Eminescu-omul II

Pornind din gandul transcedental al stapanirii de sine, Schopenhauer deosebeste in om caracter inteligibil si caracter empiric. Mie mi se pare deosebirea mai luminoasa daca vom pune intrebarea asa: cum vrea omul el insusi sa fie si cum este el in adevar sub stapanirea imprejurarilor in care traieste?

E mai presus de toate indoiala ca omul cel adevarat e asa cum el insusi vrea sa fie si ca, rapusa de nevoi, firea se strica si se falsifica.

Voi cerceta deci si eu, inainte de toate, cum voia Eminescu el insusi sa fie si numai apoi vom constata cum l-au stricat si falsificat grelele nevoi cu care a avut sa se lupte in scurta lui viata.

In timpul pe care l-am petrecut la Viena, el tinea mult sa aiba locuinta comoda, larga, curata, linistita si luminoasa, sa se imbrace curat si bine, sa-si aleaga mancarile, dupa plac, sa fumeze tigari fine, sa-si gateasca el insusi cafeaua de Mocca si bea numai vinuri de calitate superioara ori apa curata. Asa l-am cunoscut eu, si tot asa si-l voi fi aducand aminte si cei inca-n viata, care au trait atunci in legaturi mai apropiate cu dansul.

Era om cu trebuinte putine, dar cu apucaturi boieresti, care stia sa sufere si sa rabde fara ca sa se planga si respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se parea vulgar, mijloacele pe cari tatal sau i le punea la dispozitie erau indestulatoare pentru traiul pe care si-l dorea, caci primea regulat cate 18-20 de galbeni pe luna, adeseori si mai mult.

Pornirile lui erau insa atat de vii, incat ii covarseau puterea stapanirii de sine.

El citea, inainte de toate, mult si cu o repeziciune uimitoare, nu vorba cu vorba, ci cuprinzand cu privirea fraze intregi. Era deci in curent si cu publicatiunile noua, si cu cartile vechi ce se gaseau pe la anticari. In acelasi timp tinea sa citeasca-n tihna si nu se ducea pe la bibliotecile publice. Indata dar ce primea banii de acasa, isi cumpara carti si timp de cateva zile nu-l mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gatite de dansul la masina de spirt si-n mezeluri cumparate-n pripa. Desi tinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea sa inceapa a vinde dintre cartile citite pe la anticari si ajungea-n cele din urma de a nu mai avea nici cafea, petrecea zile intregi fara sa manance si cerea cate o „pitula” mai de la unul, mai de la altul. Niciodata nu lua notite, dar, cand primea banii de acasa, cel dintai gand ii era sa-si achite datoriile, si era peste putinta sa uite pe cineva.

Eu profitam de ocaziune si ma imprumutam de la dansul pentru ca sa ma achit apoi dandu-i in fiecare zi cate 40-50 de creitari.

Poate orisicine sa-si inchipuiasca ce harababura se producea in locuinta lui in timpul zilelor pe care le petrecea inchis in casa. Pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalti intre ziua si noapte, ba una din slabiciunile lui era sa profite de linistea noptilor, si sunt foarte multe nopti pe care eu, omul altfel prozaic, le-am petrecut cu dansul fie plimbandu-ne pe strazile linistite, fie stand la „masa de brad” si luand cate o sorbitura din cafeaua scursa de la masina lui.

Nu mai ajungea nimeni sa-i dereticeasca si sa-i mature prin casa, nici sa-i perie hainele ori sa-i curete ghetele. Rapus de oboseala, el dormea adeseori imbracat si hainele i se jerpeleau, iar albitura rar premenita si nelauta i se facea cocolos. Barba si-o uita nerasa si, fiindca-i suparau tepii ei, lua briceagul si, perdut in ganduri ori adancit in lectura, si-o scotea fir cu fir, incat ii ramaneau pete-pete-n fata.

Cand nu mai putea s-o duca asa, schimba locuinta, isi cumpara haine si albituri noi, se radea si iar se simtea bine.

In iarna anului 1874, cand am venit la Iasi, el era bibliotecar si-am locuit cateva saptamani impreuna la Trei Sfetite, unde Samson Bodnarescu, atunci director al Scolii Normale, ii pusese la dispozitie o odaie spatioasa.

Deoarece el ma considera ca fiind in gazda la dansul si ma stia ca dezordinea si necuratenia ma inabuse, avea multa purtare de grija pentru pastrarea bunei randuieli si pentru curatenie. Aerisea mereu si era-n stare sa mature si sa scuture praful.

Serile le petreceam adeseori cu Miron Pompiliu si cu Samson Bodnarescu facand lectura ori discutiuni literare la doamna Burla, azi doamna Poni, cateodata, de tot rar, la doamna Micle, pe care Eminescu o stia inca din timpul petrecut la Viena. El tinea, dar, sa fie totdeauna „spelcuit”.

In urma, dupa ce s-a mutat la Bucuresti, isi aducea cu multa placere aminte de cele cateva saptamani pe care le-am petrecut sub acelasi acoperamant, si i-a fost vina multumirea cand i-am oferit in cele din urma o odaie cu chirie in locuinta mea.

Prima lui locuinta la Bucuresti, a fost in strada Sperantei. Luase cu chirie o odaie spatioasa cu antreu larg. Casa, care azi nu mai exista, era batraneasca, in mijlocul unei curti pline de verdeata, si avea un frumos cerdac asezat pe stalpi ciopliti, facuta parca anume pentru dansul. Tocmai pentru ca stetea insa acasa mai bucuros decat orisiunde, in curand a ajuns de nu mai era chip sa te misti si sa rusufli in locuinta lui.

In urma s-a mutat la apropiere, la Caimata, unde a gasit in niste ruine vechi o odaie

boltita, un fel de chilie calugareasca, in care steteau aruncate una peste alta lazi, carti, manuscripte, ziare si haine vechi.

Dupa ce n-a mai putut s-o duca aici, si-a luat doua odai in piata Sf. Constantin, una cu iatac de dormit, in care n-avea sa intre peste zi, iar alta un fel de birou, in care-si avea biblioteca si-si petrecea ziua. In curand insa au ajuns la fel cele doua odai, si el lucra in iatac si dormea pe canapeaua din birou.

Eminescu era foarte iubit nu numai de junimisti, ci si de toti cei ce-l cunosteau personal, indeosebi de Lascar Catargiu de Printul Stirbei, de Mihail Kogalniceanu, de Manolachi Costachi si de alti oameni insemnati, care-l pretuiau pentru siinta lui, pentur judecata lui limpede, petru firea lui deschisa si pentru purtarile lui totdeauan corecte. Intre fruntasii Junimii si intre amicii mai apropiati era deci constanta preocuparea de a-l indruma spre o vietuire regulata si potrivita cu fire alui distinsa.

Parerea generala era ca trebuie sa fie pus sub purtarea de grije a cuiva care are autoritate fata de dansul.

Unul dintre oamenii la care tinea mult era dr. Kremnitz, pe care-l admira pentru devotamentul lui profesional si pentru buna lui credinta. Dr. Kremnitz, o inima de aur, il rugase sa-i dee doamnei Mite Kremnitz lectiuni de limba romana si staruia sa-l induplece a primi o odaie frumoasa si izolata in locuinta lui.

-Da - imi zicea Eminescu, - foarte bucuros, daca n-ar fi fost la mijloc si Mite, care s-ar speria de dezordinea pe care i-o fac in casa.

A primit insa peste catva timp oferta d-lui T. Maiorescu, care i-a pus la dispozitiune o odaie luminoasa si retrasa si tinea sa-l aiba in randul membrilor familiei sale.

Peste vreo doua saptamani a fugit insa.

-Ei, nu pot - mi-a zis el. Ma-nabuse bunavointa de care nu sunt in stare sa ma fac vrednic. Sunt destul de suparator si pentru mine insumi; de ce sa mai supar si pe altii?!

Adevarul era ca prea ii era greu sa se deprinda stapanindu-se pe sine cu buna randuiala pe care o gasise in casa d-lui Maiorescu.

Si, cu toate aceste, in timpul celor cateva saptamani pe care le-am petrecut impreuna la Trei Sfette, viata ne era foarte regulata.

-De! asta era alta, imi zicea el. Le faceam toate din propriul nostru indemn si pentru multumirea noastra.

De Sg. Gheorghe mi-am cautat deci o locuina in care puteam sa-i inchiriez o odaie, si , pana la imbolnavirea lui, timp de cativa ani, am stat sub acelasi acoperamant.

Nu mi-a facut niciodata nici unf el de suparare, desi-l tineam din scurt.

Om de rara disciplina intelectuala, el tinea sa fie disciplinat si in practica vietii lui, se feria de excese si ma fericea pentru destoinicia mea de a face de regula numai ceea ce eu insumi voiesc. Se bucura dar cand ii veneam prin staruintele mele prietenesti intr-ajutor si nu se impotrivea. Boala ii era insa, precum se vede, legata de o anumita varsta si nu i-a venit deodata, ci incetul cu incetul, si astfel ii era din ce in ce mai greu sa se stapaneasca.

El fuma putin, dar bea multe cafele. Stia ca ele nu-i fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fara ca sa-si dea seama despre ceea ce face. Era dar destul sa ridic degetul pentru ca sa stinga focul aprins la masina.

Bautor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prietenii cu care statea de vorba, putin cate putin, si numai vinuri usoare, curate si bune! Vinul il facea vioi, vesel, comunicativ si doritor de a imbratisa si de a ferici pe toata lumea.

In ceea ce priveste viata sexuala, el era de o sobrietate extraordinara. Niciodata el nu vorbea despre femei decat avand in vedere partea ideala a fiintei lor si despretuia pe oamenii care alearga dupa „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slabiciunile lui erau cu desavarsire platonice, lucruri despre care se vorbeste numai cu un fel de religiozitate, si numai ademenit si rapus putea el sa aiba si legaturi, care nu sunt scurte, cum erau in cele din urma cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai in ziua cand a putut sa-mi zica „In sfarsit, am scapat!”.

Pacatul lui cel mare si hotarator era lipsa de randuiala in traiul zilnic; cand se aseza la masa de lucru, fie ca scria, fie ca citea, nu manca zile intregi si petrecea noptile in nedormire. Nu suferia de insomnie si avea multa pofta de mancare, caci era apoi in stare sa doarma timp de douazeci si patru de ceasuri intruna si manca odata pentru trei insi, Uita insa sa manance si nu se-ndura sa doarma, desi parerea lui statornica era ca cea mai placuta parte a vietii e cea petrecuta in somn, cand esti fara ca sa fii si sa simti dureri.

Dadeam lectiuni la Scoala normala a Societatii, la Azilul „Elena Doamna” si la Insituttul Manliu. Sambetele dar si-n ajunul zilelor de sarbatori, cand nu aveam sa fiu la opt dimineata pe catedra, stateam si eu adeseori cu el si discutam cestiuni de gramatica, de pedagogie, de filosofie ori de istorie, intregi nopti senine, care nu se pot uita. De obicei insa nu-l lasam sa stea, si era destul sa bat in perete pentru ca sa-si stanga lumanarea ori sa-l intreb, cand ma intorceam acasa, daca si-a luat ori nu masa pentru ca sa se duca si s-o ia.

In primavara anului 1883 insa el a inceput sa se indaratniceasca si nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte. Sufeream de cativa ani acum de o hiperclorhidrie, ale carei simptome interpretare de medici drept manifestatiuni ale unei alte boli ma chinuiau, ma umplusera de ingrijire si ma facusera nerabdator. Nu mai aveam dar masura de mai inainte nici in relatiunile mele cu Eminescu si ma suparam cateodata pe el.

Obiceiul lui era ca citea cu glas tare ceea ce ii placea, mai ales poeziile, si facea multa galagie cand scria, se plimba, declama, batea cu pumnul in masa, era oarecum in harta cu lumea la care se adresa.

Ii bateam in perete; el stingea lumanarea si se linistea, dar era de rea credinta si nu se culca. Peste catva timp, cand credea c-am adormit, aprinde din nou lampa si iar incepea sa bodoganeasca. Ma sculam atunci, ma duceam la el si-l rugam sa ma lase sa dorm. Asta-l rapunea, dar relatiunile dintre noi erau din ce in ce mai incordate. Eu eram din ce in ce mai staruitor, iara el se face atot mai indaratnic si zicea in cele din urma ca abuzez de afectiunile lui si-l terorizez.

Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese.

Doi dintre fratii lui perisera de aceeasi boala, iar al treilea, cel ce traise la Sibiu si la Temisoara, cazuse acum bolnav si se afla acasa. „ MI s-a urat viata, ii scria batranul; - fa ce faci si vino de-l ia, ca sa-l duci in vreo casa de sanatate”.

Eminescu a-nceput sa caute bani de cheltuiala si s-a imprumutat fara de stirea mea, ceea ce mai inainte nu era in stare sa faca, mai de la unul, mai de la altul. A adunat, precum mi s-a spus mai tarziu, vreo doua mii de lei, dar n-a plecat.

In timpul acesta a scris Doina, anume pentru inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare, la care a si asistat in o stare sufleteasca prin care a pus pe multi pe ganduri.

Dupa examene eu trebuia sa plec fara de intarziere la Viena, ca sa consult medici, iar de acolo la baile ce-mi vor fi recomandat, si vorba era ca Eminescu sa plece si el in Moldova, ca sa-si aduca fratele bolnav.

Cand era insa sa-mi iau ramas bun de la dansul, el a-nceput sa-mi faca imputari pline de amaraciune, ca profit de ocaziune ca sa-l parasesc in niste imprejurari atat de grele pentru el. In zadar ii spuneam ca sunt altii care tin la el si pot sa-i fie de mai mare ajutor decat mine; el nu ma lasa sa plec.

Un singur mijloc, imi ramanea ca sa-l linistesc: sa-i cer un serviciu prietenesc, o dovada de dragoste.

-Uite- i-am zis, - am sa-l rog pe dl. T. Maiorescu ceva si nu pot sa ma duc acum pe la dansul: te rog sa-i duci un bilet din partea mea.

Rugam in bilet pe dl. T. Maiorescu sa-l observe bine pe Eminescu, caci mie mi se pare greu bolnav.

Era prea tarziu.

La dl. T. Maiorescu, el s-a stapanit, dar s-a dus apoi sa ieie o baie, ca sa-si potoleasca nervii, si de la baie a fost dus la casa de sanatate.