XII
Pe când românii parte stăteau turburați în curtea bisericii, parte discutau serioși în localul școlii, orașul tremura, cazărmile fierbeau în ascuns, primarul buiguia tot în ascuns, indecis, în comisia permanentă, iară el, nenorocitul urzitor al acestei situațiuni, Féleky Zoltán, umbla, ca ieșit din fire, pe strade. După ieșirea sa de la primar, el deveni gânditor. Comunicând unui cerc mai larg ideile și temerile sale, ele perduseră o parte din farmecul lor. Traversând ulițile, el vedea trecând oameni ca de comun pe lângă dânsul, și oricâtă osteneală își dădea, nu mai putea citi pe fețele lor prevestirea unei zile de grozăvii. Toate păreau ca alte dăți.
Sosind acasă, Zoltán întreprinse o plimbare pe podeala casei, gânditor, neliniștit, frământându-se în lupta cu cugetările sale. Parcă nu putea înțelege de unde și până unde un pericol atât de iminent! Mintea îi sta pe loc, și el nu se putea nici într-un fel decide. Se lăsă dar în voia întâmplării.
El primi adresa secretă a primarului și, citind-o, tremura ca o frunză de plop. I se părea prea serioasă această adresă, prea plină de prevestiri și oarecum prea afară de orice asemănare, își înfățișa efectul ce trebuia să producă în oraș, spaima, încurcătura, nenorocirile și toate urmările ei…
— Dar nu e cu putință! strigă deodată, cuprins de agitare. Este o încurcătură.
Și zicând aceste, își luă pălăria și ieși, ca turbat, pe stradă, fără să știe însă unde o să meargă. Vedea clar că nu poate să fie, și totuși nu înțelegea pentru ce nu ar putea fi; simțea însă, oarecum, că nu poate să fie…
„Nu! își zise el din nou. Nu se poate», și se hotărî să meargă la primărie, să împărtășească primarului această convingere a sa… Pe drum el se hotărî să meargă mai întâi la prietenul său, spre a se înțelege cu dânsul, și pe urmă să meargă împreună la primărie. Se întoarce și își schimbă direcția. Dar când se apropie de casa prietenului, se opri pe loc.
„Ce să caut la el? Ce-mi poate spune el? Cu ce mă poate lumina el?… « și cu aceste reflecțiuni se întoarse și se hotărî să plece de-a dreptul la biserica românească.
„Da, — își zise el — îi voi întreba pe ei înșiși, pe români, să-mi spună: pentru ce au făcut aceste cruci? ce vor? ce fac? ce gândesc? »
Astfel o porni spre biserică.
Vro zece minute Zoltán străbătu cu pași repezi stradele una după alta. Toate erau deșerte, casele închise, oamenii numai pe ici, pe colo, cu aerul îngrijării pe față; întreaga înfățișare a orașului îl turbura. În sfârșit zări în depărtare o patrulă: patru soldați și un sergent. Un fior rece trecu prin vinele lui. Ce vor acești oameni? Ce caută?
