetiţa în braţe şi fugi cu ea. De parcă cineva ar fi vrut să i-o ia.

Cu inima grea, cu gândul la Trude, la Ines, am pornit alături de Biru spre han. Odaia în care-mi lăsasem valiza avea geamul spart. Călcam pe sticlă sfărâmată. Patul era plin de cioburi.

— Trenul pleacă peste o oră, spuse Biru.

— Nu pot să uit cum stătea fetiţa în călcâie.

Biru tăcea. Mi-am scos săpunul, prosopul. A luat cana să-mi toarne apă.

— Nu mi-am închipuit când te-am văzut urcând pe cisternă că vom rămâne atâta timp împreună. Iartă-mă că nu ţi-am dat locul meu. Mi-a fost destul de greu să te las acolo, în ploaie. Dar n-am putut să procedez altfel, te rog să mă crezi.

— Unde o fi prietenul dumitale, Dominic?

— Nu e prietenul meu. Cu toate că habar n-am cine e, aş putea spune „dimpotrivă”.

— Spunea că v-aţi cunoscut la Ludovica…

— M-a confundat.

Zorii zilei nu se grăbeau. Eram curioasă să ştiu cine e omul care-şi ştergea acum mâinile cu prosopul meu, el folosind un capăt, eu celălalt. Feţele noastre se reflectau obosite în aceeaşi oglindă verzuie, crăpată, a unei camere de han.

— Însurat?

— Da.

— Copii?

— Am avut un băiat… „Am avut”?! Orice întrebare era de prisos. Înţelegând tăcerea mea, regretul de a-i fi atins fără să vreau o rană, mi-a spus:

— Avea doisprezece ani. Făcea muncă obligatorie. Scotea obuze din pământ, obuze neexplodate…

— Cum? Copiii?

— Mai întâi săpau groapa în jurul obuzului, pe urmă unul din ei cobora, şi colegul lui îi trăgea afară cu frânghia. Totul se petrecea rapid, fiindcă focosul demontat elimina gaze asfixiante. Dar atunci s-a dat alarma, şi copiii, în panică, au fugit. Băiatul meu a rămas. Nu ştiam la ce fel de treabă e pus. Făceam şi eu muncă obligatorie. Veneam acasă târziu. Foarte obosit. Băiatul îmi ascundea adevărul. Pretindea că aşază lemne în pivniţa şcolii, că alţii mai mari le cară. El le aşază în stive… Numai după ce a murit am aflat la ce fel de treabă erau puşi copiii noştri.

M-am gândit la bătrâna Metzel, la fetiţa lui Trude şi am înţeles ce înseamnă „copiii noştri”.

— Şi soţia dumitale?

Aş fi vrut să întreb: „Cum a suportat?. Cum îndură?.”

— Era la părinţi, în nordul Moldovei, când s-au făcut deportări… E într-un lagăr… Era acum un an… Acum un an mai era…

Omul trimis de Ştefan să mă aştepte în gară vorbea tare şi repeta, crezând că n-am auzit sau n-am înţeles:

— Eu sunt Costică, bărbatul Gherghinei. Conaşul v-a aşteptat două zile la rând. Nu credea că mai veniţi. Zicea că a fost bombardament la Craiova azi-noapte. Gherghina e bucătăreasa, eu sunt bărbatul ei. Ne-a cununat coniţa.

Costică era prea vorbăreţ, iar eu prea obosită. Fireşte, nu-i găseam lui Ştefan nici o vină. N-avea cum să ştie că voi aştepta şase ore la Piteşti pentru o maşină, că voi înnopta într-un sat, că voi pierde trenul la Craiova şi voi rămâne peste noapte acolo. Şi totuşi, nu mă puteam scutura de apăsarea primei clipe, când coborând din tren nu l-am văzut, de pustiul care s-a deschis în faţa mea, gata parcă să mă înghită. Nu îndrăzneam să-i pun întrebări lui Costică, dar în suflet îmi încolţeau presimţiri, îndoieli, spaime.

— Acolo e pădurea… Aici lacul…

La fiecare pas lua viaţă peisajul descris de Ştefan. Crâmpeie din scrisorile lui îmi răsunau în minte sau le chemam ca să mă liniştească. „Umblu prin pădure şi strig: Mirona! Fiecare copac îmi răspunde: Mirona.

Singurul meu prieten e un cuc, veşnic îndrăgostit şi solitar ca şi mine…”

O casă se ivea albă în zare. Un fel de amestec de stil românesc şi vilă florentină. Era aşa cum mi-o descrisese Ştefan. „Aşezată într-un parc englezesc cu peluze pătrate. Parcul, de sus de pe dealuri, coboară în terase şi se pierde departe în vale. Pe pătrate de iarbă, despărţite de panglici late de pietriş, sunt presărate, aruncate parcă din întâmplare, buchete de bujori albi, roşii, roz. De cealaltă parte a conacului e un zid de brazi. Aş vrea să te pot integra în ambianţa asta, Mirona. Aş vrea să faci parte din peisaj. Vino!” Sau: „Nu te mai văd… Te-ai estompat şi sufăr. Ce faci: citeşti, scrii? Mă chinuiesc o mie de întrebări, la care nu pot răspunde, aşa că mă plimb singur prin parc şi repet acelaşi monolog, întrerupt numai de nevoia de a striga: Vino! Totul în jurul meu vibrează de nerăbdare, nelinişte, dor… Vino!”

Şi iată-mă aici, după 30 de ore de drum! Cu sufletul greu de tot ce-am văzut, de tot ce-am trăit…

— Conacul a avut şi el stricăciuni la cutremur, sporovăia Costică. Atunci i-a refăcut turnul. Vedeţi, are balcon. L-a făcut domnul Rain. Ce om de treabă şi domnul Rain… Mai bun ca un rumân de-al nostru. Uite-l!

Eram sigură că la un pas e Ştefan. Atât de sigură, că am închis ochii şi am adulmecat aerul. Mirosul prea puternic al florilor îmi înteţea durerea de cap. Dar când am întors capul, am văzut un om nu prea înalt, cu obraz tuciuriu şi uşoare umbre de vărsat. Ochii ca păcura erau mari, grei şi blânzi, părul – aspru, umflat.

— Pe unde umbli Vasile? se răsti Costică. Te-a căutat conaşul… Peste tot te-a căutat.

Dar privirea omului se oprise asupra mea, atentă ca a unui copil care examinează o jucărie vrând să-i afle mecanismul.

— Am fost la grajd, răspunse în cele din urmă, şi porni liniştit mai departe.

— A fost la grajd! bombăni Costică. Hm! O să vedem noi ce fel de grajd! Demult îi miros pe alde Vasile. Da' conaşul… Crede că fără el se prăpădeşte lumea. Vorba coniţei, parcă i-a făcut farmece…

Înţelegem, din ce înşira omul, că Madeleine nu plecase demult şi căutam să-mi amintesc data când Ştefan îmi telegrafiase: „Madeleine pleacă la Bran.” E drept că nu mi-a spus: „A plecat.” Dar mi-a telegrafiat: „Te aştept!”

Ne aflam acum în faţa unor trepte largi, care dădeau pe o terasă imensă, acoperită. Scaune, mese de pai, şezlonguri şi un divan cu o scoarţă oltenească de o rară frumuseţe, care, prinsă în perete, cădea de sus. Peste tot erau agăţate farfurii de lut, oale smălţuite, coşuleţe împletite. Ce straniu mi se părea că Ştefan nu apare!

— Aici, spuse Costică, deschizând o uşă. Mă duc să văd ce meştereşte alde Vasile…

În adâncimea unei ferestre, mare cât peretele şi de grosimea zidului de cetate al casei, geamul care dădea spre pădure şi reţeaua de sârmă dinăuntru formau o colivie imensă. Acolo cântau, ciripeau, se certau, cărau puf, ciuguleau foi de salată, se giugiuleau şi se certau canari inseparabili, galbeni şi albi, galbeni-verzui, galbeni-gri, şi albi-gălbui. De-altminteri, peste tot pe pereţi erau agăţate colivii cu papagali şi canari, câte doi, şi nesfârşit părea numărul de codiţe şi ciocuri. Printre colivii atârnau mici coşuleţe multicolore, farfurii şi căni smălţuite. La o masă cu postav verde i-am recunoscut pe Gazela – la fel de obeză ca în urmă cu cinci ani – şi pe logodnicul ei, polonezul pirpiriu, care semăna cu regele Italiei. Pe o canapea, prinţesa Jeanne, întinerită, în rochie înflorată şi sandale romane, împletea cu andrele un pulover.

Nedumerit parcă de prezenţa mea, ca un castelan care nu-l recunoaşte pe unul din musafiri sau nu-şi aminteşte să-l fi invitat, fâstâcit ca un şcolar, Ştefan mi-i prezentă pe rând pe cei de la masa de joc.

— Cumnatul… Cumnatul meu… se bâlbâi Ştefan.

Un bărbat cu un cap de toreador, cu cotleţi după moda spaniolă, îmi aruncă o privire piezişă.

— Pe verişoara noastră Gazela şi pe soţul ei cred că-i cunoşti… Şi prietenul nostru Rain.

Acest „al patrulea” la masa verde îşi potrivi monoclul şi-mi zâmbi cu multă bunăvoinţă.

— Încântat, domnişoară. Aţi avut mare curaj să porniţi la drum.

În contrast cu părul alb ca o perucă de marchiz, Rain părea tânăr. Avea ochii negri, inteligenţi, faţa albă, buzele foarte roşii.

Luându-mă de umăr, Ştefan mă îndreptă către prinţesa Jeanne.

— Nu te supăra că nu mă pot mişca de aici, se scuză ea. Am un lumbago, şi totdeauna când plouă…

— Numai că azi n-are de gând să plouă, spuse Ştefan.

— De unde ştii?

— Mă uit la barometru şi văd: vreme frumoasă.

— Eu mă uit la fereastră şi văd că plouă.

Într-adevăr, deşi soarele strălucea, picături de ploaie se prelingeau pe geamuri. Rain râse cu poftă.

— Oh, femeile astea sunt mai tari decât toate invenţiile lumii.

— Ei, cum e cu barometrul? Ia spune! întrebă prinţesa Jeanne. Şi toţi făcură haz.

Nu ştiam cum îmi voi găsi locul aici, după toate câte le văzusem pe drum, după tot ce-mi povestise Biru.

Prinţesa Jeanne lăsând andrelele din mână, îşi întinse picioarele şi braţele şi-şi propti capul pe rezemătoarea canapelei ca să ne poată urmări. Ştefan îmi arăta clocitoarele.

— După câteva zile vom auzi: cioc, cioc şi domniile lor îşi vor face apariţia pe lume. De două zile îi pândim…

Acest plural pe care-l folosea mereu: „Verişoara noastră”, „Clocitoarele noastre”, „Puii noştri” mă exaspera…

— Ştefane, de ce nu-i oferi Mironei un ceai? Ai tot ce trebuie aici, pe măsuţa cu rotile. Vezi dacă samovarul e în priză, spuse prinţesa Jeanne.

Abia îmi reţineam lacrimile.

— Mulţumesc. Nu.

— De ce? O ceaşcă de ceai, mă îndemnă Ştefan.

— Cine face cartea? întreabă Gazela ronţăind biscuiţi.

— Dacă pierdem războiul… începu cumnatul.

— Pas parol, îl întrerupse polonezul.

— Cum „dacă pierdem”? intervine Rain. L-am pierdut, mai bine zis l-am câştigat încă de acum doi ani… De atunci, fie că ne retragem „elastic”, fie că ne retragem „strategic”, ne retragem… slavă Domnului!

— Aştept Packardul, dragă Rain, se auzi vocea răsfăţată a prinţesei Jeanne. Am martori… mi-ai promis că dacă nemţii pierd războiul…

— Ein Mann, ien Wort57 replică Rain.

— Ce mai aştepţi?

— Să nu mai văd picior de neamţ…

— Jucăm, sau facem conversaţie? se supără Gazela.

Nu înţelegeam de ce nu găseşte Ştefan un mijloc să mă scoată de acolo. Era totuşi firesc să-mi arate unde mă pot spăla, unde m-aş putea odihni. Veneam de la drum. Dar Ştefan părea încurcat, zăpăcit şi toate le făcea anapoda (sucind robinetul samovarului electric, fără să ţie dedesubt ceaşca, apa curgea pe măsuţă, pe parchet).

Trei câini cenuşii, cu păr ţepos, picioare subţiri şi cap de maimuţă, intrară lătrând pe uşa pe care o lăsasem întredeschisă. În urma lor – Marta şi Sonia, în şorturi şi bluze de sport, îmbujorate la faţă. Mă luară de braţ pe rând.

— Mirona! Când ai venit, Mirona?

— Vezi, Marta? Ţi-am spus eu că vine!

— Dar cum?. Am auzit că linia ferată e distrusă. A fost bombardament la Craiova.

— Cu ce-ai venit, cu o maşină?

Întrebările nu conteneau, şi mirosul de briantină, de ojă, de cozonac şi vanilie îmi dădea senzaţia răului de mare.

— Poate vrei să te speli, Mirona? Am văzut valizele şi trenciul afară. Dar parcă tot nu mi-a venit să cred, spuse Sonia.

Ce curios mi se părea că Ştefan nu-mi pomenise de Marta!

— Madeleine mi-a comandat portretul… Tot suntem obligaţi să stăm la ţară…

Oare auzisem bine? Madeleine nu plecase?

— Cum te simţi? mă întrebă Sonia. Eşti palidă.

— Abia se ţine pe picioare!

Şi aruncându-i lui Ştefan o privire indignată, Marta mă luă de braţ şi mă scoase de acolo. Ştefan şi Sonia ne-au ajuns din urmă.

— Mirona, în sfârşit, pot să-ţi vorbesc. Te-am aşteptat două seri la rând, uite, întreabă-le pe Sonia, pe Marta, se văita Ştefan. Credeam că n-ai mai plecat. Sunt dezolat…

— Dezolat că am venit?

— Mirona!

— Ai să-i explici mai târziu, nu vezi în ce hal e?. Vino în camera mea să te odihneşti.

— Mulţumesc, Marta. Aş vrea să mă spăl.

Sonia îmi deschise uşa odăii de baie.

— Ai nevoie de ceva?

— Am tot ce-mi trebuie, în trusă…

Sonia se repezi să mi-o aducă.

— Cum a putut să te puie pe drumuri? Ştie că linia cea mai periculoasă e Piteşti – Craiova – Turnu-Severin, mă întrebă Marta ca şi când Ştefan n-ar fi fost de faţă, şi nu se sfii să adauge: Inconştient, egoist.

Dar Ştefan repeta:

— Am să-ţi explic:

Vorbeau de-a valma.

Odaia de baie era foarte mare. Plăcile de faianţă străluceau albe. Fereastra, deschisă larg spre parc. Am respirat cu nesaţ aerul proaspăt, mirosul de brad şi de pământ reavăn, căutând să mă reculeg. Dar îmi dădeam seama că până nu intru sub duş, până nu scap de praful de pe drum – îl simţeam între dinţi şi pe creier – nu voi putea înţelege, nu voi putea acţiona. Mă uitam cu jind la robinetele strălucitoare. Mi-era dor să aud apa curgând. Aveam în faţă imaginea micuţei Ines sărind sub duş, înviind. Dar bătăile în uşă erau stăruitoare. N-apucasem să mă dezbrac. Am deschis.

— Trebuie să mergem, Mirona, iartă-mă, am să-ţi explic pe drum ce s-a întâmplat. Totul s-a dat peste cap în ultimele două zile. Madeleine n-a mai plecat. Am să-ţi explic tot, pe îndelete. Nu-mi vine să cred că eşti aici, dragule drag. Ţi-am luat o odaie în sat. O să fim mai liniştiţi.

Vorbea în şoaptă, de parcă se temea că cineva ne urmăreşte, şi acest aer vinovat, această teamă de şcolar mă făceau să mă simt lângă el ca un câine care nu-şi recunoaşte stăpânul. Eram acum într-un salon cu o estradă, pe care se afla un pian, iar pe perete, aproape în mărime naturală, portretul lui. Purta parcă acelaşi costum de călărie şi ţinea în mână o cravaşă. Era mult mai tânăr, mai slab şi, deşi pictorul exagerase până la caricatură morga, uşoara lui îngâmfare, portretul semăna mai mult cu acel Ştefan de care mă îndrăgostisem cu ani în urmă decât cu cel care era lângă mine. Aş fi vrut să văd de aproape portretul, de parcă el trebuia să-mi explice de ce mă aflam aici şi de ce voiam să fug, de ce mă chemase Ştefan şi de ce-l nedumerea şi-l speria prezenţa mea.

Aş fi vrut să întreb cine era pictorul care dibuise acea infatuare crudă în privirea lui senină, care scosese la iveală acele trăsături, care în doze mici făceau distincţia lui, dar mărite la scara asta îi dădeau un aer ridicol, vulgar. Bărbia pătrată, nasul obraznic, în vânt. Parcă era Il Duce58 ţinând un discurs.

Aş fi vrut să mă apropii şi de alte tablouri, de vasele de pământ imense, în care bujorii, irişii, lalelele erau de o frumuseţe şi de un colorit ireal. Pe terasa pe care am ieşit, alta decât aceea pe care venisem, jucau ping-pong doi tineri, iar într-un grup se aflau prinţesa Jeanne şi toţi cei de la masa de cărţi. Nu lipsea decât maiorul din cei pe care-i întâlnisem în casa lui Ştefan la Bucureşti. Şi Madeleine, care înţelegeam că trebuie să apară dintr-un moment într-altul.

Ştefan îmi prinse braţul, ca să mă reţie într-un colţ de umbră.

— Mirona, dragule drag… Uite, acolo e turnul… Turnul de unde îţi scriam… De unde se văd cele mai minunate apusuri de soare. Unde te aşteptam. Uite, acolo e aleea de crini, dincolo covorul de trandafiri galbeni. Dacă ai şti cât am dorit să te văd aici, în cadrul ăsta… Şi acu, uite, toate s-au încurcat. Când am să-ţi spun, ai să înţelegi. Dar acum e mai bine să ne grăbim. Madeleine trebuie să vină dintr-o clipă într-alta. Ştie că vii, dar e mai bine să nu ne întâlnim. Ţi-am luat o cameră în sat. Mi-e dor să te ţin în braţe. Marta pretinde că sunt egoist, nebun. Sunt îndrăgostit, îngrijorat, exasperat. Trebuia să te aduc aici ca să te ştiu la adăpost. Madeleine se pregătea oricum să plece la Bran. Am vrut s-o pun în faţa unui fapt împlinit. Atâta lume pleacă din Bucureşti la ţară… Sunt atâţia refugiaţi aici… Avem atâţia oaspeţi… De ce n-ai fi şi tu printre ei? De altfel, Madeleine se pregătea de plecare… Ieri, când m-am întors de la gară, mare tămbălău acasă. S-a descoperit furtul unor sticle de băuturi străine. Coniac, gin, rom şi nişte vinuri vechi. Costică e convins că Vasile le vinde în sat, orăşenilor, bineînţeles celor care se ţin de chefuri. Cumnatul meu e de părere să se facă cercetări. Eu am oroare de cercetări.

Ştefan vorbea în şoaptă, sau urechile mele erau astupate, vătuite? Mergea prea repede, sau făcea paşii prea mari? Aş fi vrut să înceapă să plouă din nou, să mă spele ploaia, să mă trezească. Mă simţeam năclăită şi mi-era sete, îmi simţeam gâtul uscat.

— Dragostea mea, de ce taci, eşti supărată?

Ştefan mă prinse de mijloc, dar, brusc, îmi dădu drumul. Omul care mă aşteptase în gară se apropia din urmă cu valizele. Un câine sărea la el, lătra furios.

— Ciau-ciau! strigă Ştefan.

Câinele avea un cap leonin, blana roşie, coada stufoasă ca o crosă răsucită. Îmi amintea de apariţia Madeleinei la casa în schele, unde aşteptam să se usuce pereţii.

— Are limba albastră. Vezi? Parcă-i muiată în cerneală.

Din iarbă răsări un căţel rotund ca o minge. Ştefan îl luă în braţe.

— Zerul e la dispoziţie, nu-i aşa, Pufuleţ? apoi către Costică, încruntându-se: Ce te tot foieşti, omule? Doar ştii unde să duci geamantanele. Sau dacă ai ceva de spus, dă-i drumul! Ei? Iar un secret? Costică dacă vrea să-ţi spună că plouă sau că a fătat vaca te cheamă la o parte. E secretos…

— Vasile… începu Costică.

— Ai ce ai cu Vasile.

— Iar a fost în sat…

— Nu te priveşte. Lasă treaba asta în seama mea… Şi după plecarea lui Costică: Crede că ştie tot şi habar n-are. Vasile e cinstit şi munceşte cât zece. Mă tem de alte lucruri, mai grave. În sat s-au găsit manifeste. Îndemnuri la sabotaj. Ţăranii sunt sfătuiţi să nu dea un bob de grâu. Soldaţii, să întoarcă armele contra nemţilor. Se fac percheziţii.

Şi iar mă strânse lângă el.

— Noaptea asta o să dormim împreună, orice s-ar întâmpla. Apoi, enervat: Uite-l şi pe Vasile!

Omul cu faţa tuciurie şi ochii ca păcura ne dădu bună ziua.

— Ce-i cu tine, Vasile?

— Nu pot nici să răsuflu.

— Nici eu nu pot să răsuflu, oftă Ştefan cu înţeles. Şi prezentându-mi-l: administratorul nostru.

— M-am dus la doctor, că nu mai pot. Mă împunge între coaste…

— Dacă nu te împungea erai pe front, Vasile, şi poate nu mai erai deloc.

— Aşa-i! Da' acum mi se pare că-i de rău. Doctorul şi-a pus urechea şi s-a speriat.

— Prostii! zâmbi Ştefan, bătându-l pe umăr. Doctorul ăsta nu-mi place. E un alarmist, îl cunosc… Şi ca să înţeleg: De când avem în sat refugiaţi doctori, avocaţi, toate merg anapoda. Care cum îl auzi, îl doare ceva. Nu era mai bine fără doctori, Vasile? surâse Ştefan.

Dar omului nu-i ardea de glumă.

— N-are vină doctorul, am fost eu prea obosit… Am dormit ca un butuc, lipit de perete. Peretele era rece, eu asudat. Asta-i socoteala.

— Ceai fierbinte şi aspirină, Vasile. Şi scotocindu-se prin buzunare, scoase un pliculeţ alb. Nişte buline speciale, te faci bine într-o noapte. Sau mai bine nu. Cu astea transpiri ca un cal. Uite nişte piramidoane, uite, şi vârî iar mâna în buzunar. Şi eu sunt doctor.

— Am luat de astea destule, spuse Vasile. Mai bine tot alelalte. N-aveţi grijă, chiar dacă transpir ca un cal tot fac treabă…

— Te-ai cam obişnuit să nu dormi. Umbli cam mult prin sat, Vasile, şi nu-i bine. Nu te face că nu înţelegi!

Ochii negri ai omului scăpărară de o lumină verzuie. Corneea era parcă prea albă pentru faţa aceea smolită.

— Înţeleg că oamenii s-au săturat…

— Mult a fost, puţin a rămas! Fiecare trebuie să-şi vadă de treabă. Are cine să facă politică.

— N-o face cum trebuie. Oamenii n-au ce mânca.

— Crezi că Nicolae şi-a omorât calul ca să-l mănânce?

— N-a vrut să-l dea.

— Asta n-a făcut-o din capul lui.

La câţiva paşi de noi se opri un docar şi, într-un nor de praf, sări Madeleine, în costum de călărie, arsă de soare, plină de încredere în ea. Aşteptam să-mi întindă mâna, să-mi spună câteva cuvinte de politeţe, dar, ca şi când n-ar fi băgat de seamă prezenţa mea, umflându-şi nările ca un cal care nechează, i se adresă lui Vasile:

— Ce-i cu femeile de la grădina de zarzavaturi? De ce n-au venit la lucru?

— Sunt nemulţumite cu mâncarea, cu plata…

— Vor să mănânce curcani?

— Sunt plătite ca la începutul războiului şi toate s-au scumpit de zece ori.

— Eşti avocatul lor? Ce zici, Ştefane? Cine umblă să împartă dreptatea acasă la noi?. Dar treaba cine o mai face, dacă toată lumea trăncăneşte. Eu ştiu că acolo unde mănânci pâinea…

— E pâine şi pâine! îi tăie vorba Vasile.

— Destul! făcu Ştefan cu autoritate.

Vasile dădu să plece, dar Madeleine îl opri:

— Unde ai fost noaptea asta?

— Ca holteii, coniţă! surâse omul cu înţeles.

Madeleine rămase o clipă descumpănită.

— Ţara arde şi baba se piaptănă, Vasile.

— Asta aşa-i…

Privirea omului trecu de la Madeleine la Ştefan şi se opri asupra mea. Am simţit cum îmi iau foc obrajii. Parcă toţi greierii din lume îmi ţiuiau în urechi. N-am mai auzit ultimul schimb de cuvinte. Omul se depărta în praful înroşit de soarele care apunea. Mersul lui marinăresc, pasul elastic şi parcă plăcerea de a lua contact cu pământul – totul îmi amintea de Jacquot.

— La dracu! scrâşni Madeleine.

— Stăpâneşte-te! făcu Ştefan nemulţumit. Ar trebui să-ţi schimbi atitudinea.

— Ar trebui să fii mai atent. Eu îl miros demult. Tu o să ai surprize. Şi către mine, scuzându-se parcă: Noi l-am scăpat de front, era tuberculos.

— Lucrează cât zece, spuse Ştefan.

— Şmecher. Până ţi se vâră sub piele… Acum, când îl auzi, e bolnav. Şi uite cum umblă săltat. Parcă e stăpân pe moşie…

— S-ar putea să fie într-o zi.

Pe albastrul de cobalt se desfăceau în orizont fâşii roşii. În urma lui Vasile, câţiva bărbaţi şi femei se grăbeau să-l ajungă.

— Noi trebuie să aşteptăm cu mâinile în sân ziua aceea? întrebă Madeleine. Ba chiar s-o pregătim? S-o servim pe tavă?

Nările i se dilatau, fremătau, ochii îi scăpărau. Avea tenul ars de soare, şi bluza galbenă îi stătea bine.

— O să mai discutăm despre toate astea, Ştefan… Şi muindu-şi glasul: Soţul meu e un naiv. Apoi mondenă, ca şi când tot ce se întâmplase n-ar fi avut prea mare importanţă, iar prezenţa mea acolo ar fi fost lucrul cel mai firesc: Nu vii să cinăm împreună, domnişoară Mirona?

— Mulţumesc, sunt prea obosită.

— Îmi pare rău că nu pot să vă duc cu docarul, dar e foarte târziu şi avem oaspeţi… Sper, Ştefan, că n-ai să întârzii! Şi, strâmbând gura într-o încercare de a-mi surâde binevoitor, înclină capul şi se urcă sprintenă în docar.

Abia puteam să mă ţin de Ştefan. Picioarele parcă îmi erau umplute cu nisip. În şale aveam o durere care se ascuţea la fiecare mişcare şi numai ea mă ţinea trează. Câte zile erau de când nu dormisem, de când nu mâncasem? Nu mai puteam socoti. Unde era casa spre care mergeam?

— Vreau să ajungem cât mai repede. Să te iau în braţe, Mirona, dragule! Sunt obosit. N-am dormit toată noaptea. Te-am aşteptat.

Ştefan era obosit!.

— Am aşteptat până târziu, exasperat. Mă temeam de vreun bombardament, pe undeva pe calea ferată. Îmi dădeam seama ce inconştient am fost, ce nebunie am făcut când te-am chemat. Dar nici la Bucureşti nu te puteam lăsa. E drept că te puteai adăposti undeva la ţară, pe lângă Bucureşti, dar eu voiam să te am aici, aproape de mine… Ce vrei? Mi-era dor de tine, Mirona… Te doream, înţelegi, draga mea? Nu mai puteam… Eram nebun… Sunt nebun, scumpa mea dragă. Nu ştii cât aş fi vrut să stai la conac. De fapt, Madeleine nu s-a opus, să ştii. Ai văzut, te-a invitat, şi dacă n-ar fi fratele ei… Cumnatul meu nici nu s-a uitat la tine.

Nu ştiu de ce, dar totul îmi era acum indiferent. Priveam cocioabele strâmbe, mizere, casele de lut gârbovite la fel ca în satul unde înnoptasem, la Cerbu. O fetiţă cu picioarele ca nişte fuse mâna din urmă o vacă. Apoi, când s-a oprit locului, mi s-a părut că stă în călcâie. Aş fi vrut s-o întreb cum o cheamă… Voi fi în stare să redau strigătul acelei mame, drama lui Biru? Cum îl chema pe băieţelul lui Biru? De ce nu l-am întrebat? Nu ştiu cum îl chema, dar ştiu cum a murit.

— Dragule drag, repeta Ştefan, nu pot să cred că eşti aici, lângă mine, şi totuşi n-am avut o clipă a noastră. Nici nu te-am luat în braţe. Ce-i cu tine? Nu te simţi bine? Uite, am ajuns. O să te odihneşti. E o casă liniştită, curată. Ai să poţi să scrii. Eu am să vin să te văd. Uite, acolo unde femeia strânge rufe de pe frânghie. Peste tot e plin de refugiaţi. Aici, la ţaţa Chiva, stă numai Eliza. O fată liniştită, discretă. Trage piciorul şi e cam gângavă, nu prea vorbeşte. Nici tu nu eşti vorbăreaţă, iubita mea.

Mă strângea lângă el, bine dispus, vesel.

— Aveţi şi un aparat de radio. L-am adus pentru tine. Mi l-a procurat Rain. Ai văzut cum se uita la tine craiul bătrân? Să ştii că sunt foarte gelos. Nici o privire nu vreau să te atingă. Până şi Vasile, n-ai observat cum te cântărea? El ţi-a găsit casa.

Deci Ştefan ştia că nu voi locui la conac…

O femeie tânără, scundă, venea spre noi şchiopătând. Purta o bluză în pătrăţele albe cu albastru. Atât am desluşit. În faţa ochilor mei, curtea se învârtea cu frânghia cu rufe cu tot.

— A venit… l-am auzit pe Ştefan.

De data asta, eu îl ţineam de braţ, mă agăţam să nu cad. Femeia care strângea rufele s-a întors spre noi. Ştefan repeta „A venit…” Şi întreba de geamantane.

Mi se părea că sunt în gară; voiam să mă bucur că mi-am găsit geamantanele, dar nu puteam. Voiam să întind braţele, să mă încredinţez că nu s-au pierdut, dar braţele îmi erau ca plumbul. Dinţii îmi erau încleştaţi. Capul stătea să cadă. Aceeaşi ameţeală ca în ziua când m-am întors acasă, cu pachetul de manifeste. Totul se învârtea. O clipă, m-am cufundat în linişte şi în întuneric. Apoi am început iar să aud, dar cuvintele nu se legau între ele, şi figurile se clătinau, ca în luciul unei ape mişcate de vânt… Eram acum întinsă pe pat, cineva îmi scotea pantofii, şi eu mă întrebam cum de am găsit pantoful împotmolit în noroi. Ca prin vis auzeam: Eliza… Liza… Lis…

Lis? Vedeam o stradă în pantă şi o fată care-mi întindea un pachet…

— Mai bine lăsaţi-o să doarmă… Mirona, dragule, ce-i cu tine? Vorbeşte!

Ştefan era lângă mine. Aş fi vrut să-i spun că mi-e frig, voiam să cer o pătură groasă, multe pături…

— Eu mă reped până acasă, trebuie să fac act de prezenţă, spunea Ştefan. Dar mă întorc şi vă aduc… Aduc de toate. Zahăr, rom… I-ar face bine câteva ceaiuri cu rom! Îmi mângâia fruntea, părul. Mă reped până acasă…

Auzeam ca un ecou „acasă”. „Acasă” însemna Madeleine şi lumea strânsă în jurul mesei. Masa creştea, se lărgea, se lungea, lumea în jurul ei se înmulţea. Sărutări mărunte, grăbite, îmi acopereau obrazul. Recunoşteam glasul lui Ştefan, răguşit.

— Are febră musculară. Uite nişte aspirine, Elizo. Mirona scumpule, mă duc acasă, dar mă întorc repede, numaidecât…

Când m-am trezit, cineva umbla la aparatul de radio, ca un copil care se joacă fără să ştie să prindă un post. Nu aveam forţa să deschid ochii.

— Ştefan? am întrebat.

— N-a venit. Sunt eu, Eliza…

— E târziu?

— Miezul nopţii.

— Aşa de mult am dormit?

— E bine că ai dormit.

— În ce limbă e emisiunea asta?

— Daneză.

— Înţelegi?

— Am ajuns să înţeleg şi olandeza şi turca de când avem radio. Pentru dumneata l-a adus. E cu baterie. Adevărată minune!

Deci Ştefan ştia mai demult că Madeleine nu pleacă. Lucrurile nu erau deloc lămurite între ei, aşa cum mă asigurau scrisorile lui, sau dimpotrivă, perfect lămurite, dar în sens cu totul opus. „Sper, Ştefan, că n-ai să întârzii.” Oare aşa vorbeşte o femeie care acceptă divorţul? Şi Ştefan n-a întârziat „acasă”.

Eliza potrivea fitilul lămpii.

— A trimis un pachet cu o mulţime de bunătăţi. Apa în ceainic a tot fiert, a tot scăzut…

M-am ridicat şi m-am proptit de perete. În lumina săracă a lămpii nu reuşeam să desluşesc chipul Elizei. Îi urmăream gesturile, îi observam profilul. Nasul în prelungirea frunţii, gâtul lung, o graţie de lujer, umerii fragili.

— De trei zile sunt pe drum, am spus.

— Şi de când n-ai mâncat?

— Nu mai ştiu. Parcă miroase a pâine prăjită…

— S-o fi ars. Am pus-o pe plită… şi dădu fuga.

De ce-mi spusese Ştefan că Eliza îşi trage piciorul?

Reveni încărcată, aducând farfuria cu pâinea prăjită într-o mână şi în alta un pachet.

— Am salvat-o la timp. Vorbea în şoaptă: Aici bunătăţile… friptură rece, brânză şi o sticluţă cu rom.

— Cine a adus pachetul?

— Nu ştiu. L-a primit ţaţa Chiva. Mă duc să aduc ceainicul.

Trecând pe lângă aparatul de radio, suci iar butonul. „Edwarda bea vin roşu”, se auzi clar.

— Edwarda? Nu ştiu unde am întâlnit numele ăsta…

Eliza ieşi fără să-mi răspundă.

Cine descifra aceste mesaje personale, pe care bătrâna Metzel acolo, Eliza aici, le urmăreau cu atâta sfinţenie? Cu cât se poate scurta sau prelungi războiul, dacă Edwarda bea vin roşu?

Deodată îmi sunară clar în minte cuvintele lui Glahn după ce Edwarda îi spune că-l iubeşte: „Eram obosit de deznădejde, inima mi se împietrise”.

Eliza aducea ceaiul cu apa clocotită…

— Ştiu unde am întâlnit-o pe Edwarda… Într-un roman de Knut Hamsun.

— Un trădător, replică prompt Eliza. Şi cu aceeaşi asprime în glas: De ce ai făcut călătoria asta?

— Fiindcă îl iubesc pe Ştefan…

M-a podidit plânsul. Nu ştiu cum să-mi explic. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Poate că prietenia Elizei, pe care, fără cuvinte, o simţeam ca o prezenţă caldă şi vie, poate ceva din ambianţa acelei clipe care-mi amintea copilăria: aburii ceaiului, mirosul de pâine prăjită… Poate oboseala. Nu. Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat. Plângeam fără să încerc să mă stăpânesc, fără să mă pot opri. Fireşte, mai plânsesem şi altă dată, dar era mult de atunci. Poate în copilărie, când a plecat Trude la Viena, sau mai târziu, când a închis ochii bunicul. Dar niciodată n-am plâns cu atâta deznădejde, atât de nestăvilit. Mi s-a întâmplat, fireşte, de mai multe ori în adâncimea nopţilor, când umbra tocului se mişca pe hârtie sau când priveam picăturile de ploaie prelingându-se pe geam. Să simt lacrimi pe obraji. Dar în prezenţa cuiva, în faţa unui străin, să izbucnesc în plâns şi să plâng fără nici o frână, fără nici o sfială, în torente de lacrimi, asta, hotărât, nu mi se mai întâmplase. În familia noastră, de la bătrâna Caţian şi până la mine, nimeni n-a plâns în prezenţa unui străin şi nici chiar pe umărul unui prieten. Dar cred că nimeni în familia mea n-a avut un prieten. Poate că prezenţa Elizei mi-a deşteptat dorul acelui prieten, de care întotdeauna am fost lipsită. Poate că Jacquot ar fi putut să-mi umple în viaţă acest gol. Poate că locul pe care-l ocupă în gândurile mele, poate că dorul meu de Jacquot era de fapt această nevoie de prietenie şi poate dorinţa mea de a o întâlni le Lisandra izvora din aceeaşi nădejde că mi-aş putea descărca amarul, lacrimile neplânse în toţi aceşti ani de război.

— Aşa de mult îl iubeşti? m-a întrebat Eliza.

În clipa aceea eram atât de departe de Ştefan, că n-am înţeles întrebarea.

— Nu merită, mi-a spus Eliza. Nu merită…

— Ştefan?

— Doar pentru el ai venit. Nu te înţeleg. Acum, când încep să te cunosc, abia acum nu înţeleg…

— Dacă ai citi scrisorile lui; zilnic scrisori, telegrame, stăruinţe la telefon… Dacă ai cunoaşte singurătatea mea… Odăi mobilate, rebeliune, război… O hăinuţă de copil agăţată de suflul bombei într-un copac… O casă tăiată pe jumătate vertical, şi un scaun rămas în margine cu un picior în aer…

— Şi părinţii?

În minte îmi apare un zâmbet viclean, mucalit: zâmbetul tatei.

— Tata are un fel de a întreba: „Ai nevoie de ceva? Mai ai nevoie de ceva?” la care nu poţi să răspunzi decât: „Mulţumesc, nu”. Cât despre mama?. Parcă n-am avut mamă.

Carolina Metzel îmi apărea ca într-o carte cu poze în care e zugrăvită o mamă. Răsfoia un album… Fredi în prima zi de şcoală. Fredi cu Etta, nepoţii… I-am vorbit despre bătrâna Metzel. I-am povestit crâmpeie din călătoria mea. Despre noaptea petrecută la Cerbu, despre bombardamentul de la Craiova, despre Biru şi despre cei pe care i-am găsit la conac.

— Îi cunosc, şopti Eliza.

Parcă ar fi spus „îi urăsc”.

— Rain pare un om de treabă…

— Atât cât un om de afaceri poate să fie de treabă.

Eliza vorbea grăbit, de parcă cineva voia s-o ajungă din urmă.

— În '39 deţinea trustul postavurilor din Moldova. Dar, când s-au rechiziţionat fabricile pentru nevoile armatei, acţiunile lui au scăzut. A încercat diferite lovituri; unele au reuşit, altele nu. Ar fi vrut să vândă armatei fabrica de postav de la Săuceni, unde era interesat şi Palatul, care deţinea majoritatea acţiunilor. Vânzarea către Ministerul de Război ar fi adus acţionarilor nu numai acoperirea, ci şi un capital lichid, care ar fi întrecut cu şaizeci la sută aşteptările. Oferta era pentru nouă sute de milioane. S-au oferit treizeci de milioane comision şambelanului care trebuia, să facă presiunile necesare pe lângă ministru. Dar regele a şters-o şi totul a căzut baltă.

— Persecuţiile rasiale nu l-au atins pe Rain?

— Jungla marii finanţe are legile ei, legile junglei…

— Vasile m-a cercetat atent şi parcă se întreba: „Asta ce hram poartă?.” E bănuit că fură băuturile şi le vinde în sat, refugiaţilor cheflii.

— Fură mama-soacră şi vinde cumnatul.

— Ştefan ştie?

— Ca să fii fericit trebuie să închizi un ochi. El îi închide pe amândoi.

Am căutat să-l apăr, să-mi apăr dragostea.

— E bun, generos…

— Da… E bun… Face filantropie cu banii lui Rain. Are bucăţi de zahăr în buzunar şi aspirine. Dar ţăranii ştiu ce-nseamnă mila boierului: cu o mână dă, cu zece ia.

— În sat s-au găsit manifeste… Oricine poate să fie bănuit… şi Vasile… Poate că ar trebui să fie prevenit. Şi el, şi alţii… am spus în şoaptă.

Dar Eliza, ca şi când n-ar fi auzit:

— Pic de somn…

Mă căzneam să desluşesc în lumina stelelor chipul ei palid, îngust, fără să bănui că n-am s-o mai văd a doua zi.

— Spune, Eliza, de unde eşti?

— M-am născut în Ardeal, într-un sat: Bogata. Un sat foarte sărac. Pe urmă, am plecat la Oradea. Părinţii mei lucrau într-o fabrică de încălţăminte. Când au fost concediaţi, am căutat de lucru şi am găsit, la aceeaşi fabrică… Patronii angajau copii, fiindcă îi plăteau mai puţin. Îmi aduc aminte că odată am cerut şi noi mărirea salariului. Aveam o prietenă, Iluş, parcă o văd cum bătea cu piciorul: „Azi când trebuie să mâncăm mai mult ca să creştem”… Începea fiecare frază cu „azi”. Când aflam că e vreo nuntă pe undeva ne duceam să spălăm vasele. Eram veselă şi mi se spune „Hârtie de muşte”, fiindcă se lipeau toţi de mine.

Aş fi vrut să-i spun: „Şi eu m-am lipit de tine, Eliza, şi mie îmi eşti dragă. Nu ştiu bine cum arăţi la faţă, dar pe umărul tău am plâns cum n-am mai plâns niciodată…”

La radio se transmiteau mesaje cifrate: Couchés dans le foin, avec le soleil comme témoin…59

— Celebrul trio Odette, Pils şi Tabet cânta şansoneta asta la Nisa, în timp ce în Spania brigăzile internaţionale încercau să oprească fascismul, să evite un al doilea război… Pe atunci nu înţelegeam…

— Şi acum, când înţelegi? mă întrerupse Eliza.

— Spune, ce-aş putea să fac?

— Să dormi bine, să te odihneşti. Mai stăm de vorbă mâine.

— Aş vrea să mă spăl, Eliza. Am văzut un cazan de rufe afară… şi o albie. Dacă am scoate o căldare de apă din fântână? Vrei să mă ajuţi? Am nevoie de mai multe căldări. De apă multă.

Noaptea era înstelată, parfumată, vrăjită.

— Când eram mică, ieşeam seara în curte, ridicam şorţul şi aşteptam să pice stelele, să le strâng şi să le aduc în casă. Odată am ieşit pe poartă şi am trecut peste drum, pe maidan, să caut o ciupercă. Stelele luceau ca şi acum…

Nu ştiu cum m-a prins somnul, cum a început visul. Ştefan venea către mine.

— E pace, Mirona…

— Pace… repetam fără vlagă.

— Azi-noapte Madeleine a născut.

— Copilul vostru, Ştefan…

Îmi dădeam seama de tristeţea cumplită a glasului meu, îmi auzeam vocea, deşi ştiam că visez. Visez? Am sucit capul ca să găsesc fereastra, şi. – tot în vis – soarele bătea în fereastră. Dovadă că nu visez. Atunci, de ce mi-e frig? De ce e rece soarele?

— De ce nu te bucuri, Mirona? mă întreabă Ştefan. E pace, nu înţelegi?

— Nu pot să mă bucur, Ştefan; e prea frig.

Trecea o căruţă cu mobile desperecheate, un cazan de rufe, o maşină de gătit, un garderob fără oglindă… Am început să alerg, să ajung din urmă căruţa, să mă agăţ de ea. În faţa zidului alb, în soare, rămăsese Ştefan…

Iunie, 1944

Pe marginile hârtiei albastre care camuflează ferestrele străbate lumina fărâmiţată.

Câte zile sunt de când m-am întors de la ţară? Câte nopţi de când scriu? De ce-mi vine aşa de greu să povestesc ce s-a întâmplat a doua zi? Cum am plecat…

Lumina se strânge din ce în ce mai mult şi argintează marginile ferestrelor mele. Soarele intră pe sub uşa terasei, ca atunci, a doua zi de dimineaţă, când m-am trezit într-o casă străină, la ţară.

Eliza nu era nicăieri. Nici femeia care strângea rufele de pe frânghie cu o zi mai înainte nu apărea. Uşile erau deschise, vraişte. Una spre bucătărie, alta spre săliţa care dădea în pridvor. Peste tot – preşuri făcute din petice vechi, colorate. În bucătărie am găsit lângă lighean o căldare cu apă. Ceasul deşteptător, pe laviţă, arăta ora zece. Cum de dormisem atât? Parcă niciodată nu mă odihnisem mai bine. După ce m-am spălat, mi-am scos din valiză tot ce-mi trebuia ca să mă schimb, ezitând între mai multe rochii, ceea ce nu mi se întâmplase demult. În cele din urmă, m-am îmbrăcat cu o fustă ecosez şi o jachetă de lână albă, cu mâneci lungi. Îi eram recunoscătoare lui Ştefan că m-a lăsat să mă odihnesc şi căutam să-mi amintesc de ce se făcuse vinovat. La urma urmei, ţinuse să mă aibă aproape de el şi să mă ştie cât mai departe de primejdia bombardamentelor. Ştia că am nevoie de linişte, că vreau să scriu. Tot ce s-a întâmplat mai târziu – vizita mea la conac, întâlnirea cu Madeleine – ar fi putut fi evitat dacă aş fi sosit cu o zi înainte. Oare dacă Ştefan nu ar fi fost convins că Madeleine pleacă sau dacă s-ar fi complăcut în atmosfera de la conac ar fi stăruit atât de mult să viu? Nu-l judecasem, din cauza oboselii, cu rea-voinţă, pripit? Nu era prea aspră Eliza? Unde era acum şi de ce nu apărea gazda mea? Îmi aminteam vag o femeie grasă strângând rufele de pe frânghie. Iar seara, când Eliza îmi turna apă să mă spăl, am auzit-o sforăind pe cerdac. Se vede că Paraschiva, sau ţaţa Chiva, cum îi spunea Eliza, s-a sculat când eu am adormit. Va trebui mă obişnuiesc să scriu ziua. Va trebui să intru în casele oamenilor să-i cunosc mai bine, să le câştig încrederea. Nu-mi părea rău că venisem. Voi începe un nou capitol: O călătorie în timp de război. Fana are să aştepte până ce voi fi în stare să reconstitui scrisoarea străbunicului Miron. Se pare că tatăl lui a fost ţăran. Tocmai această obârşie voiau s-o ascundă mătuşile mele şi cine ştie ce mai aveau de ascuns… Dar de ce nu vine Ştefan? Trebuie să fiu înţelegătoare, am să aştept cu răbdare. Acum suntem aproape, dintr-o clipă într-alta o să apară. Şi războiul o să se termine foarte curând. Frontul e la Iaşi. Mult nu mai poate să dureze. Bombardamentele grăbesc sfârşitul. De ce se uita omul acela la mine aşa?. Cum aşa?. Fără ironie, fără răutate. Parcă m-ar fi întrebat: „Ce cauţi aici?” Când am să-l văd am să-i spun: „Am venit ca atâţia alţii… în dispersare…” Ce straniu sună „dispersare”! Poate fiindcă evocă mizerie, distrugeri, spaimă, război…

Când am ieşit în curte, pe frânghie atârna o bluză cu pătrăţele albastre şi albe. Bluza Elizei. Se vede că apucase să o spele dis-de-dimineaţă. Dar de ce era curtea atât de pustie? Nici un câine, nici o pisică… Două raţe se bălăceau în băltoaca din jurul albiei. Un pled miţos era întins în plin soare lângă cerdac. Şi parcă mă invita. Pe cerul albastru, senin, un singur nor – în forma unui crocodil cu botul căscat… M-am surprins legănându-mă cu genunchii în braţe, cu ochii pe cer, cum se legăna Fana.

Crocodilul se lungea. Avea acum un cap de ţap. Nu l-am văzut pe Ştefan intrând pe poartă. Când i-am simţit prezenţa, era la doi paşi.

— Nu te mişca, Mirona…

Şi, trăgându-şi o lădiţă care-i stătea în drum, s-a aşezat lângă mine.

— Niciodată n-ai fost atât de frumoasă… Nici nu îndrăznesc să te ating, dragule drag.

Mă privea grav.

— Iartă-mă că nu m-am întors aseară.

Mă uitam în ochii lui cu o încredere pe care eram sigură că nimic n-o mai poate clinti. Mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat.

— Nu ştiu cum să încep, Mirona… Nu mă aşteptam să te găsesc atât de liniştită, atât de senină. Nu mă îndur să tulbur liniştea asta. Şi totuşi, trebuie să-ţi spun. Noaptea asta Madeleine…

I-am pus mâna pe buze, am râs.

— Să nu-mi spui că noaptea asta Madeleine a avut un copil!

— Mirona, dragule drag…

M-am aşezat în braţele lui.

— Odată, într-o scrisoare, mi-ai scris că opt milioane patru sute de mii şi una de sărutări e prea puţin… Ţii minte?

— Nu am uitat nimic… Şi luându-mi obrajii în mâini a început să mă sărute pripit. Nu era sărutarea pe care o aşteptam. Nu-l regăseam pe Ştefan.

— Ce s-a întâmplat, Ştefan?

— Madeleine a avut o criză de nervi.

Ştefan s-a ridicat în picioare. Era nervos, agitat.

— Cumnatul meu se interesează dacă ai autorizaţie de călătorie şi bon de rechiziţie. Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau nu, dar Paraschiva a fost chemată să dea relaţii… Nu, nu despre tine. Despre Eliza. Din fericire, Eliza are toate actele în regulă. Şi ai văzut cum arată? Dacă şi Eliza poate să fie suspectă! Din păcate, nu ştiu ce şi-a găsit să plece tocmai azi. Se pare că a avut o ocazie, o maşină, care se ducea la Craiova. Probabil că avea nevoie de medicamente… Dar azi totul pare suspect. Şi maşina, şi ocazia, şi medicamentele. Vasile zace cu 39 de grade. Şi asta e suspect. Cumnatul meu pretinde că purtarea ţăranilor – care ascund tot şi nu mai vor să dea nimic – şi manifestele care s-au găsit ar justifica cercetările cele mai severe. Fiindcă s-au găsit! Uite! – şi Ştefan scoase din buzunar o hârtie împăturită. Citeşte!

Pe manifest apărea o singură dată: Ajunge. Dar în mintea mea cuvântul se repeta de zece ori. Parcă era scris cu litere mari, luminoase. AJUNGE!

AJUNGE! AM PIERDUT UN MILION DE OAMENI: MORŢI, RĂNIŢI ŞI DISPĂRUŢI. ÎNTREG AVUTUL ŢARII A FOST JEFUIT. POPOR ROMÂN, PĂRĂSEŞTE RĂZBOIUL CRIMINAL! SALVEAZĂ-TE! ÎNTOARCE ARMELE…

— Sunt comunişti în sat, arme ascunse. Paraschiva, întrebată pe cine mai găzduieşte, a răspuns că pe o rudă a mea. Că nu ştie nici cum te cheamă. Tot ce ştie e că ţi s-a făcut rău tocmai când treceam pe la ea, că am intrat să-ţi dau un pahar cu apă şi n-ai mai fost în stare să pleci. De unde să ştie dacă ai bon de rechiziţie sau autorizaţie de călătorie? Din păcate, s-a fâstâcit când a venit vorba de bagaje. A recunoscut că ai două valize. Cum de nu m-am gândit că ai nevoie de bon de rechiziţie, de autorizaţie de călătorie, dragule drag?! Ce vremuri trăim! Toată lumea mi-a sărit în cap: că nu trebuia să te pun pe drumuri. De ce nu spui nimic, Mirona? Iartă-mă! Sunt vinovat. Poate că am fost uşuratic. Dar te iubesc. Dacă ai şti ce frumoasă mi-ai apărut în soare! Spune-mi, ce-i de făcut? Cumnatul meu parcă-i turbat. Vreau să mă duc la Comandamentul Militar. Nu suport gândul că ai putea fi chemată, întrebată, cercetată.

— N-aş vrea să i se întâmple vreun rău Paraschivei din pricina mea… Nici Elizei.

— N-am grija lor. Vreau să ştiu ce facem noi. Ce-i de făcut?

Abia acum începeam să mă dezmeticesc, să înţeleg. Treizeci de ore de drum… Mi se părea că Eliza îmi şopteşte: „Nu merită!”

— Plec, am spus cu o linişte care ne-a uimit pe amândoi deopotrivă.

— Nu… Nu… protesta Ştefan, dar într-un fel care mă făcea să cred că totuşi se gândise la asta.

— Ce trenuri sunt? Care e primul tren? Aş vrea să mă conduci la gară. Te rog, Ştefan, cheamă pe cineva să-mi ducă bagajele. Pe urmă vezi ce poţi să faci pentru Paraschiva. Ai grijă şi de Eliza. S-a purtat foarte bine cu mine. Te rog să n-o laşi.

Abia îmi stăpâneam lacrimile.

— Mirona, dragule drag! Nici nu te-am întrebat cum te simţi. Cum ai dormit? Eu n-am dormit toată noaptea… Nu ştii cât de îngrijorat am fost şi ce furtună s-a dezlănţuit la noi acasă. Dar când am ajuns aici, mi-ai apărut atât de odihnită, atât de frumoasă… Nu, nu vreau să pleci, dragule drag. Nu vreau să te las. Nu ne putem despărţi aşa… Mai aşteaptă, mă duc până acasă să văd ce se mai întâmplă. Nu ştiu dacă toate astea n-au fost puse la cale de către cumnatul meu. Ce vrei, ţine cu soră-sa. Madeleine e geloasă. De ce să-ţi ascund? Valizele ei erau pregătite, trebuia să plece demult şi a tot amânat. Spera să nu vii. Credea că n-o să ai curajul să porneşti la drum. În sfârşit, ai înţeles, dragule drag… Dar cred că totul se poate aranja. Cumnatul meu e în cele mai bune relaţii cu cei de la Comandamentul Militar. Un singur cuvânt al lui, şi ai putea să stai fără grijă…

— Un singur cuvânt al lui mă poate trimite într-un lagăr, Ştefan, îţi dai seama?

— Da. Altfel, nici n-aş concepe plecarea ta.

— Când găsesc un tren spre Bucureşti? Primul tren.

— De ce primul? Aşteaptă.

A vrut să mă ia în braţe. M-am ferit ca în tren de ofiţerul de jandarmi. Mi se părea mai străin, mă dezgusta mai mult decât Andrei. Îl cunoşteam mai bine. În sfârşit, îl cunoşteam! Poate că a trebuit să fac drumul ăsta ca să-l văd aşa cum îl vedeau Eliza, Vasile, satul întreg.

— La miezul nopţii mai este un tren. Sau poate mâine dimineaţă. Nici nu te-am ţinut în braţe, Mirona…

Mi-am strâns pumnii, vârându-mi unghiile în palme.

— Vreau să plec cu primul tren. Cheamă pe cineva să-mi ia geamantanele. Te rog!

— Mirona. Sunt dezolat.

Ştefan era dezolat! Şi eu nu puteam să fac nimic pentru el. Nu puteam nici să plâng, nici să râd. De ce nu puteam să râd în hohote?! De ce nu puteam să trag palme acestui obraz, care palme cerea?

Costică, ieşind ca din pământ, venea spre noi într-un suflet. Poate că-l însoţise pe Ştefan şi aşteptase anume să mă ducă la gară. Am intrat în casă să-mi strâng puţinele lucruri pe care le scosesem şi să-mi închid valizele. Eram sigură acum că hotărârea lui Ştefan fusese luată înainte de a sta de vorbă cu mine.

Când am ieşit în curte, nu era nimeni. Am rămas în picioare şi am privit în jurul meu. Frânghia pe care atârna bluza albă cu pătrăţele albastre, casa proaspăt spoită şi strâmbă ca într-un desen animat, câteva ghivece de muşcată pe prispă şi o mică viţă-de-vie în fund, două raţe…

Aş fi vrut să nu uit nimic din tot ce mă înconjura, să ştiu că nu i se poate întâmplă nimic rău Elizei, nici lui Vasile, nici Paraschivei, că n-am făcut rău nimănui.

Când a venit Ştefan cu trăsura, aşteptam cu trusa şi valizele în poartă. Nu ştiu de unde luasem forţa să le duc singură.

Ştefan era exuberant, vesel:

— Mirona, dragule drag… Madeleine te pofteşte să vii că stai la conac. Totul s-a aranjat.

Costică sări de pe capră şi-mi luă valizele.

— La gară! am strigat urcându-mă în trăsură.

Ştefan, lângă mine, căuta să mă convingă să rămân.

— La gară! am repetat – atât de tare, că s-au speriat şi caii.

Când am coborât din trăsură, am recunoscut docarul; Madeleine venea spre noi călcând apăsat, cadenţat… Avea multă, prea multă pudră pe faţă, şi, prin contrast, sprâncenele păreau de un negru strident. Mi-am amintit de tanti Marie, care îşi vâra degetele în gură şi-şi umezea sprâncenele când cineva suna la uşă sau când ieşea în oraş. Era un gest reflex, un tic de care nu se putea dezbăra. Uneori nici nu mai ajungea până la sprâncene, ci rămânea cu degetele în gură sau suspendate în aer.

Deci disperata Madeleine a bănuit că nu voi primi incitaţia. Mă cunoştea mai bine decât Ştefan. Bluza galbenă de olandă, prea scrobită, fusta verde, plisată, nu puteau fi aceleaşi cu care se tăvălise pe jos din pricina crizei de nervi sau de ficat… Părul lustruit cu briantină lucea ca o oglindă neagră. Firele crescute din tâmple erau proaspăt răsucite pe obraji, umede ca şi sprâncenele şi aminteau favoriţii şi profilul fratelui ei.

Căuta să-şi îndulcească glasul, dar ochii rămâneau reci, gâtul ţeapăn.

— Am venit să te rog să rămâi…

— Vă mulţumesc, doamnă. Nu mă întorc niciodată din drum.

Desigur că nu se aşteptase la acest răspuns. Îşi umflă nările, strânse buzele şi, pe un ton care cerea socoteală:

— Atunci, pentru ce ai venit?

— Ca să vă admir colecţia de ceramică. Aveţi o foarte frumoasă colecţie.

Descumpănită o clipă, Madeleine îşi reveni.

— Numai atât?

— Ca să văd coliviile, clocitoarele, covoarele…

— Da, înţeleg. Ei bine, eu te rog, te rog rămâi!

N-am clipit.

— Te rog! a repetat, coborând glasul, privirea.

— E inutil să stăruiţi, doamnă.

— Ştefan n-o să-mi ierte. Aş vrea să înţelegi.

Îi priveam cu atenţie genele, sprâncenele proaspăt umezite, părul prăfuit pe frunte, de prea multă pudră.

— O să vă ierte, doamnă. Sunt sigură.

Ştefan tăcea.

— E ciudat că tot dumneata pari ofensată! îşi ieşi din fire Madeleine şi, ridicând vocea: Ieri, la braţ, tot satul v-a văzut. Adineauri, în trăsură alături…

— Pe capră nu era loc… Cât despre sat, mi se pare că are şi alte griji, şi alte necazuri.

Lângă ghişeu, în timp ce întindeam banii ca să-mi scot biletul, Ştefan, în spatele meu, repeta:

— Mirona, rămâi! Te rog, dragule drag! Madeleine te roagă şi ea. A venit să te roage…

Prinsese curaj. Vioi, îndrăzneţ, mi-a prins mâna pe care o întindeam să-mi iau biletul. La atingerea lui, m-am strâns ca un arici. Clipa când întâia oară i-am văzut mâna lipită de fereastra trenului îmi revenea în minte cu o forţă care lăsa totul în umbră. Ce mână mare! Numai atât mi se păruse atunci: mare. Abia când l-am recunoscut m-au emoţionat mâinile lui şi mi s-au părut frumoase, unice. Fiindcă erau ale lui. Acum, tocmai fiindcă erau ale lui, nu mi se mai păreau decât mari, prea mari. Ştefan devenise un străin? Mâinile lui nu mai însemnau nimic pentru mine? Poate cineva să moară aşa, dintr-o dată? Cu totul? De tot? Nu! Când cineva drag închide ochii, îl iubeşti şi mai mult, mai disperat. Poate pe urmă, cu timpul, uneori după ce trec ani şi ani, alteori, numai când mori tu, moare şi el, cu tine odată, ca doi oameni care se îneacă trăgându-l unul pe celălalt la fund. A cui era vocea răguşită care stăruia? „Rămâi, Mirona, rămâi! Te implor, rămâi…”

Trenul se punea în mişcare. Roţile vagoanelor, pufăitul locomotivei îmi făceau bine, nespus de bine, mă desprindeau parcă încă o dată de atmosfera pâcloasă, cleioasă, a casei bătrânei Caţian şi mă purtau ca în vacanţele copilăriei spre orizonturi fără nume, pline de neliniştite nădejdi…

Eram în plin câmp când s-a dat alarma. Trenul s-a oprit atât de brusc, încât am crezut că a deraiat. Călătorii au coborât. Alergau care-ncotro. M-am adăpostit într-un lan de grâu. Acolo, la câţiva paşi, în plin soare, o femeie îşi alăpta copilul. Erau poate ultimele clipe pe care le trăiam, şi voiam să mi le întipăresc bine în minte. Femeia, frumoasă, rumenă, plină, cu sânul umflat, semăna cu ţăranca din Tempesta lui Giorgione. Poate că toate mamele care alăptează sunt frumoase şi seamănă… Cum o chema pe femeia care umbla să afle cum i-a murit băiatul, dacă a fost lovit peste ochi? Peste ochi…

Îmi ridic gulerul pardesiului. Parcă toate mitralierele din lume trag, mă urmăresc. Oare copilul mai trăieşte? Ridic capul. Femeia, încovoiată, acoperă copilul. Se face linişte. Aud scâncetul copilului. În depărtare arde o sondă. Femeia e în picioare. Nu şovăie, aleargă. Oameni răsar ca din pământ. Mă grăbesc să-i ajung… Aflu că alt tren, pe aceeaşi linie, un marfar, a fost mitraliat.

Sfârşitul călătoriei se apropia. Pe fereastră vedeam vagoane trântite dincolo de şine, răsturnate cu roţile în sus, desfăcute ca nişte fiinţe vii pe masa de operaţie, cu măruntaiele scoase. Munca atâtor mâini… Îl auzeam pe Jacquot: „Pentru ce construim avioane, dacă nu-i ajutăm pe tovarăşii noştri din Spania?” De ce dispăruse Eliza? Nu era nici şchioapă, nici gângavă. Ce-a devenit Irina? De ce s-a fâstâcit când camionul s-a oprit în faţa spitalului. De ce voia să scape de mine? Cine împrăştia manifeste? Un ţăran şi-a înjunghiat calul. Cineva îi stârneşte. Vasile? De ce a spus: „E pâine şi pâine?”

Aproape de Gara de Nord, locomotiva şi-a încetinit mersul. Roţile trenului se învârteau mai rar. Foarte rar.

O nouă alarmă? Lumea sărea din tren, mă îmbrâncea. Un om cu pălăria trasă pe ochi îmi luă geamantanele fără un cuvânt. Mă ţin după el. Nu se grăbeşte. Observ că-i desculţ şi are picioarele roşii, umflate. Nici ţăran, nici orăşean. În toată lumea aceea care alerga şi se agita, numai el mergea liniştit, cu pas egal, şi din când în când se uita la mine şi surâdea. În faţa unui bloc neterminat, un şir lung de oameni; aşteptau la rând să intre în adăpost. Alţii se îndreptau grăbiţi spre parterul clădirii. Un fel de galerie cu stâlpi de beton. Omul cu pălăria trasă pe ochi era lângă mine.

— Unde sunt valizele? am întrebat.

— Pe trotuar.

— N-o să le ia cineva?

— Cui îi mai arde…

Când pământul s-a zguduit ca de friguri, m-am pomenit lângă un stâlp. Omul cu pălăria trasă pe ochi surâdea, surâdea blând.

— Asta-i floare la ureche. Să fi văzut acolo! Atârna mortul la trei palme de pământ… Cum te întorceai, cum te suceai, scotea câte unul limba, uite-aşa…

Simţeam o năduşeală rece pe frunte. Omul era nebun, fără îndoială. Liniştea era încordată.

— Nu-i îngropau. Îi aşezau frumos şi le dădeau foc. Un rând de bolovani, un rând de grilaje… Şi morţii la şir… Luft! Luft! striga neamţul, cică să aibă aer că fără aer nu arde. Luft! Luft!

Aş fi vrut să-mi fac loc prin mulţime, să ies în stradă cu orice risc.

— Pe femei le-a băgat într-o sală cu uşi închise, ferestre cu gratii… murmura nebunul ca pentru el. Dar nu ardeau, că erau prea înghesuite. Se înăbuşeau, ţipau şi-şi aruncau ţâncii prin gratii. Dar neamţul pe ei: ţac… ţac…

Când sirenele au anunţat încetarea alarmei, am fugit uitând de bagaje.

Spre Statul-Major, cerul ardea. Aproape de casă mi-am reamintit de valize şi am luat înapoi drumul spre gară. Peste drum de clădirea unde mă adăpostisem, pe marginea trotuarului, omul desculţ, cu pălăria trasă pe ochi, şedea lângă geamantanele mele şi-şi răsucea o ţigară.