XIII

Domnul doctor, om în toată firea, își perduse cu desăvârșire sărita.

Prietenul său, pomojnicul, i se plânsese în ajunul plecării sale că are grozave dureri de cap și nu poate dormi și-i ceruse o adeverință de boală, ca să-și ieie concediu. I-a dat adeverința.

Nu prea semăna, ce-i drept, a om bolnav, dar e foarte greu să te dumirești asupra celor ce se petrec în capul unui om, și i-a dat adeverința nu pentru că îl știa bolnav, ci pentru că avea trebuință de ea. Se fac asemenea servicii prietenești.

Întorcându-se din lunga sa călătorie, d-l pomojnic a adus cu dânsul o mulțime de adeverințe de la medici de prin deosebite orașe: se constată în toate că sufere de o perturbațiune nervoasă. Luase și adeverințele acestea, fiindcă avea trebuință de ele, ca să justifice îndelungata sa absență.

Sosit acasă, d-l pomojnic s-a pus în pat și-a zăcut timp de șaptesprezece zile. D-l doctor l-a căutat și le spunea tuturor că e greu bolnav. Chiar dacă n-ar fi fost în adevăr, așa trebuia să pară, pentru ca omul să nu-și peardă slujba.

Acum d-l pomojnic se sâmțea bine și se sculase din pat. Nu e, ce-i drept, greu lucru să dai sănătate unui om pe care nu-l socotești bolnav: d-l doctor era cu toate acestea foarte mulțumit că poate să le spună tuturora că el a obținut, prin procedura lui, în puține zile rezultate pe care celebritățile din străinătate n-au putut să le obție în cinci luni.

Și asta era un fel de comoară.

Deodată comoara aceasta a început să sece.

Luase înțelegere cu prietenul său ca dimineața, când va sosi Duțu, să-l primească el singur, ca țiind loc de subprefect. După planul pe care și-l făcuseră, avea să spună că d-l pomojnic a găsit în sfârșit comoara, a prins și pe Lina și pe comisar, și-a venit acum ordin de la guvern ca Duțu să se legitimeze ca adevăratul descoperitor al comorii, pentru ca să-și primească partea.

Duțu însă n-a venit nici de astă dată singur, ci însoțit de nevastă-sa, care era hotărâtă să nu-l lase singur.

— D-ta n-ai ce să cauți aici, îi zise medicul. Eu am să vorbesc numai cu bărbatul d-tale.

— Nu se poate, domnule subprefect, răspunse Stanca foarte hotărâtă. El e soldat, se teme de cei mai mari decât dânsul și nu îndrăznește să vorbească dezghețat: eu nu mă tem de nimeni! Trebuie să știu de ce l-ați chemat aici!

Medicul se uită mirat la ea. Îi venea, parcă, s-o ieie drept o smintită și se temea s-o irite prin contraziceri.

— N-are să se teamă de nimic — zise el, ca s-o potolească — fiindcă nu la rău, ci la bine a fost chemat aici. Poți să-l lași liniștită!

— Știu eu binele acela, grăi Stanca. Să mă ferească Sfântul de el!

Duțu-i făcu semn să iasă, ca să nu-l bage-n vreo nouă încurcătură.

— Mă duc — Îi zise ea — dar tu știi cum ne-am înțeles. Să nu-ți fie frică de nimeni! Nu e vina ta, dacă e smintit și vorbește-ntr-aiurea!

— Cine e smintit? Întrebă medicul cam turburat, după ce Stanca ieși.

— S-o ierți, domnule subprefect, îi răspunse Duțu. E femeie și vorbește și ea fără ca să știe de ce m-ați chemat aici. Îsi închipuiește un lucru și ia închipuirea ei drept lucru adevărat.

„O vorbă foarte bine grăită, zise medicul în gândul lui. Așa e! Nici cel mai competent psihiatru n-ar putea să definească mai bine nebunia: își închipuiește și ia închipuirea drept adevăr. E deștept țăranul !“

El rândui câteva hârtii, pe care le avea pe masă înaintea sa, și se uită prin ele ca și când acele ar fi actele sosite de la guvern în chestiunea comorii.

— D-ta ești Duțu al Enii, sergent în compania de geniu!

— Întrebă apoi luându-și un aer oficial.

— Eu sunt, domnule, răspunse Duțu liniștit.

— Ai fost d-ta astă-vară la București? De ce te-ai dus?

— Să-mi cumpăr o pereche de boi.

— Unde ai tras?

La „Dacia“, răspunse Duțu cam strâmtorat.

— Ai făcut acolo cunoștința unei femei care se numea domnișoara Lina? Întrebă medicul, uitându-se în ochii lui.

— Da, răspunse Duțu tot strâmtorat.

Medicul era foarte mulțumit. Nu-și închipuise c-o să-l prindă atât de ușor.

— Ea zice că nu te cunoaște, nu te-a văzut niciodată, grăi el zâmbind.

Duțu nu mai era acum strâmtorat. Atât voise să știe!

— De! domnule subprefect, — zise el zâmbind — dac-ar fi nevasta mea de față, și eu aș zice că n-o cunosc pe domnișoara Lina, n-am văzut-o niciodată…

Medicul începu să se sâmță cam strâmtorat.

— Bine — grăi el — ce-ai avut cu ea?

Duțu zâmbi mai cu dinadins.

— Păcate omenești! răspunse el, arătându-se foarte strâmtorat.

— Ceva bani nu erau la mijloc?

— Am plecat — zise Duțu — să-mi cumpăr boi și m-am întors fără boi și fără bani.

D-l doctor începu să-și peardă răbdarea.

— Bine — grăi el pripit — vreo comoară, bani mulți, scule cu petre prețioase n-au fost la mijloc?

Duțu se uită foarte mirat împregiurul său și dete din cap ca și când niciodată în viața lui n-ar fi auzit vorbindu-se de asemenea lucruri.

— Eu nu știu nimic! zise el în cele din urmă. O fi avut ea ce o fi avut, dar mie nu mi-a arătat nimic. Și cred că nu râvnea la sărăcia mea, dacă le avea aceste.

Medicul își perdu cu desăvârșire răbdarea: trebuia să-l apuce altfel.

— Ai venit aici — zise el uitându-se la una din hârtiile de pe masă ca și când ar fi spuind ce stă-n ea — te-ai plâns d-lui pomojnic că ai găsit o comoară, te-ai dus cu o parte din ea la București, ca s-o vinzi, și femeia aceea te-a despuiat!

Duțu se dete un pas înapoi.

— Să-mi ierți, domnule subprefect, îndrăzneala — grăi el respectuos — dar tocmai asta era vorba nevestei mele. Dacă d-l pomojnic zice că i le-am spus aceste, eu nu pot să zic că nu i le-am spus. Așa trebuie să fie. Oi fi vorbit într-aiurea!

D-l doctor rămase ca trăsnit din senin.

Îi era parcă i se luminează deodată capul.

— Cum? Întrebă el. N-ai găsit comoară și nici n-ai zis că ai găsit?

— Nu zic, răspunse Duțu, uitându-se cam cu coada ochiului la el. Dacă m-ar întreba d-l pomojnic, aș zice acum tot ceea ce vrea să zic.

Doctorul era pe deplin dumirit.

Pentru ca să facă ceva, el începu să răsfoiască prin hârtiile din fața lui.

Cu cât mai mult se gândea la cele povestite despre urmărirea lui Ahil Panaiot, cu atât mai stăruitor i se impunea gândul că boala prietenului său nu era prefăcută. Îl examinase, ce-i drept, și n-a găsit nici un neîndoios semn de boală: nervii însă sunt lucru subțire și e foarte greu să știi ce se petrece într-înșii. Nu! durerile de cap nu erau prefăcute: prea vorbea prăpăstii!

Hotărât că întreaga istorie cu urmărirea lui Ahil Panaiot era numai o închipuire a lui.

— Nu cumva vrei să zici — grăi el — că pomojnicul e smintit?

— Ferit-a Sfântul! răspunse Duțu. Dacă e vorba ca unul dintre noi să fie smintit, acela numai eu pot să fiu. Eu n-am zis că el nu spune adevărul, că eu voi fi vorbit într-aiurea.

D-l pomojnic, care asculta la ușă, își pierdu sărita și intră furios la dânșii.

— Bine, ticălosule, — strigă el ca ieșit din fire — ce fel de într-aiurea?! Nu mi-ai dat banii de aur pe care-i aveai în fundul căciulii?!

— N-am zis niciodată că nu ți i-am dat, răspunse Duțu, dându-se încă un pas înapoi.

D-l doctor se puse la mijloc între amândoi, pentru ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire.

Nu! Banii de aur în fundul căciulii: asta le punea vârf la toate.

— Lasă-l, — Îi zise prietenului său — nu te mai irita. Nu vezi că e smintit?

— Ba eu văd că vreți să mă faceți pe mine smintit! strigă d-l pomojnic.

Doctorul se uită lung la el. În zadar: era om în toată firea. Și totuși, nervii sunt lucru subțire.

— Spune-mi drept — Întrebă el cu glas stăruitor — e ori nu adevărat ceea ce mi-ai povestit despre comoară și despre urmărirea lui Ahil?! Eu încep să cred că totul e o farsă bine jucată!

D-l pomojnic rămase câtva timp uitându-se cu ochi mari când la unul, când la altul.

Lucrul era lămurit. El însuși amenințase pe Duțu că va intra în mari încurcături dacă va spune adevărul. Zadarnice-i erau acum silințele. El n-avea martori, și dacă toți tăgăduiau, el nu putea dovedi nimic, și orișicine-l putea lua drept un smintit.

— Întreabă-l pe el, răspunse arătând la Duțu. Spune, ai găsit ori nu comoară? mi-ai dat ori nu o parte din ea?

— Am găsit; ți-am dat, răspunse Duțu; ce să fac însă, dacă d-sa nu mă crede?

— Nici un om în toată firea n-o să creadă ceea ce spuneți voi, răspunse medicul strâmtorat.

— Și tu totuși ai crezut — grăi pomojnicul — căci altfel nu intrai în dandanaua asta.

D-l doctor era foarte strâmtorat, foarte rușinat, foarte supărat.

— N-am crezut — zise el — dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ți că nu cred.

— Și cu toate aceste, toate sunt adevărate, întâmpină d-l pomojnic.

— Dacă nu vrea să creadă — adause Duțu — nu poți să-i faci silă! Adevărat ți-e numai ceea ce crezi.