Prefaţă

În ierarhia universală a scriitorilor de romane istorice, Henryk Sienkiewicz ocupă incontestabil unul din locurile de frunte. Socotit maestru al genului în ţara sa, cărţile marelui clasic polonez, în raport cu ale altor conaţionali, au cunoscut cea mai mare răspândire în lume prin traduceri numeroase. Recunoştinţa unanimă şi consideraţia de care se bucură în memoria afectivă a poporului său au fost consfinţite valoric şi de acordarea Premiului Nobel în 1905 pentru capodopera Quo vadis – strălucită evocare a Cetăţii Eterne în timpul împăratului Nero. Deşi cele mai multe din operele de glorie se pot înscrie perfect între graniţele romanului de „capă şi spadă”, faţă de W. Scott sau Al. Dumas, de pildă, care i-au transmis destule similitudini de meşteşug şi fabulaţie, Sienkiewicz aduce accente în plus, închegându-şi intenţional naraţiunile istorice în perspectiva idealului de integritate naţională. Finalitatea expresă a trilogiei istorice a fost aceea de a „îmbărbăta inimile”, reclădind într-un moment de restrişte încrederea contemporanilor într-un viitor însorit. Eroii tripticului Prin foc şi sabie, Potopul şi Pan Wołodyjowski, chiar şi aceia plăsmuiţi de o ficţiune înclinată spre colosalul gesticular de factură romantică, au rădăcini temeinic înfipte în trecutul de slavă al Poloniei medievale. Luptători vajnici, atingând aproape perfecţiunea pe direcţia tipului pe care îl înfăţişează – Skrzetuski aduce aminte de virtuţile vechilor romani, Wołodyjowski n-are egal în mânuirea sabiei, Kmicic este un adevărat simbol al cutezanţei şi vitejiei, pe Zagłoba nu-l întrece nimeni în isteţime. Podbipięta şi Roch Kowalski reprezintă apoteoze ale forţei fizice etc. – sunt gata să-şi jertfească oricând viaţa pentru a lăsa vlăstarelor viitoare moştenirea întregită cu sudoarea şi sângele lor. Figuri proeminente, asemănătoare în unele privinţe cu eroii epopeilor homerice, personajele trilogiei şi-au împlinit cu prisosinţă menirea generaţii de-a rândul, exaltând dragostea de neam şi renăscând nădejdile compatrioţilor în lupta necurmată pentru neatârnarea Poloniei.

Dacă prima parte a trilogiei, Prin foc şi sabie, pe lângă admiraţia cuvenită, datorită structurii romaneşti mai strânse şi mai bine realizate ca artă, a fost primită şi cu unele rezerve îndreptăţite, privitoare la inadvertenţele existente între istoria de facto şi aceea înfăţişată, punând întrucâtva sub semnul întrebării îndeplinirea mesajului intenţional al operei, din acest punct de vedere, Potopul constituie o reuşită deplină, întâmpinată cu aplauze unanime. În această a doua secvenţă a trilogiei, adevărul istoric este scos în evidenţă cu scrupulozitate, atât în ceea ce priveşte atmosfera de ansamblu, specifică momentului respectiv, cât şi în elementele compoziţionale de amănunt, fapt care conferă romanului şi o pronunţată valoare instructiv-documentară. În afară de câteva aspecte de importanţă secundară, critica nu a semnalat abateri de natură să împovăreze în vreun fel aprecierea estetică. Respectul autorului pentru concordanţa dintre realitatea istorică şi cea artistică se datoreşte, e adevărat, şi observaţiilor critice numeroase referitoare la Prin foc şi sabie, însă, în principal, se explică prin posibilităţile diferite pe care i le oferea noua temă abordată: războiul cu năvălitorii suedezi în deceniul al VI-lea al secolului al XVII-lea. Cele trei volume ale Potopului încheagă indirect un fel de cronică artistică a războiului. Din această pricină intriga se urneşte cu oarecare greutate, naraţia întârziind pe alocuri în episoade lăturalnice, care subţiază curgerea epicului. Înlănţuirea firească a evenimentelor o realizează Sienkiewicz prin intermediul personajului principal, Andrzej Kmicic, a cărui evoluare se întrepătrunde organic cu aceea a războiului. Osatura epică începe în anul 1055, când suedezii, rupând acordul de la Nowy Târg, încheiat în 1629, invadează iară Polonia, şi se sfârşeşte prin pacea de la Oliwa, din 1660 cuprinzând succesele iniţiale ale regelui Carol Gustav, după capitularea de la Ujście şi trădarea familiei Radziwiłł, luptele de hărţuială de sub comanda lui Ştefan Czarniecki şi izgonirea cotropitorilor. Sienkiewicz, relevând împrejurările istorice, subliniază cu grijă contribuţia salutară, ori dimpotrivă, a tuturor participanţilor, definindu-i magistral în raport cu atitudinea pe care au avut-o în cursul acestui iureş năprasnic ce i-a silit să opteze într-un fel, punându-le în joc averile şi viaţa.

Acţiunea se petrece, prin urmare, doar la câţiva ani după răscoala lui Chmielnicki. Caracteristicile grupurilor sociale se păstrează neschimbate, cu deosebirea că autorul le răsfrânge în adevărata lor lumină. Şi în vremea regelui Jan Kazimierz, ca şi în aceea a fratelui său Władysław al IV-lea, infatuarea magnaţilor face să domnească aceeaşi anarhie aproape absolută, care se prelungeşte în rândurile şleahtei. Wrzeszczowicz, un ofiţer al lui Carol Gustav, aprecia contrariat că „nu mai există altă ţară în care să fie atâta dezordine şi samavolnicie! (…) Regele nu guvernează, pentru că nu i se permite, iar Seimul nu-şi poate exercita puterea, fiind mereu întrerupt. Armata nu există, deoarece nimeni nu vrea să plătească impozitele; supunere nu există, căci aceasta grevează libertatea. Nu mai e dreptate, fiindcă n-are cine executa sentinţele pe care le calcă în picioare cel mai tare.” Situaţia aceasta o deplângea Piotr Skarga, prevestind decăderea Poloniei. Formal, cu toţii se plecau în faţa autorităţii regale şi a ierarhiei funcţiilor publice, în realitate însă fiecare se comporta după cum îi dicta bunul plac şi interesul familiei – pe care o dorea mai presus decât celelalte. Ajunge ca regele, faţă de care se manifestă solidari cât de cât, să îndrăznească a-i nemulţumi, ca înfumurarea să ţâşnească răzbunător la cel dintâi prilej. Vicecancelarul coroanei, Hieronim Radziejowski, surghiunit pentru jignirea persoanei regale, fuge în Suedia, de unde se întoarce în 1665 ca sfătuitor al lui Carol Gustav în relaţiile cu ţara pe care acesta vroia s-o cucerească, provocând pagube enorme Republicii atacate prin surprindere. Ambiţiile lor sunt nenumărate, nimic nu li se pare prea mult pentru a le răsplăti „meritele”. Convinşi, asemeni lui Adam din frumoasa nuvelă a lui Prus, În lupta cu viaţa, că marile familii cu genealogii înrădăcinate în trecutul îndepărtat alcătuiesc albia şi malurile societăţii, se consideră stâlpii susţinători ai Poloniei. De aici până la convingerea că binele patriei se confundă cu acela al marilor case nobiliare nu este decât un pas, care a fost făcut cu uşurinţă. Din nefericire, fiecare aristocrat mai înstărit se socotea îndreptăţit să creadă că interesul lui primează faţă de ceilalţi, aşa că trăiau într-o vrăjmăşie continuă, foarte grijulii să se împiedice unul pe altul în urcuşul pe treptele piramidei sociale. Posedând moşii întinse, întreţineau pe cont propriu armate permanente pe care de multe ori le întrebuinţau în rezolvarea diferendelor cu vecinii. Averile lor fabuloase le întreceau adesea pe ale regelui care, din prudenţă, prefera, când putea, să nu se amestece în gâlcevile dintre ei. Erau, într-un cuvânt, nişte monarhi absoluţi ai ţinuturilor aflate în stăpânirea lor, de care regele trebuia să ţină seamă, deoarece vrajba lor se transmitea şi supuşilor.

Închistaţi în astfel de prejudecăţi de castă şi având asemenea preocupări, pe care scriitorul le descrie incisiv, nu este prea greu de ghicit cum vor acţiona aceşti uriaşi pigmei, care-şi acoperă diformităţile etice cu titluri şi ranguri strălucitoare, atunci când va fi vorba de apărarea patriei aflate în primejdie. După ce oştile polone se mobilizează cu o încetineală condamnabilă la Ujście, conducătorii, avându-l în frunte pe voievodul de Poznań, Krzysztof Opaliński, total dezorientaţi şi nepricepuţi în ale războiului, hotărăsc capitularea după primele ciocniri, punând la picioarele lui Wittemberg, comandantul avangărzii suedeze, întreaga Wielkopolska. Exemplul lor, demoralizant, a fost urmat şi de alte ţinuturi. Atitudinea lui Opaliński, de care – după spusele lui Sienkiewicz – îşi bătea joc propriul bufon, este cu atât mai reprobabilă, cu cât, ca scriitor, criticase nu demult în Satire multe din viciile care măcinau viaţa nobilimii. Dar nu numai atât. În veşnică duşmănie cu voievodul de Witebsk, Janusz Radziwiłł trădează Polonia şi se aliază cu regele Suediei, gândind că aşa va ajunge mai repede la poziţia râvnită, în faţa celor apropiaţi, uneori chiar şi în faţa propriei conştiinţe, motivează fariseic alăturarea de Carol Gustav prin necesitatea momentului; împreună vor putea lesne scăpa de hărţuielile răzvrătiţilor ucraineni, iar după aceea se va întoarce lângă regele polon. Speranţele lui intime le exprimă însă vărul său, Bogusław: Republica e ca o bucată de postav de care trag toţi din toate părţile. Radziwiłłii nu numai că nu se vor strădui să împiedice ruptura primejdioasă, ci, din contră, vor căuta să tragă spre ei partea leului. Janusz moare chinuit de remuşcări tardive în clipa când castelul asediat cădea în mâna oştenilor lui Sapieha, primindu-şi răsplata meritată pentru trădare. Portretul moral al lui Janusz este completat sugestiv de cel al vărului său Bogusław, în care se îmbină fineţea de manieră şi rafinamentul curteanului pervertit. În pasta întunecată şi greoaie, folosită pentru prezentarea Radziwiłłilor, adevărat simbol al aristocraţiei trădătoare, autorul n-a lăsat să-i scape nici o lucire din idealizarea prinţului Jeremi Wiśniowiecki din Prin foc şi sabie.

Printre puţinii nobili rămaşi credincioşi lui Jan Kazimierz care au luptat efectiv contra suedezilor, exceptând mâna de admiratori care l-au însoţit peste graniţă, se numără şi voievodul de Witebsk, Sapieha, hatmanul Gosiewski, hatmanul de câmp Lubomirski şi prinţul Michał Radziwiłł. Sienkiewicz nu stăruie prea mult asupra lor, individualităţile acestora sunt totuşi clar conturate, reliefând unele laturi sugestive: aplecare spre risipă şi petreceri, îngâmfare şi lipsă de duh, dar şi curaj şi generozitate la vreme de nevoie. Sapieha, care şi-a vândut din avut pentru a-şi plăti ostaşii, e cam chefliu; ziua luptă, şi noaptea petrece, lăsându-se surprins, cu pierderi mari, de două ori de atacul suedezilor. Puţin lipsit de duh, îl ironizează, deşi îl respectă, iscusitul Zagłoba. Îngâmfarea lui Lubomirski nu cunoaşte limite, dar e de-ajuns de mărginit la minte pentru a se lăsa dus de nas de acelaşi Zagłoba. Cheltuieşte sume fabuloase pentru fastul decorativ al primirilor şi al ospeţelor, în timp ce în ţara jefuită de cotropitor foamea îşi arată colţii.

Laudele neprecupeţite, dar şi observaţiile critice de rigoare ale autorului se adresează păturii sociale care a adus cele mai multe jertfe pentru apărarea patriei împilate sub călcâiul năvălitorilor: şleahta. Acuzată de aproape toţi scriitorii pentru nestatornicia ei, în momentele de răscruce, subliniază romancierul, aceasta a ştiut să se ridice la sacrificii impresionante. Potopul este, până la un punct, apoteoza patriotismului şleahtei, cu toate slăbiciunile şi calităţile ei devenite proverbiale în curgerea istoriei. Participarea ei la războiul cu suedezii este urmărită şi prin mijlocirea avatarurilor lui Andrzej Kmicic care serveşte drept punte de legătură între toate episoadele.

În realizarea personajului, Sienkiewicz a plecat de la Jurnalul lui Pasek, unde există un Jakub Kmicic1, sau poate de la Armorialul lui Niesiecki, care aminteşte de un Samuel Kmicic „stegar de Orsza, staroste de Krasnosielo şi polcovnic viteaz”, amnistiat de Seimul din 18702. Ca tip literar e înrudit cu pomenitul Jakub Kmicic al lui Pasek, Jacek Soplica din Pan Tadeusz de A. Mickiewicz3 şi Jozef Bierzynski din Anunciata (Annuncjata) lui Z. Kaczkowski4. Devenirea lui Andrzej Kmicic se săvârşeşte în trei trepte biografice. După ce multă vreme hărţuise cu succes pe răsculaţii lui Chowański, stegarul din Orsza se întoarce la Lubicz şi îşi cunoaşte logodnica orfană, care-i fusese promisă prin testament, de un prieten al tatălui său. Sânge clocotitor, asprit de greutăţile luptei, se sfădeşte în curând cu toată şleahta din împrejurimi. Ca pedeapsă pentru companionii ucişi din vina acestora, arde aşezările Butrymilor şi scapă de răzbunarea lor numai cu ajutorul Olenei, care nu mai vrea să ştie de el, deşi îl îndrăgise. Altă dată, pentru a salva viaţa unui tovarăş de campanie, îşi va îngenunchea mândria în faţa celui mai înverşunat duşman al său: Bogusław Radziwiłł. Nu după mult timp, năimeşte o ceată de cazaci şi o răpeşte pe Olena, dar satele învecinate îl ajung şi Wołodyjowski îl răneşte în duel.

Tot acesta, după ce Kmicic se înzdrăveneşte, îl pune în slujba lui Janusz Radziwiłł care, luându-l sub ocrotirea lui, îl împuterniceşte să recruteze un pâlc de oaste, pe care să-l conducă la fortăreaţa din Kiejdany, pe atunci reşedinţa prinţului.

Aşa începe a doua etapă în viaţa lui Andrzej. Scurt timp după ce Janusz îl pune să jure că nu-l va părăsi în nici o împrejurare, ajunge omul lui de nădejde şi-l slujeşte cu credinţă chiar după ce acesta se alătură suedezilor. Luptător strălucit pe câmpul de bătaie, dar diplomat mediocru, Kmicic se lasă lesne convins de argumentele vânzării, pe care Janusz i le înfăţişează drept singura posibilitate de salvare a Poloniei din situaţia creată. Este motivul pentru care nu pregetă o clipă să măcelărească regimentele care cereau eliberarea comandanţilor arestaţi fiindcă refuzau să-l mai servească pe Janusz, de când aflaseră de trădarea lui. Nu-l abat din drum nici rugăminţile şi nici ameninţările Olenei. Îndeplineşte orbeşte misiuni importante şi periculoase, până la întâlnirea cu Bogusław care, crezându-l vândut cu trup şi suflet vărului său, îi dezvăluie cu cinism adevăratele intenţii ale familiei Radziwiłł.

Acest moment marchează a treia şi ultima cotitură. Revelaţia, dureroasă, îi descoperă monstruozitatea crimelor făptuite împotriva patriei, a logodnicei şi a prietenilor, născându-i o reacţie puternică, ce-l aruncă fulgerător în extrema opusă. Timpul rătăcirilor a trecut; înţelege clar că nu mai are de ales decât între două alternative: să se sinucidă, plătind cu jertfa supremă tot răul făcut, sau să caute să-l îndrepte prin merite patriotice. Optează pentru a doua cale, hotărându-se să-şi câştige, sub alt nume, Babinicz, o faimă care să producă uitarea lui Kmicic. Într-adevăr, faptele misteriosului Babinicz vor uimi întreaga Republică; nu se mărturisise decât priorului mânăstirii de la Częstochowa, regelui şi voievodului de Witebsk, şi asta numai pentru că, necunoscându-l nimeni, sugestiile lui erau privite cu justificată suspiciune. Avertizează regimentele credincioase regelui să se unească fiindcă vor fi atacate de Janusz, are rolul principal în apărarea mânăstirii Jasna Góra, care a schimbat mersul războiului, salvează pe regele ameninţat într-o ambuscadă cu suedezii, apoi, în fruntea unui ciambul de tătari struniţi cu agerime, pustieşte ţinuturile prusiene de lângă graniţă şi participă, sub comanda hatmanilor Sapieha, Gosiewski şi Czarniecki, la luptele contra lui Bogusław şi a suedezilor, până la alungarea acestora. Rănit grav în lupta cu ungurii de la Magierów, Kmicic-Babinicz e adus la Lubicz, unde, după ce se însănătoşeşte, primeşte răsplata pentru toate suferinţele sale: preotul citeşte din amvon ordonanţa regelui care, enunţându-i vitejiile, îl ierta pentru tot şi-l numea staroste de Upita. Hotărârea monarhului determină şi rezolvarea favorabilă a intenţiilor matrimoniale. Tutorii fetei îl iartă şi ei, şi romanul se încheie cu căsătoria în perspectivă apropiată a eroului.

Aceasta este, în câteva cuvinte, istoria personajului principal al Potopului, care se suprapune în linii mari aceleia a şleahtei.

Obişnuită să urmeze politica unui magnat sau altul, când aceştia îi înşeală aşteptările, şleahta este, cel puţin pentru un timp, incapabilă de o atitudine unitară pe care s-o transpună în acţiuni consecvente. Dar când toată ţara geme sub stăpânirea lui Carol Gustav, este de ajuns asediul neizbutit al Jasnei Góra pentru a scutura din ameţeală şleahticii de pretutindeni. Dezorientaţii, fricoşii şi resemnaţii de ieri se transformă miraculos în luptători vajnici, a căror dârzenie uimeşte pe vrăjmaşul învăţat să obţină totul fără luptă. Pâlcuri întregi grăbesc spre locurile de adunare, regimentele se formează peste noapte şi se instruiesc pe câmpul de luptă. Până şi corpurile de oaste care trecuseră la început de partea suedezilor întorc armele împotriva lor. În această atmosferă încinsă de pericole, meritele sunt repede recunoscute, oamenii avansând rapid în posturile cuvenite. Succesele repurtate de Czarniecki îl impun ca pe cel mai talentat dintre hatmani, încât până şi un magnat ca Lubomirski îi acceptă superioritatea. Dacă pe Wiśniowiecki sau pe Chmielnicki nu-i vedem exercitându-şi funcţiile în viforul luptelor, pe Czarniecki îl urmărim de multe ori conducându-şi regimentele, unul după altul, în mijlocul încăierării. Sub asemenea comandanţi, şleahta săvârşeşte înălţătoare fapte eroice, răscumpărându-şi cu preţul sângelui panica iniţială. Trei „muschetari”: Wołodyjowski, Skrzetuski şi Zagłoba, din cei patru, sunt transportaţi şi în Potopul, unde locul lui Podbipięta este luat de firavul la minte, dar vânjosul Roch Kowalski. Grupului, care acţionează într-un plan apropiat de cel principal, i se adaugă uneori Kmicic-Babinicz.

Angrenate într-o naraţiune ce realizează densitatea factologică a thriller-ului, personajele, deşi numeroase, se detaşează cu limpezime. Cele cunoscute, Wołodyjowski, Skrzetuski şi Zagłoba, evoluează pe liniile portretistice trasate viguros încă în Prin foc şi sabie, fără a înregistra modificări spectaculoase. În schimb, Kmicic parcurge o traiectorie de-a dreptul impresionantă, presărată din belşug cu poticniri trudnice şi smulgeri dureroase, de la nelegiuitul samavolnic, blestemat de toţi, şi trădătorul de ţară, până la patriotul înflăcărat, ale cărui jertfă de sine şi vitejie sunt cu drept cuvânt pilduitoare. Avatarurile lui caracterologice de la o extremă la cealaltă constituie parcă un răspuns la criticile aduse linearităţii deconcertante a lui Skrzetuski, eroul de la Zbaraź. În acest sens, Kmicic e umanizat stăruitor; episodica bogată şi relaţiile multiple cu celelalte personaje îi oferă din plin posibilitatea să manifeste slăbiciuni grave pe care, evident, va trebui să şi le învingă în cele din urmă pentru a corespunde finalităţii mobilizatoare a romanului. Dar, dacă individualităţile principale şi cele de contact imediat sunt reliefate cu pregnanţă, în unele cazuri, foarte puţine la număr – Stanisław, vărul lui Jan Skrzetuski, spre exemplu – autorul vădeşte ezitări lesne sesizabile. Sortit la început să aibă o participare substanţială la acţiune, după episodul capitulării de la Ujście este purtat facil multă vreme ca o umbră a celor trei prieteni, în cele din urmă pierzându-se pe drum.

Ceea ce uneşte toate aceste personaje în perspectiva ideaţiei cărţii sunt cunoscutele însuşiri ale cavalerilor. Cu toate slăbiciunile şi ingenuităţile câteodată aproape neverosimile, toţi îşi iubesc ţara cu ardoare şi au un puternic simţ al datoriei. Până şi credinţa, pe care Sienkiewicz pedalează atât de insistent, semnifică în concepţia scriitorului un element esenţial în epoca respectivă de unitate şi continuitate a neamului, a Poloniei. Având suporturi atât de prestigioase, conflictele, oricât de dramatice, se vor rezolva, nici nu se putea altfel, numai în favoarea libertăţii naţionale, deci a datoriei patriotice.

Cu toate că tăvălugul războiului se rostogoleşte pustiitor de la un capăt la altul al Potopului, antrenând mase mari de potrivnici şi dezlănţuind energii uriaşe, ca în orice roman de „capă şi spadă,” nu vor lipsi nici aici tipurile feminine, adevărate flori rare ce răspândesc arome indicibile peste asprimea vremurilor şi a oamenilor. Întrucât Anusia Borzobohata are un rol totuşi complementar şi tipologic, îşi continuă neschimbată existenţa din Prin foc şi sabie, iar tomnatica jupâniţă Kulwiec şi altele împlinesc mai mult rosturi decorative, singurul personaj feminin, e drept, impus în registrul principal, rămâne Oleńka Billewicz. Spre deosebire de Helena Kurcewicz, al cărei rol se restrângea în prima parte a trilogiei la calitatea de victimă a împrejurărilor şi a cupidităţii rudelor, prilejuind la modul mai mult pasiv demonstrarea incoruptibilităţii şi a statorniciei lui Skrzetuski şi în latura sentimentală, Oleńka va avea o importanţă mult mai mare în desfăşurarea episoadelor. Înzestrată de autor cu aceleaşi însuşiri femeieşti, disponibilitate nelimitată, neprihănire şi gingăşie în iubire, partenera lui Kmicic vădeşte şi o fermitate de caracter şi voinţă pe măsura gravităţii abaterilor acestuia. Alegând fără şovăială întotdeauna răul de bine şi plasându-se fără excepţie pe direcţia termenului din urmă, moraliceşte Billewiczówna este un fel de Skrzetuski feminin. Condamnă de la început fără rezerve samavolniciile şi trădarea lui Kmicic, vrând să renunţe la el, deşi îl iubea, şi să intre la mânăstire; nici propunerile ademenitoare ale prinţului Bogusław nu-i vor clinti hotărârea. Credincioasă regelui şi intereselor Republicii. Oleńka este una din pârghiile care decid îndreptarea lui Kmicic, prin urmare, direct sau mijlocit, şi contribuţia lui salutară la desfăşurarea războiului. Iată de ce unirea lor în final, după atâtea încercări palpitante, mulţumeşte inimile simţitoare ale cititorilor, mai totdeauna dornici să vadă răsplătirea virtuţii şi a suferinţelor printr-un sfârşit fericit.

Potopul, ca şi celelalte două părţi ale trilogiei, solicită atenţia nu numai prin calităţile intrinseci ale fabulei. Epicul cu desfăşurări precipitate şi dese momente de „suspense” este turnat într-o expunere lejeră în care dialogul îşi „dispută întâietatea cu naraţiunea, descrierea propriu-zisă fiind folosită doar în fragmentele expozitiv-informative şi în scopul fixării cadrului spaţio-temporal. În volumele întâi şi trei domină naraţiunea, iar în al doilea pe primul loc se impune dialogul care preia, în parte, funcţiile celorlalte modalităţi de expunere. Cursivitatea relatării alerte este favorizată şi de stilul cu subliniate valori de oralitate. Povestirea la persoana a treia, ca în orice roman istoric tradiţional, nu se împotmoleşte în vocabule şi formulări arhaizante sau, dimpotrivă, în neologisme livreşti. Curge cu limpezimi de stil clasic, pigmentată intens cu exclamaţii şi superlativi menite să întărească impresia de grandios în mişcare, de neobişnuit – trăsătură care îl apropie şi pe acest plan de romantism. Expresiile latineşti împrumută şi ele un aer puţin sărbătoresc şi entuziast expunerii, accentuând şi mai mult sprinteneala naraţiei şi contribuind în mare măsură la evocarea secolului al XVII-lea printr-o vorbire împănată de sentinţe înţelepte din antichitate, specifică unei ţări slave cu mare apetit pentru cultura latină.

STAN VELEA.

NOTA ASUPRA EDIŢIEI.

Odată cu tălmăcirea de faţă, trilogia lui H. Sienkiewicz se află pentru prima dată la îndemâna cititorului român sub semnătura aceluiaşi traducător; prima parte, Prin foc şi sabie, şi ultima, Pan Wołodyjowski, au apărut în 1973 şi respectiv 1974. Ne gândim, fireşte, la transpuneri integrale făcute după originalul polonez. Singura încercare în acest sens, mai veche, datează din primii ani ai războiului, 1940-1942, aparţinând intrepridului Al. Iacobescu5. Versiunea românească nu respectă însă niciuna dintre exigenţele formulate. Niciunul dintre elementele tripticului istoric nu porneşte direct de la textul sienkiewiczian, în toate cazurile traducătorul folosind ediţii franţuzeşti. În acest fel, distanţarea firească dintre original şi tălmăcire se dublează; îndeosebi stilistic, dar nu o dată şi semantic. Pe de altă parte, după cum arată şi numărul volumelor şi al paginilor, de fiecare dată avem de-a face cu texte prescurtate sui generis, care deformează abuziv textul, în multe locuri făcându-l de nerecunoscut. Iată de ce, în anii noştri, când se investesc eforturi stăruitoare pentru popularizarea literaturii universale în veşmânt lexical românesc, a fost necesară reluarea, printre altele, şi a trilogiei lui Sienkiewicz, în dorinţa lăudabilă de a se realiza o tălmăcire de ţinută, pe cât mai apropiată cu putinţă de coordonatele stilistice şi de fabulaţie ale originalului.

Publicarea în româneşte a Potopului în 1969 şi a celorlalte două părţi în 1973 şi 1974 părea să îndeplinească aceste deziderate; în toate trei cazurile, traducerea pleca de la originalul în limba polonă şi nu prezenta contracţii cantitative de natură să modifice curgerea naraţiunii. Pentru reuşita deplină, cel puţin intenţional, a transpunerii trilogiei în limba română se mai cerea respectată cel puţin încă o condiţie, deloc minoră: păstrarea unităţii stilistice în toate părţile alcătuitoare, altfel spus, aplicarea aceloraşi criterii de ordin subiectiv în rezolvarea atâtor situaţii dificile, formal şi semantic, proprii textului iniţial. Or, sub acest raport, între Potopul, pe de o parte, şi Prin foc şi sabie şi Pan Wołodyjowski, pe de altă parte, există deosebiri lesne sesizabile la o lectură în paralel, fiecare din cei doi traducători insinuându-şi volens nolens datele propriei personalităţi nu numai în expresia lingvistică; diferenţele sunt şi mai evidente dacă se compară atent ultimele două tălmăciri ale Potopului, aceea a Olgăi Zaicik6 şi a subsemnatului. Sunt motive hotărâtoare care întemeiază apariţia transpunerii prezente. Altminteri, fiind vorba în fond de o singură operă literară, lectorul ar pune nepotrivirile de fluenţă între părţile constitutive pe seama autorului; judecata de valoare ar fi astfel alterată şi nedreaptă.

În această a patra ediţie a Potopului în româneşte, dacă luăm în consideraţie şi retipărirea fără nici o schimbare a versiunii lui Al. Iacobescu din 1942, am respectat aceleaşi principii de traducere ca şi în Prin foc şi sabie şi Pan Wołodyjowski. Sienkiewicz îşi comunică fabulaţia fără derutante căutări formale, într-o relatare de tot simplă, directă, economicoasă, proprie povestirii orale; aşezându-şi parcă auditorii în jurul unui foc, naratorul omniscient istoriseşte fără arabescuri digresive isprăvile personajelor. Parcimonia mijloacelor stilistice se impune atenţiei mai ales în consumarea replicilor dialogului, de foarte multe ori legate între ele prin intervenţii cât mai scurte cu putinţă de felul: auzind (văzând) acestea, la acestea, iar (şi) Kmicic etc. Sau în zgârcenia descrierilor de natură, ale căror rosturi sunt reduse cel mai adesea la fixarea cadrului temporal şi spaţial.

Având în vedere valenţele de oralitate, care ni se par fundamentale pentru scrisul marelui clasic polonez, pentru trilogia istorică îndeosebi, ne-am străduit să păstrăm aceste trăsături distinctive şi în transpunerea românească. În consecinţă, am căutat să nu literaturizăm textul în nici un fel, să nu-l înfrumuseţăm după ureche, colorându-l cu vocabule dintr-un dialect anume sau cu formulări caracteristice cutărui scriitor de prestigiu. Din dorinţa de a ştirbi cât mai puţin imaginea originalului – o transpunere perfectă, ideală, nu e cu putinţă – am operat modificări doar în cazurile când unele inconsecvenţe din textul polonez ar fi putut fi receptate ca neglijenţe de traducere. Spre exemplu, în volumul al doilea, vorbind despre sine, regele foloseşte de foarte multe ori pluralul noi, dar câteodată şi singularul eu, fără ca schimbarea să se întemeieze pe împrejurări speciale şi să ţintească efecte stilistice, de aceea am unificat peste tot noi. De asemenea, pentru evitarea oricărei confuzii, în loc de văr, frate şi nepot – e vorba de înrudirea dintre Bogusław şi Janusz Radziwiłł – am păstrat numai văr. Asemenea situaţii sunt însă foarte puţine. Tot aşa am procedat şi atunci când am socotit că redarea exactă în româneşte a cutărui cuvânt sau expresie ar fi păgubit prin adăugarea unei nuanţe semantice străine originalului. Astfel, pentru a elimina accentul peiorativ conţinut de forma românească şleahtă, care ar fi tradus-o pe cea poloneză szlachta. de cele mai multe ori am preferat forma şleahtici ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte tonalitatea generală a stilului, şi în traducerea Potopului am intenţionat să păstrăm coordonatele lingvistice ale originalului, îmbinând adică în chip echilibrat folosirea neologismelor şi a arhaismelor în aşa fel încât, neexagerând în nici o direcţie, să realizăm un text care să nu şocheze sensibilitatea cititorului contemporan şi în acelaşi timp să fie adecvat epocii pe care o reînvie. Cu toate acestea, după câte ne dăm seama, şi de astă dată – în Prin foc şi sabie şi Pan Wołodyjowski s-a întâmplat la fel – tălmăcirea românească prezintă o tentă uşor arhaică, ceva mai pronunţată decât în textul lui Sienkiewicz. Deşi cititorul de la noi n-are cum să recepteze această nepotrivire, mai ales că asemenea timbru nu e deloc nepotrivit cu vremea în care se petrece acţiunea, ea se datorează în primul rând unei situaţii obiective care priveşte vocabularul celor două limbi. În traducerea terminologiei militare (grade sau unităţi) şi a celei administrative (titluri şi funcţii nobiliare) am optat fireşte pentru echivalente mai vechi, adesea de origine slavă, care au existat cândva şi în realităţile şi lexicul românesc. În limba română însă termeni precum vagmistru, rotmistru, polcovnic, polc, steag, roată sau voievod, staroste, stolnic ş.a. au fost înlocuiţi cu alţii mai noi: sergent, căpitan, colonel, regiment, companie etc., formele vechi fiind împinse de multa vreme la periferia limbajului şi simţite de lectorul din anii noştri ca nişte arhaisme. În limba polonă, în schimb, ele se păstrează în uz şi astăzi, nefiind receptate ca învechite. E adevărat că în unele cazuri au pătruns şi corespondente mai noi, de formaţie străină, care se întrebuinţează în paralel cu cele mai vechi: regiment şi polc, de pildă. În alte situaţii, paralelismul se explică prin coexistenţa ambilor termeni în realitatea secolului al XVII-lea, în special în ţinuturile de răsărit: prinţ şi cneaz. În destule cazuri însă Sienkiewicz stăruie în folosirea denumirilor intrate şi statornicite în limbă ulterior: în acest sens o frecvenţă mai mare au titlurile şi funcţiile de la curte: castelan, cancelar, vicecancelar, şambelan ş.a.

Inconsecvenţele de această natură transpar deliberat şi în tălmăcirea noastră cu deosebirea că uneori, datorită caracterelor diferenţiale ale celor două limbi, am renunţat la unele dualităţi lexicale, cum ar fi aceea pomenită: polc – regiment, generalizând-o pe cea dintâi. Din motive similare n-am folosit niciodată cuvântul ofiţer, înlocuindu-l cu căpetenie, gradul personajului respectiv, sau omiţându-l pur şi simplu, deşi, nu o dată, cu dificultăţi apreciabile. Exemplele amintite, regiment şi ofiţer, ni s-au părut că ar contrasta prea mult cu celelalte forme mai vechi, iar pe de altă parte, folosirea lor frecventă ar fi dăunat unităţii stilistice, înclinând balanţa în favoarea neologismelor.

În redarea numelor proprii ne-am călăuzit şi aici după aceleaşi criterii ca şi în celelalte două părţi ale trilogiei. În principiu am retranscris cu stricteţe grafia originală: Andrzej Kmicic, Jan Skrzetuski, Jeremi Wiśniowiecki etc., respectând această regulă chiar atunci când era vorba de litere care nu există în limba română: Wołodyjowski, Łeczyca, Piątek, Wąsosza ş.a. Foarte puţine nume geografice, care n-au intrat masiv în circulaţia universală cu scrierea poloneză, au fost traduse; în cele mai multe cazuri acestea exprimă şi acum semnificaţia şi parfumul cuvintelor care le-au dat naştere: Câmpiile Sălbatice, Oraşul Vechi şi Oraşul Nou pentru Dzikie Pola, Stare Miasto şi Nowe Miasto, care n-ar fi spus nimic cititorului român. În alte situaţii, transcrierea originală ar fi condus la repetiţii de sens stingheritoare pentru cunoscătorii celor două limbi: Codrul Białowieska în loc de Puszcza Białowieska; în limba polonă puszcza = codru, pădure. În sfârşit, tot în categoria excepţiilor se încadrează şi o serie de nume proprii: de ţări (Suedia, Franţa), localităţi (Varşovia, Cracovia, Paris), râuri (Nistru, Siret, Bug) şi persoane (Carol Gustav, Maria Ludovica ş.a.), care şi-au păstrat formele cunoscute demult în limba română, cele poloneze părând mult mai greoaie şi din cauza scrierii nefonetice (Szwecja, Francja, Warszawa, Kraków, Paryż, Dniestr, Boh, Seret, Karol Gustaw, Maria Ludwika ş.a.). Având în vedere greutăţile de pronunţie, dăm câteva indicaţii care să uşureze citirea: ą = on (o nazal); ę = en (e nazal); c = ţ; j = i (i scurt); ł = u; cz, ci, ć = č (ci); rz, zi, ż = j; ó = u; sz, si, ś = ş (şi).

De asemenea, un tratament diferenţial au avut în româneşte cuvântul pan şi derivatele lui pani şi panna. Putând fi tradus prin domn, respectiv doamnă şi domnişoară, stăpân sau boier, substantivul arată în fapt, cel puţin în punctul de plecare şi mult după aceea, originea nobiliară, apartenenţa la starea privilegiată a şleahticilor. În ceea ce ne priveşte, am preferat şi în Potopul formele mai vechi: jupân, jupâneasă şi jupâniţă, mai fertile în sugestii semantice care să consune cu atmosfera vremurilor evocate. De foarte puţine ori am întrebuinţat corespondentul boier, mai ales atunci când vorbesc ţărani neştiutori de carte. În unele situaţii, dată fiind frecvenţa foarte mare, aşadar repetiţiile care ar fi avut ca efect îngroşarea apăsătoare a tentei arhaice şi, în ultimă instanţă, grevarea cursivităţii stilistice, l-am omis în traducere, mai ales în cazul personajelor de prim-plan. De câteva ori l-am păstrat şi în forma poloneză, atunci când l-am simţit foarte strâns legat de numele propriu pe care îl însoţea. Referitor la diminutivul jupâniţă, pentru a nu se crea impresia că este vorba de personaje diferite, atragem atenţia că am evitat cu bună-ştiinţă alăturarea lui de numele proprii formate cu sufixul ówna, care desemnează calitatea de fiică, Deci jupâniţa Billewicz şi jupâniţa Kulwiec sau Billewiczówna şi Kulwiecówna, nu însă jupâniţa Billewiczówna şi jupâniţa Kulwiecówna. Efectul ar fi similar cu altul pomenit mai înainte: Codrul Białowieska, nu Codrul Puszcza Białowieska.

În rest, au existat, fără îndoială, dificultăţi numeroase, în rezolvarea cărora, pe lângă cercetarea amănunţită a lucrărilor de specialitate şi a dicţionarelor, au avut un rol apreciabil şi opţiunile precumpănitor subiective, prin urmare, până la un punct arbitrare. Sublinierea lor şi discutarea argumentelor pro şi contra ar fi fastidioasă şi în mare măsură inutilă, hotărâtoare în ultimă analiză, indiferent de bunele noastre intenţii, rămânând impresia finală a lectorului. În această notă succintă am formulat doar câteva chestiuni mai generale, de principiu, menite să preîntâmpine unele eventuale semne de întrebare.

Cu acest prilej exprimăm gratitudinea noastră profesorului de istorie Victor Andrei şi cercetătorului ştiinţific Constantin Rezachevici, ale căror sugestii ne-au fost nu o dată de un real folos.

ST. V.

INTRODUCERE.

Trăia în Samogiţia neamul avut al Billewiczilor, descinzând din Mendog, cu multe încrengături şi respectat mai mult decât altele în tot olatul Rosienie. La cinuri înalte Billewiczii nu ajunseseră niciodată, avându-le în grijă, cel mult, pe cele ale judeţelor, dar pe câmpul lui Marte aduseseră ţării foloase însemnate pentru care în diferite timpuri fuseseră răsplătiţi cu dărnicie. Cuibul familiei, care mai dăinuia, se chema tot Billewicze, dar mai aveau şi alte moşii în ţinutul Rosienie şi mai departe spre Krakinów, de-a lungul Laudei, Szojei şi Niewiażei până hăt dincolo de Poniewież. Abia mai târziu se răsfiraseră în câteva ramuri ale căror vlăstare nu mai ştiau unele de altele. Se strângeau cu toţii doar atunci când în Rosienie, pe câmpia Stărilor, se ţinea strânsura şleahticilor samogiţieni. Din când în când, se mai întâlneau în steagurile7 oştirii lituaniene şi pe la adunări, iar pentru că erau bogaţi şi se bucurau de multă trecere, erau nevoiţi să ţină cont de ei până şi Radziwiłłii cei atotputernici în Lituania şi Samogiţia.

În timpul domniei lui Jan Kazimierz8, patriarhul întregii stirpe Billewicz era Herakliusz Billewicz, polcovnic9 de călărime uşoară şi cămăraş10 de Upita. Acesta nu mai trăia în cuibul de baştină pe care-l stăpânea în acea vreme Tomasz, spătarul11 de Rosienie; lui Herakliusz îi reveniseră Wodokty, Lubicz şi Mitruny, aşezate în apropierea Laudei înconjurate, ca de o mare revărsată, de pământurile şleahtei mărunte, fiindcă prin împrejurimi, în afară de Billewiczi, mai erau câteva neamuri mai acătării, ca Sołłohub, Montwiłł, Schylling, Koryzno, Siciński, cu toate că nu lipseau destule nume de şleahtici mai puţin însemnaţi. De altminteri, tot malul Laudei era presărat cu aşa-numitele „cătune”, în vorbirea obişnuită aşezări, locuite de faimoasa şleahtă laudaniană, binecunoscută în istoria Samogiţiei.

În alte părţi ale ţării, neamurile îşi luaseră numele de la aşezări sau aşezările de la neamuri, cum se întâmplase în Polesia; aici însă, de-a lungul ţărmului Laudei, era altfel. La Morozy trăiau Stakjenii, aşezaţi acolo din vremuri de demult de însuşi, Batory12, pentru vitejia arătată la Psków. Pe glia roditoare de la Wolmontowicze roiau Butrymii, cei mai zdraveni bărbaţi din toată Lauda, vestiţi prin vorba puţină şi braţul greu, care în timpul adunărilor, al încălcărilor de pământuri sau al războaielor învăţaseră să înainteze tăcuţi ca un zid. Câmpurile de la Drożejkany şi Mozgi erau muncite de Domaszewiczii cei mulţi, vânători cunoscuţi, care umblau după urma ursului din codrul Zielonka până la Wiłkomierz. Gasztowţii stăteau la Pacunele; jupâniţele lor erau atât de vestite prin frumuseţe, încât până la urmă toate fetele chipeşe din împrejurimile Krakinówului, Poniewieżului şi Upitei erau numite pacunelence. Sołłohubii mici erau bogaţi în cai şi vite de soi, crescute pe imaşurile din păduri, iar Gościewiczii scoteau smoală prin codri, îndeletnicire pentru care fuseseră porecliţi Gościewiczii negri sau afumaţi.

Mai erau, fireşte, şi alte aşezări şi alte neamuri. Multe din numele lor dăinuie încă, dar cea mai mare parte nu mai sunt pe locurile dinainte, iar oamenii se cheamă şi ei altfel. Trecuseră peste ei războaie, nenorociri, pojaruri, şi aşezările nu se mai ridicaseră pe vechile ruine, într-un cuvânt, se schimbaseră multe. Dar în acel timp bătrâna Lauda înflorea încă în starea de început, şi şleahta laudaniană ajunsese la cea mai mare faimă, deoarece cu câţiva ani înainte, luptând la Łojowe împotriva cazacilor răsculaţi, se acoperise de slavă sub conducerea lui Janusz Radziwiłł13.

Altfel, toţi laudanienii slujeau în steagul bătrânului Herakliusz Billewicz; cei mai bogaţi ca oşteni de elită, cu doi cai, cei mai puţin avuţi cu câte unul, iar cei săraci de tot printre slujitori. Erau cu toţii luptători destoinici care îndrăgiseră peste poate meşteşugul armelor. Se pricepeau, în schimb, mai puţin la treburile obişnuite ale adunărilor. Ştiau că regele e la Varşovia, Radziwiłł şi jupân Hlebowicz, starostele14, în Samogiţia, iar jupân Billewicz în Lauda la Wodokty. Asta le era de ajuns şi votau cum îi învăţa jupân Billewicz, convinşi că dorinţa lui este şi a starostelui Hlebowicz, care merge mână-n mână cu Radziwiłł. Radziwiłł reprezenta însă în Lituania şi Samogiţia braţul regelui, iar acesta era soţul Republicii15 şi părintele şleahticilor.

La drept vorbind, jupân Billewicz era mai degrabă prietenul, decât supusul stăpânilor puternici de la Birże. Şi încă unul preţuit cum se cuvine, fiindcă la fiecare chemare avea pregătite o mie de voturi şi o mie de săbii laudaniene, iar săbiile în mâinile Stakjenilor, Butrymilor, Domaszewiczilor sau ale Gasztowţilor nu le dispreţuise nimeni pe lume până atunci. Abia mai târziu, după moartea lui Herakliusz Billewicz, aveau să se schimbe toate.

Iar acest părinte şi binefăcător al şleahtei laudaniene, muri în anul 1654. Tocmai atunci izbucnise un război cumplit de-a lungul fruntariilor de răsărit ale Republicii. Jupân Billewicz nu mai plecase să lupte din pricina vârstei şi a surzeniei, dar laudanienii porniseră cu toţii. Şi când veni veste că Radziwiłł a fost bătut la Szkłów, iar steagul laudanian ciopârţit aproape în întregime de pedestrimea lefegiilor francezi, asupra căreia năvălise, bătrânul polcovnic, lovit de apoplexie, îşi dădu obştescul sfârşit.

Vestea o aduse Michał Wołodyjowski, un oştean tânăr, dar plin de faimă, care-l înlocuise pe jupân Herakliusz la conducerea steagului laudanian din porunca lui Radziwiłł. Cei rămaşi în viaţă reveniseră şi ei la aşezările părinteşti abătuţi, flămânzi şi, asemenea întregii oştiri, învinovăţindu-l pe marele hatman16 că încrezându-se prea mult în spaima şi vraja pe care le răspândea numele său, se aruncase cu forţe prea puţine asupra unei armii de zece ori mai puternice, ducând astfel la pierzanie oastea, ţara întreagă.

Printre cei care se tânguiau, nici un glas nu se ridica împotriva tânărului polcovnic Jerzy Michał Wołodyjowski. Dimpotrivă, cei care scăpaseră din măcel îl ridicau în slăvi, povestind adevărate minuni despre îndemânarea şi faptele-i războinice. De altfel, singura mângâiere pentru laudanienii rămaşi în viaţă era să-şi aducă aminte de isprăvile pe care le săvârşiseră sub conducerea lui jupân Wołodyjowski: cum atacaseră şi trecuseră, ca prin fum peste primele şiruri ale oştenilor de rând; cum năvăliseră după aceea asupra lefegiilor francezi, cum îi luaseră în săbii, împrăştiind unul din polcurile17 de frunte, cu care prilej jupân Wołodyjowski tăiase cu propria mână pe căpetenia acelui polc; cum în cele din urmă, înconjuraţi şi loviţi din patru părţi, luptaseră ca nişte disperaţi ca să scape din învălmăşeală, presărând câmpul cu morţi şi răzbind pe vrăjmaş.

Aceia dintre laudanieni care, neslujind în oştirea lituană, trebuiau să răspundă numai chemării la oaste a şleahticilor, ascultau cu amărăciune, dar şi cu mândrie, aceste istorisiri. De altminteri, aşteptau cu toţii ca şleahta, ultimul reazim al ţării, să fie chemată curând la arme. Se ştia dinainte că în asemenea împrejurare jupân Wołodyjowski avea să fie ales căpetenia laudanienilor, pentru că, deşi nu se număra printre şleahticii din partea locului, niciunul dintre localnici nu-l întrecea în faimă. Cei scăpaţi cu viaţă mai spuneau despre el că-l scosese din vâltoare pe hatmanul însuşi. De aceea întreaga Lauda aproape că-l purta pe braţe, o aşezare smulgându-l alteia. Se certau mai ales Butrymii, Domaszewiczii şi Gasztowţii, la care avea să rămână mai multă vreme în ospeţie. Cât despre el, îi îndrăgise atât de mult pe aceşti şleahtici bătăioşi, încât atunci când rămăşiţele oştilor lui Radziwiłł se îndreptară spre Birże, ca să se refacă acolo cât de cât după înfrângerea suferită, nu plecă odată cu ceilalţi, ci, trecând de la o aşezare la alta, se stabili într-un sfârşit la Gasztowţii din Pacunele, la jupân Pakosz Gasztowt, mai mare peste toţi şleahticii de aici.

La drept vorbind, nici nu era cu putinţă ca jupân Wołodyjowski să plece la Birże fiindcă se îmbolnăvi şi căzu la pat; la început îl prinse o fierbinţeală grea, apoi îi paraliză mâna dreaptă din pricina unei lovituri căpătate la Cybichów. Cele trei jupâniţe ale lui Pakosz, pacunelence cunoscute prin frumuseţe, îl luară îndată sub oblăduirea lor gingaşă şi se jurară să-i întoarcă acestui cavaler atât de vestit sănătatea dinainte. Toată şleahta era ocupată acum cu îngropăciunea fostului conducător Herakliusz Billewicz.

După înmormântare se deschise testamentul răposatului, în care se arăta că bătrânul polcovnic lăsa întreaga avere, afară de satul Lubicz, nepoatei sale Aleksandra Billewicz, fiica starostelui de vânătoare din Upita, iar grija asupra ei, până când avea să se căsătorească, o încredinţa tuturor şleahticilor laudanieni.

„…Care, binevoitori fiindu-mi mie (glăsuia testamentul) şi cu dragoste pentru dragoste plătindu-mi, tot astfel să se arate şi faţă de orfană, iar în aceste vremuri de stricăciune şi minciună, când înaintea samavolniciei şi a răutăţii omeneşti nimeni nu poate sta ferit şi nici fără de teamă, gândindu-se la mine, s-o apere pe orfană de orice vătămare.”

Să aibă în grijă, de asemenea, ca să se bucure în tihnă de avere, afară de satul Lubicz pe care-l dau, îl dăruiesc şi-l înscriu tânărului stegar18 de Orsza, ca să nu aibă nici o piedică întru aceasta. Iară cine se va minuna de această bunăvoinţă a mea pentru sus-numitul Andrzej Kmicic, sau va vedea în ea o strâmbătate faţă de buna mea nepoată Aleksandra, are şi trebuie să ştie că încă din tinereţe şi până în ceasul morţii am cunoscut prietenie şi dragoste din partea bunului părinte al lui Jędrzej Kmicic, cu care am bătut războaie, şi viaţa de multe ori mi-a scăpat. Iar când răutatea şi invidia panilor Siciński au vrut să-mi răpească averea, şi la această ananghie m-a ajutat. Aşadar eu, Herakliusz Billewicz, cămăraş de Upita şi păcătos nevrednic, care mă aflu astăzi înaintea judecăţii aspre a lui Dumnezeu, m-am dus acum paisprezece ani (în viaţă fiind pe acest pământ) la părintele lui jupân Kmicic, spătarul de Orsza, ca să-i juruiesc mulţumită şi prietenie statornică. Acolo, cu voia amândoura, am hotărât ca, în puterea vechiului şi creştinescului obicei al şleahticilor, copiii noştri, anume fiul lui, Andrzej, şi nepoata mea, Aleksandra, fiica starostelui de vânătoare, să lege căsnicie pentru ca din ei să crească urmaşi spre slava lui Dumnezeu şi folosul Republicii… Ceea ce mult îmi doresc, legând-o prin aceasta pe nepoata mea Aleksandra să dea ascultare voinţei mele înscrise aici, afară de împrejurarea când stegarul de Orsza îşi va fi pătat (Doamne fereşte!) slava cu fapte nemernice şi ar fi fost arătat drept necinstit. Iar dacă va fi să-şi piardă averea din părinţi, ceea ce la hotarul Orszei cu uşurinţă poate să se întâmple, să-l aibă de bărbat juruit, şi de-ar fi să piardă şi moşia Lubicz, de nimica să nu-i pese.

Cu toate acestea, dacă nepoata mea, cunoscând harul lui Dumnezeu, va vroi să-şi închine fecioria slavei Lui şi să îmbrace mantia de călugăriţă, e liberă să facă aceasta, deoarece slava dumnezeiască trebuie să stea înaintea celei lumeşti…”

Astfel îşi orândui averea şi nepoata jupân Herakliusz Billewicz şi nimeni nu se miră prea mult. Jupâniţa Aleksandra ştia ce o aşteaptă, iar şleahta auzise şi ea mai de mult de prietenia dintre Billewicz şi Kmicic. Atunci însă, la vreme de cumpănă, aveau cu toţii alte griji, aşa că încetară în curând să mai vorbească despre testament.

Doar la curtea din Wodokty se vorbea mereu de cei doi Kmicic, mai degrabă despre jupân Andrzej, fiindcă şi bătrânul spătar se petrecuse dintre cei vii. În lupta de la Szkłów, fiul îşi adusese steagul de volintiri de la Orsza. Mai târziu i se pierduse urma, dar nimeni nu se gândea că a pierit, pentru că moartea unui războinic atât de cunoscut n-ar fi trecut nebăgată în seamă. În ţinutul Orszei neamul Kmicic era puternic şi stăpânea moşii însemnate, dar acele locuri fuseseră nimicite de vâlvătaia războiului. Judeţe şi olaturi întregi se schimbau în întinderi pustii, averile se împuţinau, piereau oamenii. După înfrângerea lui Radziwiłł, vrăjmaşul nu mai întâmpina aproape nici o împotrivire. Gosiewski19, hatmanul de câmp, n-avea oşteni; hatmanii coroanei cu oştile care le mai rămăseseră luptau în Ucraina şi nu puteau să-l ajute, ca şi Republica, vlăguită de războaiele cu cazacii. Talazul neprieten se revărsa tot mai departe peste ţară, izbindu-se din loc în loc de zidurile fortăreţelor, dar şi acestea cădeau una după alta, cum căzuse Smoleńskul. Ţinutul Smoleńsk, în care se aflau proprietăţile neamului Kmicic, putea fi socotit ca şi pierdut. În învălmăşeala şi spaima care se înstăpâniseră pretutindeni, oamenii se risipiseră ca frunzele bătute de vântoasă, aşa că nu mai ştia nimeni ce se întâmplase cu tânărul stegar de Orsza.

Dar pentru că războiul nu ajunsese încă până în stărostia Samogiţiei, şleahta laudaniană îşi revenea cu încetul după înfrângerea de la Szkłów. „Cătunele” începeau să se adune şi să chibzuiască asupra treburilor obştii sau ale fiecăruia. Butrymii, cei mai bătăioşi, spuneau cu jumătate de glas „că ar trebui să plece cu toţii la congresus-ul20 oştenilor şleahtici de la Rosienie, iar după aceea la Gosiewski, ca să răzbune înfrângerea de la Szkłów: Domaszewiczii, ca vânători ce se aflau, se afundau prin păduri, ajungând prin Codrul Rogowska până aproape de cetele vrăjmaşe, de unde se întorceau cu veşti, iar Gościewiczii afumaţi uscau carnea la fum pentru campaniile viitoare Cât priveşte treburile particulare, hotărâră cu toţii să trimită oameni umblaţi şi cu experienţă în căutarea lui Andrzej Kmicic.

Sfatul era alcătuit din laudanienii vârstnici sub conducerea lui Pakosz Gasztowt şi a lui Kasjam Butrym, cei doi patriarhi ai aşezărilor, aşa că toată şleahta, prea măgulită de încrederea pe care i-o arătase răposatul jupân Billewicz, îşi jură să respecte cu credinţă testamentul şi s-o înconjure pe jupâniţa Aleksandra cu părintească grijă. De aceea, cu toate că în vremi, de război se iscau neînţelegeri şi tulburări chiar prin regiunile în care războiul nu ajunsese, pe malurile Laudei stăpânea liniştea. Nici un glas nu se ridică împotrivă, nimeni nu încalcă moşiile tinerei moştenitoare; nu se mutară din loc movilele de hotar, nu se tăiară pinii însemnaţi de la marginea pădurilor, nu intră nimeni cu anasâna pe imaşuri. Dimpotrivă, fiecare „cătun” o ajuta pe avuta moştenitoare cu ce putea. Stakjenii de pe malul râului îi trimiteau peşte sărat, de la tăcuţii Butrymi din Wolmontowicze primea grâie, Gasztowţii îi aduceau fân, Domaszewiczii o îndestulau cu vânat, iar Gościewiczii afumaţi cu cărbuni şi smoală. Prin aşezări, jupâniţei Aleksandra nu-i spunea nimeni altfel decât „jupâniţa noastră”, iar frumoasele pacunelence îl aşteptau pe jupân Kmicic tot atât de nerăbdătoare ca şi ea.

Cam tot în această vreme veniră gonacii21, vestind chemarea şleahticilor la oaste, astfel că Lauda începu să freamăte. Aceia dintre flăcăi care crescuseră devenind bărbaţi, aceia pe care povara vârstei nu-i aplecase în jos, aceia trebuiau să încalece pe cal. Jan Kazimierz venise la Grodno şi tot acolo hotărâse şi locul de strânsură a oştilor. Într-acolo se şi îndreptau cu toţii. Primii plecară în tăcere Butrymii, ceilalţi după ei, iar Gasztowţii la urmă, cum făceau întotdeauna, fiindcă le părea rău să plece de lângă pacunelence. Şleahta din alte părţi ale ţării se înfăţişă în număr mic şi ţara rămase fără apărare, dar cei din Lauda se duseră până la unul.

Jupân Wołodyjowski nu plecă şi el, fiindcă tot nu era în stare să-şi mişte braţul, aşa că rămase printre pacunelence ca unul mai mare care să aibă grijă de ele. „Cătunele” se goliră şi doar bătrânii şi femeile se mai înşirau seara în jurul focurilor. La Poniewież şi la Upita era linişte – pretutindeni lumea aştepta noutăţi.

Jupâniţa Aleksandra se însingura şi ea la Wodokty; nu mai vedea pe nimeni afară de slujitori şi de ocrotitorii săi din Lauda.