Prolog ¹

Un rege îngândurat

De când se întorsese din Cruciadă, era tare îngândurat. Cum? El, eroul atâtor bătălii în slujba Crucii, el mare crai unguresc, el, Andrei al II-lea, zis „cel sfânt”. Tocmai el, nu putea avea un strop de tihnă? Ce vremuri. Acum, ştia bine care a fost preţul izbânzilor. Papa îl lăudase, Apusul îi pusese cunună de lauri, dar, aici acasă, ce găsise? Un popor ce nu-l mai cunoştea, iar „peste păduri” – Trans Silvano – sau Erdeli cum îi plăcea lui să zică, în pământurile de curând cucerite, vlahii, ce nu numai că nu i se închinau, dar nici nu voiau să treacă la adevărata credinţă apostolică, ţinând cu schismaticii de peste munţii cei cu creste de zăpadă – vlahi de-ai lor – şi tot de rit grecesc. Dar asta nu era destul! În lipsa lui, nobilii uneltiseră. Fusese silit, el, marele crai apostolic, să dea acea blestemată Bulă de aur, care-l îngrijora într-atât, încât pe zi ce trecea, îi piereau şi liniştea şi somnul. Unde îi era gloria? Unde – puterea? Papa, departe la Roma, iar nobilii, aici! De când îşi întinsese cuceririle şi peste pământurile vlahilor lui Gelu şi Glad, de aproape două secole, nicicând scaunul crăiesc nu fusese mai ameninţat. Puterea aflată în mâna viclenilor nobili îi clătina din temelie coroana şi ţara. Şi, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, îşi mai născocise încă unul, chiar el: Cavalerii Teutoni! Aceşti monahi cu spadă, pe care el, Andrei, îi oploşise la poalele „munţilor cei cu creste de zăpadă”, începuseră să-şi arate colţii. Îi adusese să-l apere, la nevoie, de nobilii cârtitori, iar ei? Făceau cum îi tăia capul, nesocotindu-i poruncile, cum limpede grăise şi preacinstitul episcop. Le dăduse voie să-şi întindă mâna, în numele lui, al craiului, şi al Papei, peste pământurile de dincolo de munţi, la brodnici, vlahi şi cumani. Întru slava credinţei apostolice încuviinţase să-şi ridice cetăţi numai de lemn, iar ei, iată, umblau cu gând de viclenie. Îşi duraseră cetăţi de piatră, trainice şi semeţe. Şi unde? Tocmai la Marienburg, Brassau şi Torzburg, adică numai bine să închidă şi să vămuiască toate trecătorile ce duc peste munţi spre pământurile vlahilor. Şi, mai mult de atât! Nu numai că vămuiala le umplea lor pivniţele, dar trecuseră munţii şi ridicaseră cetate mândră – Cruceburgul – tocmai peste posadă în pământul schismaticilor vlahi. De ce? De ce tocmai acolo? Era vârful, ori, dimpotrivă. Mânerul de lance al atacului ce-i plănuiau împotrivă-i. Papa mă iubeşte, vezi Doamne, dar ei sunt slujitorii lui, preacucernici. Ş-atunci, nu cumva??! El, „cel sfânt”, el, mare crai, erou al crucii, el, el atunci ce rost mai are? Şi ce nevoie va mai avea Papa de dânsul după ce şi-o sădi luptătorii lui în haine preoţeşti în pământurile atât de râvnite ale blestemaţilor de vlahi?

Părtaş al gândurilor acestora, negre, era şi marele episcop al ungurimii. Şi el se simţea de prisos. Ceruse să fie primit la prealuminatul crai şi acum ţinea ochii în pământ: Era la fel de mohorât la suflet şi din aceleaşi pricini. Craiul se plimba plin de fiere între jilţ şi ferestre, dar, fără a vedea nimic. I se brăzdase adânc faţa de nesomnul ultimelor săptămâni. Îl privi pe episcop cu nişte ochi turbaţi şi totuşi străini, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia dată. Îi făcu semn să şadă la masa de scris. Mâinile lui tremurau, ca şi ale episcopului, de parcă amândoi ar fi fost cuprinşi de fierbinţeli. Şi vremea se stricase. Se desprimăvăra greu. De câteva zile ploua rece. Parcă Dumnezeu le-ar fi cetit în suflete!

Se hotărâse Craiul să trimeată ultimatum! N-avea de ales! Dar ce răsunet va avea acesta în urechile cavalerilor plini de ţâfnă? Poate, mai bine ar fi să răpeadă solie chiar la Cruceburg, unde avea ştire că trăsese Marele Maestru al acelor nemernici de călugări, cu platoşe şi paloş. Dar, de fapt, cu ce gând trecuse Magistrul, tocmai în ţara vlahilor? De ce tocmai acolo, dincolo de munţi?!