Share on Twitter Share on Facebook

Elementa linguae daco-romane sive valachicae

Composita al Samuele Klein de Szad. Ord. S. Basilii M în Collegio graeci ritus chatolicosum Vindolonensi ad. S. Barbaram ephemerio locupletata vero, et în hunc ordinem redacta a Giorgio Gabriele Sinkai ejusdem ordinus AALL Phil. Et ss Th. D. Vindolonae, Typ Josephi Nob. De Kurzbok, 1780.

GHEORGHE GAVRIL ȘINCAI [DOREȘTE CA] CINSTITULUICITITOR DOMNUL SĂ-I DEA SĂNĂTATE

Sunt șaptesprezece secole de când Traian, după ce a învins pe Decebal, a adus coloniști în Dacia lipsită de locuitori. Cei care sunt familiarizați cât de puțin în istorie vor înțelege ușor la câte și cât de mari schimbări au fost expuși, de atunci, aici [în Dacia] urmașii romanilor. Căci mai întâi, în timpul domniei lui Gallienus, au fost subjugați de goți, apoi de gepizi, mai târziu de bulgari sau de alți barbari nordici, după cum adeveresc în afară de Iornandes alți șase sute de istorici, parte anteriori lui, parte posteriori, ale căror dovezi mai de seamă le-a adunat acum câțiva ani foarte învățatul Samuil Micu în lucrarea sa manuscris despre Originea daco-românilor; însă mai multe am adunat eu în colecția mea în tot timpul celor cinci ani ce i-am petrecut la Roma în preavestitul Colegiu urban De propaganda fide [= de propagare a credinței].

Cine se poate îndoi că în asemenea servitute limba latină a strămoșilor noștri s-a corupt [– s-a schimbat] foarte mult, dar că s-a corupt cum este acum, ar susține greșit cineva. Căci se știe din scriitorii faptelor daco-romanilor și îndeosebi din Cronica în manuscris a lui Miron Costin, logofătul Principatului Moldovei, pe care nu de mult ne-a dat-o pentru a o citi preaeruditul și preaînvățatul domn Francisc Iosif Sulzer, precum și din Descrierea Moldovei de prealuminatul domn Dimitrie Cantemir, fost odinioară domn și principe în acea provincie, că atunci au căzut strămoșii noștri în barbaria [= decăderea limbii] în care suntem acum, când au început, din nefericire, a introduce în oficierea celor sfinte limba scrisă a slavilor sau (dacă mai vrei) a illirilor în vremea Conciliului de la Florența. Aceasta s-a făcut, spune preluminatul autor, ca să facă voia mitropolitului cetății Achridei [Ohrida] din Bulgaria, care, îndemnat (precum se crede) de Marcu din Efes, cugeta ca în acest fel să închidă alor noștri orice cale spre sfânta unire cu biserica romană.

Se temeau adică acești doi schismatici ca nu cumva, dacă daco-romanii precum mai înainte așa și de aici încolo vor oficia cele sfinte în limba lor, italo-romanii să o învețe fără multă greutate, din cauza marii asemănări cu aceasta, și nu cumva să tipărească cărți cu care poporul nostru mai ușor poate fi adus să îmbrățișeze unirea. De aceea susnumitul mitropolit bulgar a pus în mișcare totul ca să atragă pe daco-romani la părerea sa.

Nici nu l-a înșelat speranța. Căci într-adevăr Alexandru I, domnul Moldovei și principe, i-a făcut pe voie și a poruncit ca limba slavo-illirică să se folosească în cele sfinte în întreg principatul său. Exemplul acestuia l-au urmat apoi și alți domnitori ai daco-romanilor, deși cu îndoită pagubă a națiunii întregi, anume cu despărțirea îndelungată de biserica latină și cu cea mai mare stricăciune a propriei lor limbi: din care [pagube] celei dintâi mă rog din inimă ca Dumnezeu cel de trei ori preabun să aducă cândva îndreptare; iar celeilalte întrucâtva i s-a și adus îndreptare, căci limba slavă, puțin după aceea, anume după scurgerea unui secol, strămoșii noștri au scos-o din nou, reținând numai literele; de altă parte ne vom sili a-i aduce [vindecare] când se vor anunța școlii românești după modelul celor germane-austriece, din mila preaauguștilor împărați.

De aceea am socotit că trebuie să amintesc aici aceasta ca nu cumva să creadă cineva că noi în întreagă această lucrare nu am avut altceva înaintea ochilor decât să perfecționăm limba noastră. Căci nu ne-am trudit să o perfecționăm, ci numai să arătăm că nu avem alt scop decât să dovedim râvna și iubirea noastră spre folosul obștesc și să dăm ascultare dorințelor elevilor daco-romani din Colegiul grecesc de la „Sf. Barbara”, care, fiind foarte iubitori de știință, nu numai că ne-au cerut de mai de mult să dăm la lumină acest opuscul, ci chiar ne-au ajutat în multe.

Cărora cu atât mai bucuroși le-am făcut pe voie, cu cât cu mult mai înainte am prevăzut că mulți oameni de diferite condiții și stări vor trage foarte mult folos din această lucrare a noastră.

Căci sau că ar face cineva comerț cu daco-romanii sau că ar face o călătorie prin Țara Românească, Moldova, Transilvania, Maramureș, Ungaria de dincolo de Tisa, Silvania [= Crișana], Banat, Cuțo-Vlahia, Basarabia, chiar și în Crimeea, va avea nevoie de limba daco-romană înaintea altora, fiindcă nu vei auzi nici una mai des folosită în provinciile enumerate. Dar despre aceasta destul. În sfârșit, cititorule, am să te rog cu tot dinadinsul să nu uiți că această Gramatică este prima care a apărut în limba daco-romană; din care cauză să nu te miri dacă vei afla unele lucruri omise sau greșite, sau ne la locul lor și în mod potrivit spuse.

Datoria noastră va fi de aici încolo să ne dăm silința să adăugăm cele ce vor lipsi din această ediție, greșelile să le îndreptăm și chiar această Gramatică, împreună cu Dicționarul daco-roman pe care (dacă timpul și liniștea nu vor lipsi de a-l scrie) avem de gând a-l scrie, să o ducem la o mai mare perfecțiune și să o facem mai folositoare publicului.

Între timp tu, binevoitorule cititor, această lucrare și osteneală a noastră, oricum ar fi, primește-o cu bunăvoință și fii sănătos.

Samuil Micu – Gheorghe Șincai: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Studiu introductiv, traducerea textelor și note de Mircea Zdrenghea. Cluj-Napoca. Ed. Dacia p. 3–11