II

El însuși, Féleky Zoltan, merge înainte cu capul ridicat, fiecare pas, lung întins și lat măsurat, iar manile mișcate în vânt ca doauă pendule lungi: trei oameni ar putea merge alăturea cu drumul pe care îl cuprindea el singur.

În urma lui, cu pași mărunței, ca o ciocârlie, merge ea, chipul netăgăduit al frăgezimii, Iulcea, soție și mumă.

Borcea e fată mare. Alăturea de mumă-sa, ea merge ca purtată pe un fir de ață, pe vârful degetelor, ca nu cumva haina ei noauă și părul așezat cu atâta îngrijire să i se deranjeze mai-nainte de a fi sosit în vederea lumii.

Pișta vine, șchiopătând în urma lor. Bietul de el, îi sunt cam strâmte cizmele.

Sosiți la intrare, Féleky Zoltan, ca om binecrescut, se oprește, ridică capul, își umflă pieptul, pune mâna stângă în șold, iară cu dreapta își răsucește mustățile. Ochii îi strălucesc de bucurie; buzele îi tremură de nerăbdare; dar el, ca om binecrescut, nu intră decât în urma familiei sale.

Sunt șapte ceasuri. Sala cea mare a hotelului este plină, ticsită, încât un ac subțire, căzând de sus n-ar putea străbate printre oameni. Hainele se boțesc, pălăriile se turtesc, oamenii se îndesuie; dar mulțumirea devine cu atât mai mare și așteptarea cu atât mai încordată.

Era seara aceasta cea dintâi reprezentațiune a piesei Sobri, hoțul pustelor, o întâmplare de cea mai mare însemnătate într-un oraș mic în care nu maghiarii fac partea cea mare a locuitorilor…

De opt zile, corifeii patrioți sunt în neobosită lucrare. Astăzi ei vor să culeagă rodul muncii lor, bucurându-se de mulțumirea ce vor fi procurat orășenilor bine simțitori. Ei sunt mândri. Pe fețele lor este tipărit același gând:

„Noi suntem noi! Tot noi suntem noi! “

Directorul companiei de artiști, Kösza Bandi, nu mai puțin e la înălțimea misiunii sale și nu mai puțin este mândru.

Entuziasmul publicului desfășură puterea artiștilor. Cortina din față cârpită, culisele erau din nou boite; în fața scenei ardeau trei lumânări mai mult decât altă dată, ba chiar și un foc bengal era pregătit spre a produce un efect final acestei seri neobicinuite.

Trupa e compusă, cu prea multă îngrijire. I. ukács Marcia, primadona, în rolurile ei este o artistă în toată puterea cuvântului.

Atât înfățișarea elegantă, cât și vocea ei plăcută dau un farmec oarecare scenei. Marcia era puțin răgușită, dar tocmai aceasta o face interesantă. De altminteri, Lukács Marcia era o achizițiune proaspătă. Astă-toamnă, în Seghedin, plimbându-se într-o noapte pe o ulicioară strâmtă, d-l director Kösza Bandi se opri deodată locului și rămase uimit ascultând o melodie de care răsuna ulița. El se hotărî, el cuteză, și în aceeași noapte el a și angajat pe frumoasa cântăreață.

Tot atât de strălucită achizițiune s-a făcut în persoana primului-amorez Furcea Peti, altădată bărbier de profesiune. Villam Laczi, cel mai vestit măcelar din Dobrițin joacă rolurile de erou.

Palier Miska, iscusitul zidar, face pe intrigantul, iar Lógó Marczi, fost portărel vreo zece ani la tribunalul din Kecichemet, este neîntrecut în rolurile de mijlocitor, având totodată și funcțiunea de purtător de afișe.

Ceilalți și celelalte sunt născuți și crescuți în artă: fii, fiice, gineri și nurori ale d-lui director Kösza Bandi.

Este negreșit cea mai bună dintre toate trupele ambulante.

D-l director a jucat o dată cu o trupă din Seghedin.

Clopoțelul sună. Prin public trece un fior dezmierdător. Opt țigani își apucă instrumentele, încoardă, dezcoardă, dreg, potrivesc și… una, doauă, trei, ei cântă uvertura din opera Bank-bán. Sufletele se aprind.

Clopoțelul sună încă o dată; muzica încetează; cortina se mișcă, se ridică; publicul erumpe în aplauze frenetice. S-a început!…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

Arta e senină; frumosul consistă în armonie; plăcerile gustate din privirea acestei armonii sunt nespuse: stăm cuprinși de uimire și nu ne vine a mai zice nimic.