1

Una din marile multumiri ale vietii e sa fii om si sa stai in toata tigna de vorba cu alt om.

Aceasta o vor fi samtit toti cei ce au avut din cand in cand multumirea de a fi stat de vorba cu el, cum se zice, o adevarata gradina de frumusete.

Eu i-am facut cunostinta in ajunul razboiului de la 1877 prin Eminescu, care-l stia inca din timpul cutreierarilor lui cu trupele de actori si tinea sa si-l ieie tovaras de lucrare in redactiunea ziarului Timpul.

-Nu e, zicea, la Bucuresti altul, cel putin eu nu stiu altul.

Si l-a si luat, dar si vai ea de sufletul zetarilor din tipografia acum de mult raposatilor „Thiel si Weiss”.

Nu doara ca ne sculam pe la zece si ne pomeneam la redactiune pe la ameazazi, nici ca taiam cu foarfecile ori dadeam fituica cu fituica manuscript indescifrabil. Eram in par pe la opt, ba adeseori chiar pe la sapte si aduceam fiecare in buzunar manuscript curat si citet, caci Eminescu mai era, pe langa toate celelalte, si de parerea ca slova proasta strica efectul. Mai aveau insa zetarii sa astepte pan' ce ajung sa puie mana pe maniscriptul cel frumos.

Luaseram adeca Eminescu si eu, inca de la Viena, obiceiul de a citi impreuna tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gand sa publice, si eu ii citeam ceea ce a scris el, iara el imi citea ceea ce am scris eu.

Acum, Caragiali, adevarat mare maiestru in ale citirii, citea atat cele scrise de noi, cat si ceea ce scria el insusi.

Citea mai intai articolul in intregimea lui, ca sa ne putem da seama de „impresiunea totala”.

Urmau asupra vederii generale discutiuni, care se-ntindeau foarte departe, patrunzand din politica in economia nationala, in etica si-n estetica, in scrutarea firii particulare a poporului roman, a istoriei lui si a starilor in care se afla azi tara, discutiuni vii si variate care nu se mai puteau sfarsi.

Era lucru de frumuseta nespusa.

Eminescu, om avantat, de o fire impulsiva, cu mintea luminoasa, cu sufletul plin de duiosie si cu o extraordinara cultura generala, era nesecat in gandiri adimenitoare, iar Caragiali, care putine invatase, dar pentru toate isi avea mintea deschisa si toate era in stare sa le-nteleaga din putine vorbe, era incantat si sta-n fata lui cu ochii scrutatori, hatru nesatios, care toate vrea sa le afle, si-l zgandarea mereu mai cu „As!”, mai cu „Nu se poate!”, mai cu „Ba bine ca nu”, ca sa scoata din el tot ceea ce avea in sufletul lui!

-Manuscript! striga baiatul din zetarie ivindu-se-n prag.

Eminescu lua la goana pe imbecilul soios care indraznea sa tulbure prin prezenta lui discutiunile.

-Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie sa fie distribuit pe la patru.

-Da-o dracului gazeta! - intampina Caragiali. Nu merita publicul sa ne stricam cheful de dragul lui.

Treceam cu toate acestea la a doua citire si se-ncepea discutiunea pe amanunte, fraza cu fraza, propozitiune cu propozitiune, vorba cu vorba.

Numai putini dintre citittorii acestei dari de seama pot sa-si inchipuiasca indarjirea cu care se discutau chestiunile de gramatica pe timpul cand Eminescu si eu ne urmam studiile la Viena si cat de urgisiti ne facuseram amandoi pentru ca sustineam directiunea poporala si astfel eram aderenti ai Junimii, atunci „cosmopolite”.

In redactiune, cestiunile de gramatica erau, cu toate aceste, discutate in toata linistea, caci in materie de limba romaneasca Caragiali era deasupra.

Eminescu avea cunostinte uimitoare in ceea ce priveste literatura universala, cunostea dar cu atat mai vartos literatura romaneasca, si cartile bisericesti, si cronicarii, si scriitorii epocei de renastere. Caragiale avea mult simtamant de limba si cunostea mai bine decat Eminescu cu limba asa-numita viua, care era vorbita in toate zilele. Eu stiam numai limba pe care am invatat-o alergand cu alti strengari de la Siria pe camp, printre vila si pe dealuri.

Pentru ca sa fie dar pace si buna intelegere prieteneasca, am admis chiar dintru inceput ca Eminescu are dreptate cand zice ca lucrarea literara de astazi e continuarea lucrarii literare din trecut si ca bine romaneste e numai ceea ce se potriveste cu cronicarii si cu cartile bisericesti, dara are dreptate si Caragiali, care zice ca ne adresam la cei ce traiesc azi si astfel avem sa scriem cum vorbesc ei, ba am dreptate si eu, care ziceam ca din sufletul poporului avem sa ne luam inspiratiunea si bine romaneste e asa cum pretutindeni vorbesc romanii.

Deoarece nici una dintre gramaticele care existau atunci nu se potrivea cu aceste principii, ni-am pus de gand sa ne croim noi o gramatica, asa numai pentru noi.

Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiali s-a pornit sa stabileasca sintaxa, iara eu imi dadeam silita sa ma dumiresc in ceea ce priveste alegerea, intrebuintarea si asezarea vorbelor potrivit cu firea limbii romanesti.

-Manuscript! striga iar baiatul.

-Stai, infama creatura, ii raspundea Caragiali, nu vezsi ca fraza e rau construita?!

Urma o lunga discutiune in care Caragiali ne convingea ca pronumele „care” nu poate sa fie inlocuita cu „ce” decat cand substantivul la care se raporta sta in nominativ si ca inainte de „care” se pune virgula, iar inainte de „ce” nu se pune decat fiind subordonata dreapta.

-Manuscript! striga baietul.

-Ptiu! pacatele mele! striga si Eminescu. Nu vezi ca vorba e rau declinata!?

Urma o discutiune din care ne dumiream cand substantivul terminat in a are genetivul in „ei” si cand in „ii”.

-Manuscript!

-Ai rabdare, baiete! ziceam eu. Mai avem cateva vorbe rau asezate sa le mutam si scapi de aici.

Asa mergeau lucrurile si, se-ntelege, mult n-au putut sa mearga tot asa.

Venit de curand de la Iasi, Eminescu luase cu chirie o cascioara cu pridvor, care azi nu mai exista. Se afla-n strada Sperantei, cam unde azi se afla casele artistului Dinicu, si avea doua incaperi pe care Eminescu, le mobilase, ici masa de brad, colo rafturi cu carti, un pat din topor, cateva scaune, un cuier si, drept dulap, o lada mare.

Stateam pana seara de vorba in localul redactiunii, apoi ne duceam acasa la Eminescu, unde nu ne mai supara baiatul din zetarie.

Eminescu aprindea spirtul la masina de cafea, care nu-i lipsea niciodata de pe masa, si fumam, luam cafele si puneam lumea la cale, cateodata pana-n cantatul cocosilor.

De cele mai multe ori o faceau insa numai ei singura aceasta, caci eu mai aveam si alte treburi.

Citeau mult si unul, si altul, erau mereu nedumeriti si samanta de vorba nu li se mai sfarsea.

O data pe saptamana, de obicei vinerile, aveam sarbatoare mare, searata literara a Junimii, de la care ei nu lipseau niciodata si se-ntorceau totdeauna ca albinile din livedea inflorita.

Asa s-a indrumat I.L.Caragiali spre desavarsirea fiintei sale, ca sa ajunga in cele din urma, dascalindu-se insusi pe sine, unul dintre cei mai luminati intre contimporanii sai.

(...)