IV

Nimic mai amărâtor decât când oamenii care locuiesc împreună nu se împărtășesc de aceleași bucurii și de aceleași mâhniri: vecinii nu se mai simt vecini, și concetățenii nu se mai simt concetățeni. În această zi atât de frumoasă românii nici n-au luat în seamă pe vecinii și concetățenii lor maghiari; aceasta umplea sufletul prietenilor de amărăciune. Mergând spre casă, ei nu mai puteau vorbi decât despre îndărătnicia românilor. În șirul câtorva cugetări, toate cele petrecute în ziua de astăzi fură uitate, impresiunea rămasă după ele era că românii au disprețuit teatrul unguresc, și aceasta fie pentru că nu înțeleg ce va să zică teatru, fie, în sfârșit, pentru că nu vor să știe de ceea ce fac maghiarii. Orișicum își tălmăceau prietenii lucrul, aceasta îi necăjea, îi mâhnea, îi amăra, le umplea sufletul de îngrijare și de mânie.

Niciodată nu s-a simțit atât de vie înstrăinare între maghiari și concetățenii lor români. Ură era de atâta vreme și tot ură se arăta să fie și pe viitor parola zilei.

Prietenii începură să cerceteze intențiunile românilor. Ei își înfățișară ideea „daco-românismului“ cu toate primejdiile atârnătoare de ea. Suflete viforoase și dispuse la viziuni, din vorbă în vorbă ajunseră a-și aduce aminte de întâmplările din revoluțiune. Prigonitori și prigoniți au fost în acele vremi: sânge au vărsat, și sângele lor a curs în luptă.

Zoltán zugrăvea cu cuvinte energice acest timp, care i se părea revenit; el simțea deodată frică, ură, mânie și desperare. El se vedea fugind pe căi ascunse cu copilul său în brațe și cu soția desperată în urma sa; el se vedea scăpând la ai săi și apoi își înfățișa lupta, vărsarea de sânge, risipa de suflete și de averi. Moții și mocanii pretutindenea aspri și nemiloși…

D-apoi în vremea lui Horia și Cloșca?!…

Prietenii, încă de pe când erau băieți nevârstnici, au auzit povestea din gura dădacei, povestea turbării, a lipsei de îndurare și a grozăviilor… „Vine moțul! “ le era spaima în întuneric și: „Te dau moțului“ era cuvântul care îi îndemna la supunere. Și acești moți se mișcau pretutindenea ca un roi care-și căuta matca: pe coastele munților, pe văi, prin înfundături, cale de-o zi, în toate părțile, numai moți și chiar în oraș partea cea mai mare, moți.

— Da, iubitul meu prieten, — grăi Arpâd — suntem aruncați aici între dânșii. Și astăzi ne-am putut încredința că ei nu ne urăsc mai puțin decât în trecut.

— Așa este. Eu nu știu ce o să fie. Zic nu știu, dar o să fie ceva. Ți-o spun eu. Și-ți spun că o să fie mai grozav decât oricând altă dată. Mă înțelegi? Grozav are să fie.

Zoltán grăi aceste cuvinte cu siguranța cu care vorbește un om care și-a dat îndestul seama de cele ce spune.

În vremea aceasta prietenii sosiră la casa unuia dintre dânșii, la casa lui Zoltán. Femeile se sărutară, își poftiră visuri plăcute și se despărțiră. Amicii rămaseră vorbind în uliță.

Trecătorii, unul după altul, se opriră, prinseră vorbă și se amestecară și ei în convorbire. Peste puțin, un număr de vreo zece, doisprezece inși se aflau adunați la poartă. Toți știau despre ce e vorba, toți îl înțelegeau pe Zoltán, și fiecare își reamintea câte-o suvenire din trecut. Ei se convingeau unii pe alții și se lăsau a fi convinși. Dar se apropia miezul nopții! Era vremea de a se despărți.

Când Zoltan strânse mâna prietenilor săi și intră în curte, el era obosit sufletește. Mișcările și cugetările ce îl frământaseră parcă-i consumaseră toată puterea; nu mai gândea și nu mai simțea nimic, el era ca sărbezit.

Fără ca să-și dea bine seama despre ceea ce face, numai fiindcă astfel era deprins, el întoarse cheia în portiță, scutură o dată zăvorul ca să vadă dacă este încuiat, apoi apucă spre scări.

La capătul scărilor se opri și aruncă „privirea de stăpân“ împregiur: era liniște în toate părțile. În momentul când era să intre, auzi un zgomot, ca și când ar scutura cineva o ușă din țâțâni.

Zoltán tresări și cu o săritură se văzu peste scări.

Zgomotul sună și mai tare.

— Fire-ar al dracului de porc! grăi el liniștindu-se. Era să mă speriu.