La balamuc

In toamna anului 1874, cand am venit intaia iar in Tara, am tras la Samson Bodnarescu, directorul Scolii Normale de la Iasi, care atunci se afla in curtea bisericii Trei Sfetite.

Tot la Bodnarescu stateau Miron Pompiliu si Eminescu, care se intorsese mai mult din Germania, Lua, din cand in cand ceaiul la Matilda Cugler, atunci inca sotia bunului nostru prieten Burla, si petreceam totdeauna ceasuri placute impreuna. Deoarece toti patru eram bulaci, cum se zice la Iasi, tanara doamna Burla ne socotea oameni necapatuiti, care isi petrec viata aruncandu-le toate claie peste gramada, si nu mai zicea nici „la Scoala Normala”, nici la „Trei Sfetite”, ci „la Balamuc”. ceea ce greu mi-ar fi sa zic ca nu se potrivea.

Eram, ce-i drept, toti patru oameni foarte cu minte, dar nu ni se potriveau ceasornicele si nu puteai niciodata sa stii cand se culca unul si cand se scoala celalalt, cand sa-i gasesti pe toti imbracati si care cand e gata sa stea la masa.

Bodnarescu, biet de el, cel mai potolit dintre noi, era nevoit sa tie seama atat de clopotelul scolii, care-l chema la treaba, cat si de apucaturile totdeauna neasteptate ale prietenilor pe care-i gazduia.

Indeosebi pe Eminescu il stiam bine din timpul pe care l-am petrecut impreuna la Viena, dar acum intaia oara steteam sub acelasi acoperis si mancam, cum se zice, din acelasi blid cu el, incat puteam sa-l cunosc in toate amanuntele vietii lui.

Vazand cum isi petrece el viata, imi aduceam mereu aminte de Scopenhauer, care zice ca pentru o lucrare intelectuala mai insemnata nu e de ajuns o buna desfasurare a sistemului nervos, ci e nevoie si de viguroase organe de nutritiune, mai ales de un bun stomac si de plamani buni.

Eminescu le avea toate din belsug. Petrecandu-si viata ca dansul, cei mai multi oameni s-ar fi prapadit in timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata bolnav, nici posomorat.

El, mai nainte de toate, nu tinea seama de impartirea pe care noi ceilalti o faceam in ziua si noapte. Pe noi ne inveseleste lumina zilei; pe el il incantau mai mult umbrele noptii, mai ales cand luna-si revarsa razele asupra pamantului. Ma purta pe la Copou si mai la deal pana la gradina lui Pester, pe la Socola, printre vii, prin valea Bahluiului. Cand ne intorceam de obicei tarziu dupa miezul noptioi, eu eram frant de oboseala si cadeam rapus de somn, iar el se aseza la masa si incepea sa scrie ori sa-si corecteze cele scrise.

Se intampla cu toate aceste ca nu-l mai gaseam acasa cand ma desteptam din somn. Era dus in treburile lui. Iar alta data dormea si nu mai eram in stare sa-l sculam ca sa ieie masa cu noi.

„Fiecare lucru la timpul lui!” zicea dansul, dar o-ntelegea aceasta asa, ca doarme cand il picneste somnul, mananca numai cand e lihnit de foame si bea cand nu-si mai poate stapani setea.

S-au gasit si oameni care au scors vorba ca Eminescu era bautor. Da! E foarte adevarat ca-i placea sa bea vin. Imi placea si mie sa beau vin bun. Trec, cu toate aceste, luni de zile fara ca sa fi gustat vinul, caci nu gasesc vin bun, ori, daca-l voi fi gasind, mi-e prea scump, si mai bucuros beau apa proaspata decat vin prost. Tot asa era si Eminescu. Niciodata la masa noastra nu era vin. Beam cateodata aiurea, dar nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata beat, ceea ce s-a intamplat numai dupa ce s-a imbolnavit.

Dupa ce bea, el se induiosa si era rapus de dorinta de a lua asupra sa durerile tuturor oamenilor si a da tot ceea ce avea ca sa fericeasca pe toata lumea. El insusi se simtea fericit, dar il podideau lacramile cand se gandea la suferintele in care se zbat altii.

Mergeau toate de-a valma in casele din curtea bisericii Trei Sfetite, isi traia zilele fiecare potrivit cu impulsiunile momentane, azi asa si mane altfel, nu era nepotrivita vorba tinerei noastre prietene, dara sterpe n-au fost zilele pe care le-am petrecut impreuna. Citea azi unul, mane altul cate ceva fie acolo la noi, fie la d-na Burla, ba intr-un rand am fost si la dna si dl. Miclea.

Indeosebi eu m-am ales din timpul acesta si cu doua din scrierile mele, Popa Tanda si comedia in trei acte Toane sau vorba de claca, amandoua lucrate sub inraurirea discreta, dar hotaratoare a lui Eminescu si publicate apoi in Convorbiri literare.

Nuvela Popa Tanda o scrisesem, ce-i drept, inca de pe cand ma aflam ca arhivar consistorial la Oradea-Mare. Am refacut-o insa dupa ce o citisem cu Eminescu si cu ceilalti doi.

Vinerile ne duceam la seratele literare ale Junimii, unde noua, celor mai tineri, ni se zicea „Caracuda”, si tot „Caracuda” am ramas pana la zilele de batranete.

Iar cand vorba era de Junimea, Eminescu se lepada, asa-zicand, de toate ale lui.

In timpul pe care l-a petrecut la Viena nu ar fi lipsit, Doamne fereste, de la vreo sedinta, a societatii Romania Juna si lua cu toata inima parte la lucrarile de orisice fel ale ei.

Tot astfel, atat acum, cat si mai tarziu, dupa ce s-a mutat la Bcuuresti, nu lipsea de la seratele literare ale Junimii, la care, desi era unul dintre cei mai tineri, avea multa autoritate.

Am luat parte la una din vestitele aniversari, pentru care Titu Maiorescu, atunci ministru de Culte si Instructiune Publica, a venit de la Bucuresti la Iasi.

Au fost zile frumoase, de care mai tarziu ne aduceam adeseori aminte si la care nu pot nici astazi sa ma gandesc fara ca sa fiu cuprins de induiosare.